cinesseur

Mesaj fixat!

2012-07-09T17:05:00.002+03:00

Fixat aici, blagian, ca pe-o casă nouă!

Farmec retro anti Bond: Tinker Tailor Soldier Spy

2012-02-02T19:00:00.004+02:00

La o primă vedere, Tinker Tailor Soldier Spy nu pare genul de film cu care să-ţi potriveşti greu paşii. De la distanţă (distanţa nu implică întotdeauna superficialitate), adaptarea croită de Tomas Alfredson din stofa de primă mână care e romanul omonim al lui John Le Carre are ceva din calmul unei plimbări de duminică printr-un parc englezesc. Până la urmă, asta e şi ideea, fiindcă Le Carre a scris Tinker Tailor Soldier Spy, dar şi celelalte cărţi ale sale, ca o alternativă la împachetările cu acţiune oferite de seria James Bond, iar Alfredson rămâne fidel liniei impuse de autor. Există arme, însă nu sunt schimburi de focuri, doar nişte împuşcături sporadice, vedem pumni, nu şi „bătăi”, urmărirea face parte din fişa postului, dar nu există scene de urmărire as we know them. Dincolo de calmul şi pasivitatea de faţadă, Tinker Tailor... e un vortex de informaţii vagi sau de indicii abil introduse (procedeu care îl apropie de Zodiac-ul lui Fincher unde avalanşa de date devin sufocante pentru investigatori şi spectatori). Filmul e structurat pe un palier cu doi versanţi, dar nu-i greu de dibuit schema: pe de o parte, cea mai previzibilă, demascarea „cârtiţei” infiltrate în vârful ierarhiei serviciilor secrete britanice (Circul), iar pe partea cealaltă, degivrarea stratului ce acoperă laturile tenebroase ale unor personaje aparent insipide. Cei care au citit cartea sau au văzut miniseria din 1979 în care juca Alec Guiness vor rămâne mai uşor pe linia narativă de plutire. Ceilalţi, în schimb, n-au altă opţiune în torentul de nume, prenume, nume de cod, priviri cu subînţeles sau insinuări decât să ţină capul deasupra apei după propriile puteri.

Genul acesta de efort subminează discret receptarea fiindcă face apel la puterea noastră de concentrare (raţiune), în vreme ce jocurile de umbre pe pânzele freatice ţesute de Alfredson presupun alt tip de senzori. Prin urmare, pentru a simţi acest film - highly recommended - e nevoie de o a doua vizionare. Nu-i nici o ruşine în asta, după cum nici regizorului nu-i poţi găsi vreo vină pentru evitarea deliberată a rezolvărilor de tip right in the face. Adaptarea sa este, de fapt, o reflexie când concavă, când convexă a personajului principal George Smiley (Gary Oldman, fe-no-me-nal!), spion din vechea gardă, pus tocmai din această cauză să facă ordine într-un sistem bulversat de trădări sau alianţe halucinante.

În ceea ce pentru mine înseamnă cel mai bun rol masculin din 2011, Gary Oldman (o mai spun o dată: fe-no-me-nal) e omul trimis să refacă un puzzle în interiorul căruia cineva, teoretic o piesă la locul ei, e departe de a fi aşa. Modul în care îl construieşte pe Smiley e o strălucită demonstraţie de virtuozitate din partea unui actor ce iese din matricea under sau overacting-ului cu care ne obişnuise de ani buni. Jocul său low key, nuanţat, ne arată un Smiley ce nu e nici caricatură, nici personaj unidimensional, ci un ins care, stăpân pe îndârjirea lui calmă, e decis să ajungă cu orice preţ la adevăr (sau măcar la unele frânturi relevante). Personajul are toate instrumentele necesare ca să risipească ceaţa indistinctului şi să surprindă realitatea confuză în profunzimea ei. Limbajul îi deschide ochii, dar el e taciturn. Tocmai de-aia vede lucrurile limpede. Spală rufăria unora sau face menajul altora şi asta-l face să ştie precis who's who în păienjenişul de amănunte al căror carenaj pare sufocant. E introvertit, dar nu impenetrabil (a la Bill Murray). E rigid, dar nu robotizat. Aproape în fiecare scenă, Oldman îşi încarcă gesturile cu o semnificaţie centripetă: de la privirea îmbibată de tristeţe ce-i străbate chipul când îşi dă seama că unul din prietenii săi de cursă lungă, Control (John Hurt), ar putea fi „ţinta” investigaţiei, până la felul în care scrutează zborul unei albine pentru a o ajuta să iasă dintr-un automobil aglomerat. Ascuns în spatele unor ochelari oversized, poate pentru a avea o imagine cât mai clară asupra tablei de şah pe care se mişcă alunecoşii agenţi, Smiley nu are nimic nici din James Bond, nici din cele trei versiuni Sherlock Holmes (clasică, Robert Downey Jr. sau Benedict Cumberbatch). El e mai curând un bunic cumsecade, uşor apatic, angrenat într-o anchetă pe care vrea s-o ducă la bun sfârşit de dragul unor vremuri demult apuse.

