Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

28 februarie 2015

Cvasimilitudini II.11 [House in the fields]

Screenshot from Days of Heaven (dir. Terrence Malick/1978)

Screenshot from The Reflecting Skin (dir. Philip Ridley/1990)

Dacă Days of Heaven e un titlu de referinţă pentru o mulţime de cinefili, unii considerându-l (arguably) chiar cel mai bun din filmografia lui Malick, The Reflecting Skin e aproape necunoscut, statut pe care l-aş putea taxa drept o crudă nedreptate. Într-o lume ceva mai onestă, despre filmul ăsta ar trebui să se ştie mai multe şi să se vorbească mai mult, chiar dacă o mai largă vizibilitate i-ar aduce şi mai mulţi contestatari, şocaţi fără îndoială de sinceritatea şi imaginarul poate prea dur (as in sick) al unui regizor pentru care nu există jumătăţi de măsură, fiindcă debutul scriitorului şi dramaturgului londonez Philip Ridley e cât se poate de sumbru şi ieşit din contingent.

Plasat într-o Americă rurală (Idaho) a anilor 50 şi amintind în linii mari de universul alienant în care David Lynch îşi plasează poveştile, The Reflecting Skin e o mixtură de American Gothic şi coming-of-age story cu intarsii apăsat suprarealiste tocmai pentru că lucrurile pe care le vedem, de regulă nenorociri, sunt prezentate eminamente din perspectiva unui copil de 8 ani. Care, de exemplu, nu face diferenţa între un bebeluş mort şi un înger tocmai în virtutea unui izomorfism busculat de grozăviile ce-i sunt date să le trăiască. De la autoincendierea tatălui într-o încercare disperată de a-şi dovedi nevinovăţia până la crizele de nebunie ale mamei, totul e cu josul în sus în aparent idilicul său colţ de lume în care lanurile aurii şi cerul albastru, tuşe deliberat vangoghiene, sunt martori muţi ai unui coşmar în buclă.

Zice un personaj (Dolphin Blue), o văduvă pe care copilul o crede vampir:

It's all so horrible you know, the nightmare of childhood. And it only gets worse. One day you'll wake up, and you'll be past it. Your beautiful skin will wrinkle and shrivel up, you'll lose your hair, your sight, your memory. Your blood will thicken, teeth turn yellow and loose. You will start to stink and fart and all your friends will be dead. You'll succumb to arthritis, angina, senile dementia, you'll piss yourself, shit yourself, drool at the mouth. Just pray that when this happens you've got someone to love you, because if you're loved you'll still be young.”

La Lynch, că tot l-am adus în discuţie, diferenţele dintre bine şi rău sunt aproape indistinctibile, aşezate meticulos în celebrisima paradigmă „nimic nu e ceea ce pare a fi”. Ridley nu operează cu astfel de subtilităţi: pentru el Răul, musai cu majusculă, e simplu, direct şi inevitabil, de unde şi duritatea unor secvenţe ce flirtează cu horror-ul. Însă e doar o pistă. Pe care nu vă sfătuiesc să rămâneţi!

24 februarie 2015

Cvasimilitudini II.10 [The Oak]

Cadru din Balanţa (regizor Lucian Pintilie/1992)

Screenshot from Heaven (dir. Tom Tykwer/2002)

Poate nu e lipsit de interes să ştiţi că scenariştii lui Heaven sunt Krzysztof Kieslowski & Krzysztof Piesiewicz, adică autorii Dekalog-ului, singura producţie cinematografică pe care Kubrick nu se sfia s-o considere capodoperă. Acest Heaven este primul segment din ceea ce ar fi trebuit să fie o trilogie-pandant pentru celebrissima Trois Couleurs, numai că de data asta spaţiul (tragic) de referinţă era Italia. Nu s-a mai concretizat din cauza morţii lui Kieslowski, prin urmare Hell şi Purgatory, celelalte două părţi, au rămas în aer. Sau pe pământ, printre noi, într-o formă nesesizabilă.

Regia lui Tykwer se ridică la nivelul scriiturii şi îi respectă suflul ideatic, din care perspectivă Heaven rămâne un film unic în CV-ul său şi în materie de camera work (minunată!), dar mai ales în ceea ce priveşte transpunerea densului substrat filosofic din scenariu. Apropiat oarecum de Die tödliche Maria, unul din lungmetrajale sale de începuturi, şi totuşi singular. Subtil, pictural, deliberativ. Love it or hate it kind of thing...