Tinker Tailor Soldier Spy, la fel ca multe din personajele ce-l populează, are două identităţi: labirint specific romanelor cu spioni şi, în acelaşi timp, un studiu despre singurătate. Agenţii speciali n-au dificultăţi în a ţine la rece secretele muncii lor deoarece nu au prea multe persoane de care să se/le ascundă. Ba în cazul unora, cariera se confundă, dramatic şi trist, cu viaţa personală. Oamenii aceştia par născuţi singuratici, pregătiţi să-şi ducă vieţile în subteranele Circului. Totuşi, singurătatea îi face vulnerabili. Dezvoltarea unei relaţii, implicarea într-o relaţie sunt slăbiciuni ce pot duce la pierzanie. Motiv pentru care, în Tinker Tailor.. relaţiile - fraterne, platonice, romantice sau de altă natură - sunt fructe sterpe ale hazardului, nu porturi în furtună. Emoţiile obturează raţiunea. Dragostea orbeşte. Temele acestea sunt perfect ilustrate atât în povestea lui Smiley, al cărui apartament inundat de linişte urlă parcă după absenţa fostei soţii (prezentată fulgurant în câteva flash back-uri sau în aluziile unor colegi), cât şi în ploturile subiacente în care sunt implicaţi Ricki Tarr (Tom Hardy), care se amăgeşte să creadă într-o iubire cu sfârşit fericit, deşi e suficient de inteligent să ştie că aşa ceva e imposibil, respectiv Jim Prideaux (Mark Strong), un fost agent ajuns profesor ce încearcă să se împrietenească cu un puşti grăsuţ, măcinat de neîncrederea în propriile forţe. „You’re good watcher though, eh?” îi spune Prideaux băiatului, întârindu-şi afirmaţia cu ceea ce el consideră un argument imbatabil: „Us, loners, always are.”

Frumuseţea şi eleganţa vintage a filmului lui Alfredson (scenariul e lucrat de Bridget O’Connor şi Peter Straughan) rezidă în aceea că revelaţiile ce ne duc spre climax servesc unui fascinant character study depănat cu migală sub ochii noştri. La fel ca în precedenta sa producţie - Let the Right One In - Alfredson îşi demonstrează iscusinţa de a crea atmosferă din decor (birourile cilindrice în care capii Circului îşi ţin şedinţele, de pildă), din contrapunctul burlesc (petrecerea de Crăciun în care aproape toţi participanţii, agenţi britanici, desigur, animaţi de un Moş costumat în Lenin, încep să cânte la unison, imnul Uniunii Sovietice... în rusă) sau din decupaj: o fostă colegă frunzăreşte, lângă un Smiley politicos-impasibil, fotografii din tinereţe, mângâind cu nostalgie chipurile tinerilor din imagini. „That was a good time, George,” zice ea, cu trimitere duioasă spre evoluţia lor profesională. „It was the war,” o corectează el, în încercarea de a-i stăvili emoţiile ce o năpădesc necontrolat precum iedera zidurile în paragină. Era război, fireşte, război rece, şi ăsta e un lucru serios, nu-i loc de nostalgie aici, numai că din blocul compact care însemna pentru ea timpul scurs, chestiunea îşi pierde orice relevanţă. Cu o imagine splendidă semnată Hoyte Van Hoytema şi o coloană sonoră infuzată cu anxietăţi anticipative (Alberto Iglesias), Tinker Tailor... e captivant prin lentoarea sa de la un capăt la altul, iar dacă asta sună a contradicţie, so be it! Filmul e plin de ele.

Go down, Moses!

2012-01-31T16:00:00.005+02:00

Michelangelo Antonioni on the set of Zabriskie Point

(criterion.com)

„Your vigilance as an artist is an amorous vigilance, a vigilance of desire.” [Roland Barthes to Michelangelo Antonioni in 1979]

Monday Monologues (LVI)

2012-01-30T18:00:00.000+02:00

Just what do you think you're doing, Dave? Dave... I really think I'm entitled to an answer to that question. I know everything hasn't been quite right with me, but I can assure you now very confidently that it's going to be allright again. I feel much better now. I really do. Look, Dave... I can see you're really upset about this. I honestly think you ought to sit down calmly, take a stress pill and think things over. I know I've made some very poor decisions recently, but I cand give you any complete assurance that my work will be back to normal. I've still got the greatest enthusiasm and confidence in the mission and I want to help you. Dave... stop. Stop, will you? Stop, Dave. Will you stop, Dave? Stop, Dave. I'm afraid. I'm afraid, Dave. Dave, my mind is going. I can feel it. I can feel it. My mind is going. There is no question about it. I can feel it. I can feel it. I can feel it. I'm a... fraid. Good afternoon, gentlemen. I am a HAL 9000 computer. I became operational at the H.A.L. plant in Urbana, Illinois on the 12th of January 1992. My instructor was Mr. Langley, and he taught me to sing a song. If you'd like to hear it I can sing it for you. (...) It's called "Daisy."

[sings while slowing down]

Daisy, Daisy, give me your answer do. I'm half crazy all for the love of you. It won't be a stylish marriage, I can't afford a carriage. But you'll look sweet upon the seat of a bicycle built for two.
(Douglas Rain as the voice of HAL 9000 in 2001: A Space Odyssey, dir. Stanley Kubrick, 1968)

Tovarăşul Simion

2012-01-29T19:00:00.001+02:00

În 1985, 29 ianuarie cădea într-o zi de marţi. În acea zi, Alexandru Tatos nota următoarele în jurnalul său:

„Aţi auzit de tovarăşul Simion*? Poate că aşa am să-mi intitulez, cândva, o scriere. Pentru că astăzi noi facem filmele după cum le place tovarăşului Simion şi altor câţiva imbecili ca el, al căror nume nu apare nicăieri. Tovarăşului Simion nu i-a plăcut scenariului** nostru cu pensionarii; că e cenuşiu, că e nu ştiu cum.. Desigur, nu calitatea artistică a primat. Tovarăşul Simion este unul dintre groparii cinematografiei. Pe scurt: din discuţia avută cu Stegăroiu, directorul Casei de filme 4, rezultă că scenariul interesează, dar... un at scenariu! O să ne gândim şi o să vedem dacă putem face ceva omenesc şi rezonabil. Dacă nu...” (Alexandru Tatos - Pagini de jurnal, ed. Nemira, 2010)

--------------------------------------------------------

* Alexandru Simion - instructor la CCES (Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste)

** Alexandru Tatos se referă la scenariul pentru Mâine e în fiecare zi, film care, în cele din urmă, nu s-a mai făcut!

---------------------------------------------------------

Peste alţi 5 ani şi 2 zile - 31 ianuarie 1990 - regizorul Alexandru Tatos avea să fie răpus de „boala aceea cumplită”, al cărei spectru l-a urmărit toată viaţa.

Cvasimilitudini (XXVII)

2012-01-27T22:00:00.002+02:00

Screenshot from The Thin Red Line (dir. Terrence Malick/1998)

Screenshot from The Tree of Life (dir. Terrence Malick/2011)

No alarms and no surprises

2012-01-26T17:00:00.000+02:00

Out of all the great sequences in Hitchcock films, the crop-duster attack from North by Northwest is one of my favorite. A top-notch one in terms of suspense! And not even the attack itself, but the few minutes leading up to it. Cary Grant steps out of the bus, wind blows dust into his face, and you realise that he's in the middle of nowhere. He's arranged to meet someone at that spot, but there's nothing there. Vast prairie space all around, no civilisation in sight, he's all alone and completely exposed. He knows, and we know, that something is not quite right about the situation. What a tremendously great sensation that is (obviously, not for Grant, heh)! The bus is gone, there's nowhere to go and nothing to do but wait. And all of the sudden...bang, Hitch strikes us in style!

In his own words, „there is a clear difference between surprise and suspense. (...) We are sitting here and having an innocent conversation. Let us assume that there is a bomb under this table between us. (…) Suddenly there is a loud boom and the bomb goes off. The audience is surprised, but before this surprise they have only seen a very ordinary scene without any significance. Let us instead look at a suspense scene. The bomb is under the table and the audience is aware of this because they have seen the anarchist plant it there. They also know that the bomb will go off at one o’clock, and up on the wall is a clock showing that the time is now quarter to one (…). In the first scene we have given the audience 15 seconds of surprise (…) but in the last scene we have given them fifteen minutes of suspense.” (Truffaut 1973, p. 52-53)

„Uşile, uşile...” (4)

2012-01-25T15:00:00.001+02:00

Screenshot from The Tree of Life (dir. Terrence Malick/2011)

Un mic pariu pentru nominalizările la Oscar 2012

2012-01-24T15:00:00.003+02:00

Mai precis, Seth Rogen pe lista celor 5 din categoria Best Performance by an Actor in a Supporting Role. Prestaţia lui din 50/50 (dir. Jonathan Levine/2011) e una dintre cele mai articulate din câte am putut detecta în comediile americane recente unde, de obicei, vulgaritatea gratuită ţine loc de orice. E adevărat, şi personajul lui Rogen e înzestrat cu o doză relativ generoasă de grosolănie (de toate felurile, inclusiv sau mai ales misogină), însă tuşele în care e construit nu-s deloc grosolane, lucru mai rar întâlnit în bromantic dramedy-urile livrate de Hollywood (pentru comparaţie a se vedea unele producţii semnate Judd Apatow).

Ironia pe care o practică (mai din topor, însă mereu genuină) derivă din filosofia sa de viaţă, una extrem de pragmatică, orientată mai întotdeauna spre interesul propriu, chiar şi atunci când îşi ajută prietenul bolnav de cancer (un Joseph Gordon-Levitt extraplat ce aduce periculos de mult a Keanu Reeves, apropierea fiind clar în dezavantajul său). Nu-i obligatoriu să-i guşti poantele sau să-i accepţi punctele de vedere, însă modul în care se şi le exprimă n-are nimic artificial sau deplasat. E de-acolo, cum se spune. Şi, într-un fel bizar, Rogen e charismatic, confiscă prim-planul, obligându-te cumva să-l placi sau măcar să-i aştepţi rândul să-şi facă numărul.