Şi da, şi în Balanţa, şi în Heaven, această scenă, metaforă a ştim noi ce, e iconică, pivotală, tulburătoare. 

22 februarie 2015

Prono-stick: Cabana unchiului Oscar (ediţia 2015)

Later edit:
9 din 12 mi-au ieşit, un scor nu tocmai rău, însă nu mă bucur foarte tare fiindcă Boyhood a rămas în afara palmaresului, preferatul votanţilor din AMPAS fiind Birdman. Un premiant onorabil, i-am apreciat virtuozitatea stilistică şi meta-swobizness-ul coroziv, însă tot departe rămâne de anvergura contracandidatului său. Evit să fac alte comentarii. Palmaresul complet îl găsiţi aici.

***

Nu ştiu câţi dintre voi au chef să-şi piardă noaptea ce va să vie urmărind mega-ceremonia de decernare a premiilor Oscar (I won't!) - va fi transmisă în RO pe Digi24 & DigiFilm -, însă şi dacă vă veţi uita şi dacă nu, câştigătorii doar de-aici îi aflaţi. În avanpremieră şi-n exclusivitate :D

I-am aflat pe surse*, cum se află toate lucrurile neesenţiale în zilele noastre şi pentru că nu-s egoist, cel puţin nu acum, am decis să împărtăşesc cu voi informaţiile.

Ca să nu vă mai irosesc timpul (îl veţi irosi la noapte, oricum), here they are (mă refer la categoriile importante ca să nu vă răpesc întreaga plăcere cu spoiler-eala, hahahaha, ce-am mai râs!):

BEST PICTURE

Nominalizări:
Boyhood
Birdman, or the Unexpected Virtue of Ignorance
The Grand Budapest Hotel 
The Theory of Everything
The Imitation Game
Selma
Whiplash
American Sniper 



Câştigător:



Din lupta cumva faustică pentru sufletul Hollywood-ului iese învingător filmul lui Linklater, asta chiar dacă Hollywood-ul şi extensia sa gratificatoare, premiile Oscar, iubesc (freudian) teatrul. În plus, şi Boyhood, şi Birdman se sprijină pe concepte tehnice inovative, lucru care se poate spune şi despre The Grand Budapest Hotel cu ale sale trei aspect ratios aferente fiecărui tronson temporal în care se desfăşoară povestea (1.85 : 1 pentru 1985, 2.35 : 1 pentru 1968 şi 1.37 : 1 |full frame| pentru 1932+), însă în acest din urmă caz avem de-a face mai degrabă cu o formalizare ludică sincronizată cu tonul filmului, deci nu intră în calcul.

colaj: cinesseur
Restul candidatelor, chiar dacă propun naraţiuni focalizate (schematic sau nu) pe excepţionalul cotidian cu efecte moralizator-inspiraţionale, nu puteau emite pretenţii altfel decât din politeţe. Nici măcar party crasher-ul Eastwood, al cărui American Sniper a înfierbântat taberele pro şi contra din State până la sub-nivelul înjurăturilor de mamă! Sau cu atât mai puţin el...

BEST DIRECTOR

Nominalizări:
Richard Linklater (Boyhood)
Alejandro González Iñárritu (Birdman, or the Unexpected Virtue of Ignorance)
Wes Anderson (The Grand Budapest)
Morten Tyldum (The Imitation Game)
Bennett Miller (Foxcatcher)





 Câştigător:
Richard Linklater 



Motivele sunt evidente: bravură conceptuală, execuţie perfectă şi perseverenţă! 12 ani in the making cu un film nu e floare la ureche (şi oricum nimeni nu a mai făcut aşa ceva până acum), ca să nu mai vorbesc de rezultatul excepţional, o veritabilă „sculptură într-un bloc masiv de timp”, cum o numea cineva. Glumind oarecum, aş putea zice că Linklater a fost... 12 years a slave. Of his idea/obsession/commitment, you name it! Mai mult: Boyhood e culmea unei cariere solide, construită pas cu pas, incremental.

BEST ACTOR 

Nominalizări:
Benedict Cumberbatch (The Imitation Game)
Bradley Cooper (American Sniper)
Michael Keaton (Birdman)
Steve Carell (Foxcatcher)
Eddie Redmayne (The Theory of Everything)

Câştigător:
Eddie Redmayne
(as Stephen Hawking)



Academia gândeşte în pattern-uri, iar aici avem unul clasic: viaţa unui bărbat genial şi complicat în care femeia ce-l iubeşte este o eroină pe altarul unei căsnicii/vieţi familiale ameninţate din toate părţile, dar mai ales din interior (povestea e spusă preponderent din perspectiva ei). Iar când bărbatul se numeşte Stephen Hawking şi mai e şi debilitat fizic, nu mai contează nici revenirea rampantă a unui ex-star rătăcitor (Michael Keaton) - parte a mitologiei hollywood-iene etern regenerabile şi asta -, nici matematicianul ale cărui eforturi au scurtat WWII prin decriptarea codurilor naziste, cu atât mai puţin dilemele morale ale unui lunetist american (ucis, culmea!, în civilie, după lăsarea la vatră, meta-informaţie off screen care ar trebui să-i sporească valoarea adăugată). Premiul de faţă nu face altceva decât să recompenseze un rol extrem de solicitant fizic de care Redmayne se achită cu succes.

Partea cea mai bună din toată combinaţia e că iubitorii de mate-fizică (balistica e tot parte a fizicii, unde mai pui şi sfidarea gravitaţiei din Birdman?) au fost realmente răsfăţaţi anul ăsta!

BEST ACTRESS

Nominalizări:
Marion Cotillard (Deux jour, une nuit/Two Days One Night)
Felicity Jones (The Theory of Everything)
Julianne Moore (Still Alice)
Rosamund Pike (Gone Girl)
Reese Witherspoon (Wild)
  Câştigătoare:
Julianne Moore




Still Alice, still Alzheimer (ba şi prematur instalat în viaţa unei profesoare de lingvistică). Nothing (or nobody) can beat this! Not even Jane Hawking, the enduring wife of a disabled genius.

SUPPORTING ACTOR

Nominalizări:
Robert Duvall (The Judge)
Ethan Hawke (Boyhood)
Edward Norton (Birdman)
Mark Ruffalo (Foxcatcher)
J.K. Simmons (Whiplash)

Câştigător:
J.K. Simmons




Altă categorie în care favoritul nu a avut concurenţă. Sau na, ceilalţi nu au avut nici o şansă (cu excepţia lui Mark Ruffalo, poate). Simmons e la prima nominalizare (lider e Duvall, cu 7, însă rolul, un judecător prins cu mâţa în sac în ajunul retragerii, nu-l ajută defel) şi, în nota clişeistică a filmului în care joacă, cel din urmă este cel dintâi. Infamous as might be, but Oscar always loves a stern, tough and sometimes abusive mentor.


SUPPORTING ACTRESS

Nominalizări:
Rosanna Patricia Arquette (Boyhood)
Keira Knightley (The Imitation Game) 
Laura Dern (Wild)
Emma Stone (Birdman)
Meryl Streep (Into the Woods)
  Câştigătoare:
Rosanna Patricia Arquette




Cine să-l fi luat? Sau cui să-l fi dat? Domnişoarei Clark, singura femeie din echipa care a spart Enigma Code? Nu prea mergea! Vrăjitoarei Streep? C'mon! E abonată şi la nominalizări (19), şi la premii (3), deci a se slăbi. Cum Sam (Emma Stone) în Birdman şi Bobbi (Laura Dern) în Wild sunt inimoase, dar şi cam decorative, statueta de-aici nu putea ajunge decât în mâinile cui o merita u vârf şi îndesat, adică MVP-ului din lista de pretendente: Patricia Arquette. A single mother of two. Struggling. Nu-i de colea.

Alţi premianţi (în ordinea importanţei stabilite de mine arbitrar):

BEST CINEMATOGRAPHY: Emmanuel Lubezki (piruetele camerei din Birdman sunt deja un reper pentru anii ce umează, exerciţiu metastilistic de referinţă)

BEST ORIGINAL SCREENPLAY: Wes Anderson (The Grand Budapest Hotel): impetuozitate narativă la superlativ as usually

BEST FOREIGN FILM: Ida (dir. Pawel Pawlikowski/Polonia) or the reinforcement of Academy ratio (see Tabu by Miguel Gomes for further reference)


BEST DOCUMENTARY: Citizenfour (dir. Laura Poitras): let it (be) Snowden!

--------------------------------
* Schema/trucul cu sursele e un pamflet şi trebuie tratat(ă) ca atare.