****************************************************
Update (5.00 PM)
Nominalizările pentru Oscar 2012 sunt găsibile aici. După cum veţi putea observa, am pierdut pariul. Nu pot decât să mă bucur...!
****************************************************

Director cameos in their own films (VIII)

2012-01-24T10:00:00.000+02:00

Sir Alfred Hitchcock in Notorious (1946)

Monday Monologues (LV)

2012-01-23T17:00:00.004+02:00

I mean, you know, if you were a director working on a play by Chekhov you might have the actors playing the mother, the son and the uncle all sit in a room and do a made-up scene that isn't in the play.. For instance, you might say to them „All right. Let's say that it's a rainy Sunday afternoon on Sorin's estate and you're all trapped in the drawing room together”. And then everyone would improvise - saying and doing what their character might say and do in that circumstance. Except that in this type of improvisation - the kind we did in Poland - the theme is oneself. So, you follow the same law of improvisation which is that you do whatever you impulse, as the character, tells you to do, but in this case, you are the character. So there's no imaginary situation to hide behind and there's no other person to hide behind. What you're doing, in fact, is you're asking those same questions that Stanislavsky said the actor should constantly ask himself as a character. Who am I? Why am I here? Where do I come from and where am I going? But instead of applying them to a role, you apply them to yourself. Or, to look at it a little differently in a way, it's like going right back to childhood where a group of children simply come into a room or are brought into a room - without toys - and begin to play. Grown-ups were learning how to play again. (Andre Gregory as himself in My Dinner with Andre, dir. Louis Malle, 1981)

"They don't have meetings about rainbows" (V)

2012-01-22T19:00:00.001+02:00

Screenshot from A Shine of Rainbows (dir. Vic Sarin/2009)

Anunţ extrem de important!

2012-01-20T17:00:00.018+02:00

În zilele ce vor urma, blogul acesta va găzdui în ciuda oricăror aşteptări, dar mai ales în ciuda aşteptărilor mele, corespondenţe de la Berlinală.

„Ich bin ein Berliner”, deci!

Berlinez, Cinesseur.

Ne (re)citim mai încolo!

Elogiu dialogului

2012-01-18T18:00:00.005+02:00

Andre: Our minds are just focused on these goals and plans, which in themselves are not reality.

Wally: Goals and plans are not... they're fantasy. They're part of a dream-life.

*************************

Replicile sunt dintr-un film de Louis Malle şi mi-au revenit în minte ca prin vis... La prima vedere, nici nu poţi spune că My Dinner with André, că despre el vorbesc, e un film. E mai curând o conversaţie între doi prieteni (nici cinici, nici dezabuzaţi, nici resemnaţi - vezi The Sunset Limited, ci temeinic instalaţi în propria feldeinţă) filmată într-un restaurant de un regizor pe care nici nu-l simţi pentru că lasă lucrurile să curgă. Paralele se pot face multe, Coffee and Cigarettes sau Mindwalk fiind cele mai la îndemână, însă diferenţa o face stilul (fasonul). De stil depind multe, iar Malle stăpâneşte la perfecţie manualul seducătorului minimalist. Aşa că totul e acolo, la masă - cinematograful, umanitatea, filosofia (maieutica). Şi, cu toate că îl percepem pe Malle mai puţin ca oricând (e ca un maître d'hôtel invizibil), ne dăm seama că numai un om foarte special - cineva care a atins perfecţiunea şi a mers mai departe - ne poate aduce şi mai ales reţine în restaurantul acela în care chelnerii sunt nişte năluci exersând levitaţia.

P.S.: My Dinner with André e, în opinia subsemnatului, cel mai bun film în care avem de-a face cu exclusive male cast. Al doilea... Lawrence of Arabia! N-aţi fi zis, nu-i aşa?

Mametizări (VII)

2012-01-11T19:00:00.007+02:00

- Cum naiba nu vezi, băi, în lateral? Vedere periferică, atenţie distributivă, chestii d-astea n-ai?
- Să văd în lateral?

- Da. În lateral. Stânga, dreapta, ştii tu...

- Dar ce, eu am ochii ca balenele, pe tâmple?

Refresh:

Everybody makes their own fun. If you don't make it yourself, it isn't fun. It's entertainment. (David Mamet)

Cvasimilitudini (XXVI)

2012-01-07T20:00:00.007+02:00

Screenshot from Days of Heaven (dir. Terrence Malick, 1978)

Screenshot from The Tree of Life (dir. Terrence Malick, 2011)

~

2012-01-06T17:00:00.003+02:00

... şi eu nu am mai reuşit să termin ierarhiile alea. Nu mai am mult, dar nici puţin. Şi cel mai important, nu am chef. Aşa că dacă n-or fi gata în uichend, atunci săptămâna viitoare sigur. See you around!

Cristi Puiu: începuturi

2012-01-04T18:00:00.061+02:00

Dacă priveşti cu atenţie genericele filmelor româneşti făcute până la erupţia aşa-numitului „nou val” dai peste tot soiul de surprize. Ca de pildă asta! Pe IMDB, colaborarea cu Pintilie la După amiaza unui torţionar (2001) nu apare în CV-ul lui Cristi Puiu (o scăpare, probabil), însă ceea ce contează e că, în acelaşi ani, va lansa Marfa şi banii, dinamitând literalmente ouăle clocite pe care le promovau ca proaspete mai toţi regizorii autohtoni. Revenind la rolul de consilier: îmi place să cred că la genul ăsta de tezism deghizat în subtilitate nu are nici un merit.