21 februarie 2015

Cvasimilitudini II.9 [Coincidences, huh?]

Screenshot from Ivanovo desttvo/Ivan's Childhood (dir. Andrei Trakovsky/1962)

Screenshot from True Detective (TV Series/2014), Season 1/episode 2 > Seeing Things

10 februarie 2015

Radu Jude: „Îmi doream - şi încă îmi doresc - să practic un cinema impur stilistic”

Eu cu întrebările, el cu răspunsurile, eu cu diacritice, el fără, dar e drept că nu am emis pretenţii în chestiunea asta, eu cu albastru (blue is the warmest color, right?), el cu (alb)negru, eu pe-aici, el la Berlin, cu Aferim!, lungmetraj (al treilea pentru Radu Jude) care va avea premiera internaţională în cadrul Competiţiei oficiale a Berlinalei.

M-am gândit, deci, că n-ar fi rău să prefaţez această frumoasă întâmplare, adică prezenţa unui film românesc într-un festival de ditamai magnitudinea şi vizibilitatea, cu un interviu pe care Radu Jude mi l-a acordat într-o zi, doi timpi şi trei mişcări. Îi mulţumesc pentru disponibilitate, amabilitate şi sinceritate şi îi doresc baftă la Berlin, deşi, aşa cum veţi vedea, nu-l interesează absolut deloc premiile şi toate prostiile eroice pe care noi, naţiune mică şi complexată, le scoatem la interval ori de câte ori împrejurările ne-o permit! Ca să ştiţi: premiera în cinematografele din România va avea loc pe 6 martie.

[Later edit: între timp, filmul i-a adus lui Radu Jude un Urs de Argint pentru regie. Felicitări!] 

*
 * * *

Cinesseur: Când am auzit că următorul tău film va fi unul istoric (sau de epocă, deşi nu ştiu cât de corectă e sintagma asta), m-am întrebat ca prostu': ce să caute, domnule, sau ce ar putea găsi pe un asemenea teren un regizor ale cărui filme de până acum muşcau sănătos felii de realitate brută? Aşa că te întreb direct: ce ai căutat, domnule, şi ce ai găsit pe un astfel de teritoriu, necunoscut pentru cei mai mulţi dintre noi? Şi cine te-a ghidat dincolo de propriul instinct?
Radu Jude: Greu de raspuns. Impulsul real de a face un astfel de film trebuie cautat, probabil, in straturile profunde ale inconstientului, acolo unde n-am acces… Altfel, nu pot decit sa repet ce am mai spus: filmul acesta e in egala masura despre prezent. Ar mai fi un motiv: dorinta de face altceva, de a incerca ceva ce n-am mai facut, cu ideea lui Zeami Motokyio in cap, ca spiritul incepatorului e important deoarece contine in el mai multe posibilitati decit spiritul expertului. Ma consider inca incepator si vreau sa ramin unul. Cit despre ajutor, am primit de la Constanta Vintila-Ghitulescu, consultantul istoric al filmului, de la Florin Lazarescu, de la o serie nesfirsita de carti, colectii de documente si filme...  

Radu Jude/foto: Silviu Gheţie
Cinesseur. „Îmi doresc un cinema cât mai impur”, spuneai într-un interviu. Să fie şi asta o explicaţie a orientării către un film în care, dată fiind materia primă folosită - istoria, ea însăşi impură, cum bine ştim, libertatea de mişcare se măsoară pe alte coordonate?
Radu Jude: Nu neaparat! Impuritatea la care ma refeream tine mai degraba de stil, de aspectul formal al filmului. Nici un artist nu poate folosi intr-o lucrare toate mijloacele pe care le are dispozitie, trebuie sa aleaga, sa se limiteze. Uneori limitarea asta inchide insa niste posibilitati importante. Trebuie pastrat un echilibru intre intentiile autorului si ceea ce numim stil. Exista filme - si cele romanesti nu fac exceptie - unde manierismul sugruma filmul, ii sacrifica unele aspecte importante de dragul puritatii stilistice. In raport cu ideea asta imi doream - si inca imi doresc - sa practic un cinema impur.

Cinesseur: Din moment ce te raportezi la vorbele unor Huizinga sau Faulkner („trecutul nu e mort, nu e nici măcar trecut”) cât de mult prezent e în AFERIM!? Sau altfel spus, fiind vorba de un soi de prezent continuu, cât din acel prezent trăieşte şi la ora actuală cu noi, pe lângă noi (în apucături, prejudecăţi etc., în mentalitate, în general)?
Radu Jude: Asta e o intrebare foarte buna la care nu am raspuns. Incercarea mea se reduce la a descrie, cu instrumentele cinematografului de fictiune, un fragment de realitate istorica. Daca el este relevant pentru prezent, e treaba fiecarui spectator sa decida. Dupa ce se gindeste serios, desigur. 

Concept: Radu Jude/Execuţie: Liviu Neagoe
Cinesseur: Operând cu un construct, în sensul în care convenţia reprezentării realităţii e mult mai vizibilă/puternică într-un film istoric, mai are relevanţă materialul documentar din perspectiva poveştii pe care o spui? 
Radu Jude: Da, sigur. Cind Lucian Boia arata in Jocul cu trecutul ca nu exista un adevar total, absolut, al istoriei, asta nu inseamna ca in cartile lui nu incearca sa se apropie de acest adevar. Sigur, in sens filozofic tare, materialul documentar nu are relevanta, dar noi traim intr-o lume unde accesul la adevarul absolut ne lipseste; asta insa nu inseamna ca anything goes decit dintr-o perspectiva postmoderna care, desi seducatoare, nu m-a interesat la acest film. Sau m-a interesat doar partial. As folosi o analogie cu o harta. O harta nu este niciodata teritoriul pe care il reprezinta, este intotdeauna o reprezentare a teritoriului (imperfecta in termeni absoluti). Stii ca Borges are o povestire cu unul care incearca sa faca harta perfecta a unei tari si sfirseste prin a face o harta la fel de mare ca teritoriul insusi si la fel de detaliata. Deci, faptul ca in sens absolut o harta nu va fi niciodata imaginea perfecta a teritoriului nu ne impiedica sa incercam sa facem harti cit mai bune cu ajutorul carora, de bine de rau, ne putem orienta. Simplific, fireste, dar cred ca metafora asta se poate folosi si in studiul istoriei si chiar in cazul filmului pe care l-am facut. Sper ca filmul asta sa inslesneasca, fie si imperfect, accesul spectatorilor la trecut si ei, incepind de acolo, sa construiasca mai departe. Sa imbunatateasca harta... 

Cinesseur: Alb-negru! Trecutul are o multitudine de straturi şi nuanţe, e un fel de foietaj mai mult sau mai puţin contrafactual, de ce, aşadar, în alb-negru, registru considerat îndeobşte unul al distanţării? De absenţa muzicii nu zic nimic, ştiu cum stau lucrurile (şi sunt de acord cu viziunea ta, în caz că ar conta cumva).
Radu Jude: Pai distantarea asta trebuia si ea marcata din start. Asa am crezut de la bun inceput, si eu si Marius Panduru (directorul de imagine, n.m.). Ideea initiala a fost sa facem filmul in maniera Technicolor, tinind cont si ca The Searchers era unul din modelele noastre. Apoi, cind nu eram sigur ca voi obtine banii necesari, ma gindeam sa-l fac ca o piesa de teatru filmata, in decoruri de carton etc. Rohmer sau Jarman au facut asa ceva, cu rezultate minunate. Pina la urma, am optat doar pentru imaginea alb-negru, care e mai evident artificiala - pentru spectatorul contemporan, desigur.

Cinesseur: Cine avea, deci, mai mare nevoie de un film istoric: Radu Jude sau cinematografia neaoşă, care de la O vară de neuitat n-a mai pupat ceva rezonabil în zona asta (nu ştiu cât de istoric e Hârtia va fi albastră, mai degrabă nu, aşa că prefer să nu-l introduc aici)?
Radu Jude: O vara de neuitat al lui Pintilie e si pentru mine un reper. Dar nu iti pot raspunde la intrebare. Eu vad lucrurile din interiorul filmului, habar n-am daca are cineva nevoie de el. Sper sa nu fie un film facut degeaba. Cred, totusi, ca trecutul trebuie cercetat si interogat constant. Prin toate mijloacele. Poate ca atunci n-am mai avea indivizi sinistri, gen Dan Sova, care sa nege Holocaustul din Romania... 