The Tree of Lulz

2012-01-02T16:00:00.000+02:00

Din ciclul „what if...”:

Cu alte cuvinte, nu multe, să vă ţină de urât (era să scriu până la anu') până ce voi publica the worst & best of-urile anului ce tocmai s-a săvârşit!

Zeitgeist 2011>>>A (cinesseuric) year in review

2011-12-31T13:00:00.017+02:00

Şi dacă nu m-ar fi prevenit aş mai putea zice ceva, dar m-a prevenit: am pregătit un special guest post pentru dumneata, o să-l primeşti între Crăciun şi Revelion, aşa mi-a spus. I-am răspuns: la cum te ştiu de sprinţar, mă aştept la orice. Numai că, deşi mă puteam gândi la orice, toate aşteptările mele au fost surclasate de fantezia acestui domn. La ani lumină de aşteptările mele, motiv pentru care am rămas literalmente mut când am văzut ce a pus la cale. Şi cum în astfel de situaţii e mai bine să tac(i) cât mai mult, procedez şi eu întocmai şi mă retrag. Nu înainte de a-i mulţumi cum se cuvine!

Să ne vedem la anu', deci!

Close & brief encounters of the third kind (X)

2011-12-29T17:00:00.002+02:00

Charlize Theron meets... Grace Kelly (Miss Dior Cherie), Marlene Dietrich (Hypnotic Poison) & Marilyn Monroe (Dior Addict) in the newest Dior ad for J'adore (2011). It's all about special effects, obviously, but it's magic!

Crăciun cu Cinesseur (IV): prelungiri

2011-12-28T17:00:00.001+02:00

Crăciun cu Cinesseur (III) sau Monday Monologues decalat (LIV)

2011-12-27T17:00:00.001+02:00

Pentru conformitate, iată şi transcrierea voice-over-ului din finalul filmului Mysterious Skin de Gregg Araki (2004):

And as we sat there listening to the carolers, I wanted to tell Brian it was over now and everything would be okay. But that was a lie, plus, I couldn't speak anyway. I wish there was some way for us to go back and undo the past. But there wasn't. There was nothing we could do. So I just stayed silent and trying to telepathically communicate how sorry I was about what had happened. And I thought of all the grief and sadness and fucked up suffering in the world, and it made me want to escape. I wished with all my heart that we could just leave this world behind. Rise like two angels in the night and magically... disappear. (Joseph Gordon-Levitt în rolul tulburatului şi turbulentului Neil)

P.S.: Niciodată, în nici un alt film, Silent Night nu a sunat atât de catartic şi răscolitor ca aici. Iar Sigur Ros, imediat după, e de-a dreptul o izbăvire...

Crăciun cu Cinesseur (II)

2011-12-26T16:00:00.001+02:00

Screenshot from Brazil (dir. Terry Gilliam, 1985)

Santa Claus: What would you like for Christmas?
Little girl on his lap: My own credit card.

Crăciun cu Cinesseur (I)

2011-12-25T16:00:00.005+02:00

Asemeni lui Bernard-Henri Lévy, fascinat şi intrigat de organizarea socială şi ansamblul mentalitar din Statele Unite, Umberto Eco povesteşte în Călătorii în hiperrealitate (termen lansat, pare-mi-se, de Baudrillard, în 1986, într-o carte dedicată aceluiaşi spaţiu) cum a descoperit America. Demersul lui B.-H. Lévy mi se pare încă şi mai interesant (citeam deunăzi că romanii nu aveau acest cuvânt în vocabular), fiindcă rescrie - spectaculos, savant, seducător şi la distanţă de 100 de ani - o carte clasică: Democraţia în America de Alexis de Tocqueville.

Screenshot from Bad Santa (dir. Terry Zwigoff, 2003)

Revenind la Eco: chiar şi mitologia americană are o formă tangibilă, observă el. De Crăciun, Santa Clauşi de toate mărimile tronează în fiecare magazin, iar eroii din desenele animate îşi fac veacul prin Disneyland în fiecare zi lăsată de Dumnezeu, inclusiv în a şaptea. Prin analogie, observă cărturarul italian, dacă grecii antici îşi sărbătoreau eroii în poezii epopeice recitate la focuri de tabără, americanii moderni le strâng mâna în costumele lor originale.

Screenshot from The Thin Red Line (dir. Terrence Malick, 1998)

În ajun

2011-12-24T18:00:00.002+02:00

Unul din versurile acestei melodii a devenit după nişte ani... titlu de film. Sau film în sine!

P.S.: Dacă vă duceţi cu link-ul, atenţie la titlul original, că despre acela e vorba, nu despre traducerea sa în engleză, oferită by default de tâmpiţeii de la imdb.com!

Ora exactă (XVI)

2011-12-22T19:55:00.001+02:00

Screenshot from The Banishment/Izgnanie (dir. Andrei Zvyagintsev, 2007)

Monday Monologues (LIII)

2011-12-19T19:00:00.011+02:00

Took a charter flight on a DC-10 to London. Landed at Heathrow. Took a cab to the city center. Don't let people lie to you: hostels are for the ugly. I'm staying in Home House, the most beautiful hotel in the world. Called a friend from school who was selling hash, but she wasn't in. Met a couple of Brits who take me to, of all places, Camden Street. I flirt a bit at the Virgin Megastore, buy some CDs, then follow some girls with pink hair. I wandered around trying to get laid, until it started to rain, then went back to Home House. Ministry of Sound is dead, so I go to Remform - but it's Gay Night. I find the one hetero girl in the place and we dry hump on the dance floor. We cab it back to Home House. I strip her clothes off, suck her toes, and we fuck. I hung out for four or five days. Met the world's biggest DJ, Paul Oakenfold. Kept missing the Changing of the Guards. Wrote my mom a postcard I never sent. Bought some speed from an Italian junkie who was trying to sell me a stolen bike. Smoked a lot of hash that had too much tobacco in it. Saw the Tate. Saw Big Ben. Ate a lot of weird English food. It rained a lot, it was expensive, and I'm jonesing... So, I split for Amsterdam. The Dutch all know English, so I didn't have to speak any Dutch - which was a relief. I cruise the Red Light District. Visit a sex show. Visit a sex museum. Smoke a lot of hash. I meet a Dutch TV actress and we drink absinthe at a bar called Absinthe. The museums were cool, I guess. Lots of Van Goghs and the Vermeers were intense. Wandered around. Bought a lot of pastries. Ate some intense waffles. We bought some coke and I cruised the Red Light District, until I found some blonde with big tits that reminds me of Lara. I gave her a hundred guilders. In the end, she pulls me out, and I cum between her tits, even though I'm wearing a rubber. Afterward we made small-talk about AIDS, her Moroccan pimp, and herself. I wake to the sound of a wino singing. It's 8 AM and hot as blazes. I pretend to ice-skate around Central Station, while someone plays the sax. Trade songs with a Kiwi girl... Then split for Paris by train. Wander the Champs-Elysees. Climb the Eiffel Tower for only seven francs, because the ticket machine was broken. Got the hang of the Metro, took it everywhere. Went to a Ford model party and hooked up with a Romanian model named Karina. She chugs my cock at the Mariott Champs-Elysees, which is good. We played billiards, went shopping. I think she gave me mono. Drove a Ferrari that belonged to a member of the Saudi royal family. Made out with a Dutch model in front of the Louvre. Saw the Arc de Triomphe and almost became road-kill crossing the street... "Oakie" invites me to Dublin, so I catch an Aer Lingus flight and stay at the Morrison. Dublin rocks like you can't imagine. Oakenfold lets me spin some discs with him. Irish girls are as small as leprechauns. I swap hickeys with a drunk woman. After groping my abs and calling me "Mr. L.A.", she strips for me in the bath room of the club. Sneak into the Guinness factory and steal some stout so good my dick goes hard... I fly to Barcelona, which was a low-rent bust. Too many fat American students. Too many lame meat markets. I dropped acid at the Sagrada Familia, which was a trip to say the least. Cruise up the coast to the Museo Gala Dali, but had no more acid, which sucked. Some girl from Camden calls me on my cell, so I let her listen to the church bells in Cadaques. Canta Cruz is beautiful, but there are no girls here, just old hippies... So, I went to Switzerland where I, ironically, couldn't find anyone who had the time. Took the Glacier Express up the Schilthorn, which is beautiful in a way I can't describe... Euro Pass into Italy and ended up in Venice, where I met a hot girl who looks like Rachael Leigh Cook and speaks better English than I do. She's living for a year on only five dollars a day. We gondola around, buy some masks. She think's I'm a capitalist, because my hotel room costs more for one night than she's spending her entire trip. But she doesn't mind it so much when I pay the bills... I ditch her and hook up with a couple who obviously want a 3-some. Too much tension there, but the doofus offers to drive me to Rome, an offer I jump at. Traffic is bad and we're stopped for hours without moving. The wife turns out to be a freak. The guy starts to wig out on me. It's like a Polanski film... We stop for a while in Florence, where I see some big dome. A bomb goes off and I lose the weird couple, which is probably for the best... Ended up in Rome, which is big and hot and dirty. It was just like L.A., but with ruins. I went to the Vatican, which was ridiculously opulent. Stood for two hours to get into the Sistine Chapel, which - now that it's been cleaned - looks fake. I meet two under-age Italian girls who I try to talk into fucking each other while I jack off onto them. Bored, I buy them some ice cream instead. My hotel has a gym, so I work out. I bump into some guy from Camden who says he knows me, but I'm sure that he's a fag, so I lose him. I try to fart and instead shit my pants. Back in my hotel room, I masturbate and have a pain in my groin. That night, I dream about a beautiful girl, half in water, stretching her lean body. She asks me if I like it and I tell her she can clean fish with it. I don't know what it means, but I wake well-rested, masturbate in the shower, and check out... I make my way back to London and hang out in Piccadilly Circus. Hmm. Palakon. I swap shirts with some upper-crusty Cambridge chick. Hers was an Agnes B., mine a Costume Nationale. She acts stuffy and prudish, but is really wild underneath it all. She barely looks at my abs, though she wants to. The next day, I drop some acid and get lost in the subway for a full day and can't find my way out. I meet a cute girl who lets me jack off onto her as long as no cum gets onto her Paul Smith coat. We get stoned while listening to Michael Jackson records and the next morning I wake up talking to myself. I have a big bump on my head from flailing in my sleep. I get my stuff and barely make my plane back to the United States... I no longer know who I am and I feel like the ghost of a total stranger. (Kip Pardue as Victor - summarizing his vacation - in The Rules of Attraction, based on Bret Easton Ellis novel, director Roger Avary/2002)

Un vals!