 

Cinesseur: First we take Manhattan, than we take Berlin”! Mă leg de versul ăsta strict pentru a întreba cât de mult NU te interesează dacă filmul tău va fi sau nu premiat la Berlin (reversul îl cunosc din alte interviuri).
Radu Jude: Nu ma intereseaza deloc, zau!, fiind totusi constient de faptul ca ar fi foarte bine ca filmul sa ia un premiu. Toate premiile. Toate premiile din univers! Doar ca „ocupatiunea mea mintala e la alte prostii”, vorba aia. 

Cinesseur: Off topic: ce film, de-aici sau de-aiurea, scurt sau lungmetraj, a fost pentru tine filmul anului 2014?
Radu Jude: Vad destul de putine filme. Din cele recente pe care am apucat sa le vad mi-au placut Al doilea joc de Corneliu Porumboiu, Toto si surorile lui de Alexandru Nanau, La Sapienza de Eugene Green, Winter Sleep de Nuri Bilge Ceylan, Out-takes from the Life of a Happy Man de Jonas Mekas si Le dernier des injustes de Claude Lanzmann.

05 februarie 2015

2014/Alte superlative: Best „Repeat after me” epiosde (in years)



That's all, folks! În alţi termeni, tocmai am pus punct alterno-superlativelor dislocate din anul cinematografic 2014 şi nu oricum, ci cu o secvenţă memorabilă din multe motive, dar mai ales pentru comicul său absurd atât de nespecific producţiilor americane contemporane. 

1, 2, 3 şi... Ornithologist, philanthropist, philatelist! Nu se aude bine, deci one more time: Ornithologist, philanthropist, philatelist...! Aşa da, mai exersaţi niţel. E simplu.

P.S.: Pe genericul de final al acestui serial e musai să-l trec pe Musiu Panta pentru ajutorul preţios dat ştie el la ce.

04 februarie 2015

2014/Alte superlative: Year's Best Use of a Pop Hit (in a film feature)



Se impune o recapitulare: în 2013 a fost Heroes, anul trecut Modern Love, plus Space Oddity à l'italienne - menţiune, iar acum din nou... Space Oddity! Rezultă practic că n-a fost an de la instituirea acestei secţiuni în care o piesă de David Bowie să nu se califice pentru The Lloyd Dobbler Award (numele alternativ al acestei categorii), ceea ce mi se pare o superbă minunăţie, cu atât mai mult cu cât melodiile sale „plantate” prin coloane sonore sunt arhicunoscute! Nu plonjează mai nimeni prin discografia sa după rarităţi, ba dimpotrivă: calea bătătorită e sfântă. Şi totuşi, de fiecare dată rezultatele sunt altele, aşa cum se întâmplă şi-n aceste secvenţe aeriene nocturne din Bird People. Explicaţia e că pur şi simplu muzica lui face masă, cum se zice în fizică, lipindu-se perfect de imaginile pe care e suprapusă.

Întrebată de CdC de ce (aliteraţie deliberată, hehehe!) a ales fix această melodie, riscând pe lângă saturaţia produsă de notorietatea hitului şi un efect de redundanţă, Pascale Ferran a răspuns franc şi direct, după cum urmează (nu cred că se impune traducerea, franceza folosită aici e ultrafacilă): 
C’est simplement parce que j’adore cette chanson, elle me réconcilie avec moi-même. C’est un truc d’adolescence. Quand on l’a essayé sur les images, ça produisait sur moi exactement ce que je recherchais: un enffet d’envol et de jubilation absolue, mais aussi une emotion plus paradoxale. C’est un sequence où tout est permis pour le personage, et je trouvais ça bien que le film s’autorise tout à ce moment-là. C’est vrai que ça peut paraître redonant avec la scène, mais j’ai toujours adore cette chanson sans comprendre les paroles, donc sa présence dans le film est surtout liée à la musique pour moi.”
E un caz în care rezonez plenar cu această viziune totalmente sinceră şi simplă de a face cinema şi nu ascund că, văzând de mai multe ori filmul, am simţit vertijul şi jubilaţia. Vorba aia: de când nu aţi mai visat că zburaţi?

Menţiuni:

It Must Have Been Love/Roxette în Comet (guilty pleasure to the moon and back)
Don't Say a Word/Patti Austin în Saint Laurent

01 februarie 2015

Cvasimilitudini II.7 [Birdmen]

Screenshot from Boy Meets Girl (dir. Leos Carax/1984)

Screenshots from Birdman (dir. Alejandro González Iñárritu/2014)

Coincidenţe, de bunăseamă, but hey, Cinema loves coincidences, right?