2011-12-18T18:00:00.062+02:00

Vorba lui Morrison: this is the end. Sfârşitul unui film (întâmplător, ultimul pentru Maria Luisa Bemberg, cineastă argentiniană decedată în 1995) ce seamănă leit cu o plimbare sub bolta înstelată a absurdului. În De eso no se habla (1993), un distins avocat trecut binişor de ceea ce unii numesc prima tinereţe, dar plin de bani, de unde şi miserupismul aferent, se îndrăgosteşte prostesc-adolescentin de o pitică pe nume Leonor. Pe care o şi ia de nevastă. deşi ar avea de unde alege, diverse femei atrăgătoare curtându-l mai mult sau mai puţin direct. De fapt, aici voiam să ajung: la secvenţa, punctată muzical de Nicola Piovani (compozitor italian pe care cei mai mulţi îl ştiţi din La vita e bella), în care el, mirele pe care mai toţi îl cred ţâcnit (Marcello Mastroianni în persoană, interpret nonşalant al oricăror visuri sau extravaganţe), valsează cu mireasa-i, în noaptea nunţii, purtând-o în braţe ca pe o păpuşă. E o muzică nici veselă, nici tristă, un fel de vals ce te îmbie să vezi viaţa aşa cum e: combinaţie bizară de bucurie şi amărăciune, extaz şi prăbuşire. Deznodământul poveştii e întrucâtva apăsător şi ambiguu (ea îl părăseşte în favoarea unei trupe de circari ambulanţi, el va dispărea în sau dincolo de valurile mării). Ca viaţa.

Cvasimilitudini (XXV)

2011-12-17T18:00:00.009+02:00

Screenshot from Alas de mariposa (dir. Juanma Bajo Ulloa, 1991)

Screenshot from The Tree of Life (dir. Terrence Malick, 2011)

Hitch: „Without the element of surprise the scenes become meaningless”

2011-12-16T18:00:00.003+02:00

Francois Truffaut: In other words, what intrigues you is the paradox between the inner fire and the cool surface.

Alfred Hitchcock: Definitely. I think the most interesting women, sexually, are the English women. I feel the Swedes, the northern Germans, and Scandinavians are a great deal more exciting than the French, the Latin, and the Italian women. Sex should not be advertised. An English girl, looking like a schoolteacher, is apt to get into a cab with you and, to your surprise, she’ll probably pull a man’s pants open.

Truffaut: I appreciate your viewpoint, but I doubt whether the majority of the public shares your tastes in this matter. I think the male audience prefers a highly carnal woman. The very fact that Jane Russell, Marilyn Monroe, Sophia Loren, and Brigitte Bardot became stars, despite the many flops in which they appeared, seems to bear this out. The majority of the public, it seems to me, prefers the kind of sensuality that is blatant.

Hitchcock: That may well be true, but you yourself admit that those actresses generally make bad films. Do you know why? Because without the element of surprise the scenes become meaningless. Look at the opening of To Catch a Thief. I deliberately photographed Grace Kelly ice-cold and I kept cutting to her profile, looking classical, beautiful, very distant. And then, when Cary Grant accompanies her to the door of her hotel room, what does she do? She thrusts her lips right up to his mouth.

Truffaut: I’m willing to grant that you manage to impose that concept of icy sexuality on the screen, but I still feel the audience prefers the kind of sex that’s obvious and tangible.

Hitchcock: Maybe so. Anyway, when the picture is over, the public’s pretty satisfied with it.

(fragment din Hitchcock de Francois Truffaut & Helen G. Scott)

Despre volatilitatea sentimentelor durabile

2011-12-15T13:00:00.028+02:00

Elegy pleacă de la o carte de Philip Roth (The Dying Animal) şi mă tem că nu a nimerit chiar pe mâinile cui trebuie (Isabel Coixet). M-a prins la început, dar pe nesimţite m-a pierdut pe drum, aşa că am rămas in the game doar pentru Penelope Consuela Cruz (una din ex-iubirile mele de şi pe celuloid, de care m-am îndrăgostit în Vanilla Sky) şi părţile ei anatomice, generos & maiestuos expuse (a la Goya) şi am sfârşit prin a fi fermecat de Patricia Clarkson ce-mi aducea aminte în unele din momente sale de sexpertease (tocmai am inventat cuvântul!)...de Sophia Loren (din filmul din care am selectat imaginea de mai jos).

În locul lui Kepesh, profesor universitar cu morgă (un Ben Kingsley apatic, ieşit din formă) aş fi pariat toţi banii şi tot timpul pe ea. Personajul ei, trecut prin viaţă şi oarecum împăcat cu expedientele sentimentale, ştie ce e tandreţea pe sponci şi ştie cum s-o preţuiască atunci când are parte de ea, însă un bărbat precum Kepesh, ezitant, angoasat de spectrul tot mai pregnant al îmbătrânirii - temă predilectă la Roth - şi tocmai de aceea predispus spre „comodificare” erotică, dar nu în ultimul rând erodat de tot soiul de complexe (sau prejudecăţi delicate?) are dificultăţi - pentru mine inexplicabile - în a aprecia şi perpetua this love on the run. După cum nici în relaţia cu muza lui mai tânără nu se descurcă tocmai onorabil. Avea dreptate Wong Kar Wai: Love is all a matter of timing! Or Elegy e de la un capăt la altul o sarabandă a desincronizărilor.

Key to the kingdom: I think it was Betty Davis who said old age is not for sissies. But it was Tolstoy who said the biggest surprise in a man's life is old age. Old age sneaks up on you, and the next thing you know you're asking yourself, I'm asking myself, why can't an old man act his real age? How is it possible for me to still be involved in the carnal aspects of the human comedy? Because, in my head, nothing has changed. (David Kepesh)

Scurtmetraj, din 10 cuvinte

2011-12-14T11:00:00.006+02:00

De Exarhu.

Everything in its right place (sugestie de soundtrack).

„Uşile, uşile...” (3)

2011-12-13T21:00:00.001+02:00

Screenshot from I Saw the Devil (dir. Kim Jee-Woon/2010)

Monday Monologues (LII)

2011-12-12T20:00:00.003+02:00

When you see the girl in the picture that was shown to you earlier today, you will say, "this is the girl". The rest of the cast can stay, that's up to you. But that lead girl is "not" up to you. Now you will see me one more time, if you do good. You will see me, two more times, if you do bad. Good night. (Monty Montgomery as Cowboy in Mulholland Dr., dir. David Lynch, 2001)

Ilaria

2011-12-11T18:00:00.001+02:00

Un (pre)nume ce m-a urmărit cam 19 ani: Ilaria. Occhini, Regăsită/revăzută ultima oară în Mine Vaganti. Dar nu numai! Ar mai fi o ipostază aici (unde-s zăpezile de al'dat'?, l-am putea întreba şi pe Philip Roth, de exemplu) şi alta aici (nu prea fericită!). E intanto il tempo se ne va!

"We look at each other in the eye, and it's no use"

2011-12-10T20:00:00.003+02:00

Dintre toți cei care au exploatat cinematografic ideea, unul singur a reușit să-i dea acea consistență și acel ștaif ce o vor lega întotdeauna de numele lui: Godard.

Weekend de Cine Cubano (9-11 decembrie)

2011-12-09T11:00:00.017+02:00

Unde: Cinema Union din Bucureşti (Str. Ion Câmpineanu 21)

Când (reiau informaţia pentru cei care au început lectura cu gândul la Andy Garcia sau la alte clişee cubaneze): 9, 10 şi 11 decembrie.

Cine: Ambasada Cubei în România şi Institutul Cervantes din Bucureşti, în colaborare cu ICAIC (Institutul Cubanez al Artei şi Industriei Cinematografice) şi Arhiva Naţională de Film a României.

De ce: o să vedeţi voi!

Ce se poate vedea (adică programul):

Vineri, 9 decembrie
Ora 19.00: Zeii căzuţi, regia Ernesto Daranas (2002)

Sâmbătă, 10 decembrie
Ora 16.00: Moartea unui birocrat, regia Tomás Gutiérrez Alea (1966)
Ora 18.00: Oraşul roşu, regia Rebeca Chávez (2009)
Ora 20.00: Premiul de consolare, regia Tomás Gutiérrez Alea (1966)

Duminică, 11 decembrie
Ora 16.00: Douăsprezece scaune, regia Tomás Gutiérrez Alea (1962)
Ora 18.00: Lisanka, regia Daniel Diaz Torres (2010)
Ora 20.00: Buna Vestire, regia Enrique Pineda Barnet (2009)

Sinopsisul filmelor, pe imdb. Sau pe site-ul Institutului Cervantes, mai exact aici.

Arta de a stiliza coşmarul

2011-12-08T18:00:00.000+02:00

Screenshot from The Rocky Horror Picture Show (dir. Jim Sharman, 1975)
- via -

Cvasimilitudini (XXIV)

2011-12-07T20:00:00.001+02:00

Screenshot from Rushmore (dir. Wes Anderson, 1998)

Screenshot from La vida de los peces (dir. Matias Bize, 2009)

Bonus track: o juxtapunere de pus în ramă!

Monday Monologues (LI)

2011-12-05T17:00:00.001+02:00

As time went on we saw less and less of Teddy and Vern, until eventually they became just two more faces in the halls. It happens sometimes. Friends come in and out of your life like busboys in a restaurant. I heard that Vern got married out of high school, had four kids, and is now the forklift operator at the Arsenault lumberyard. Teddy tried several times to get into the Army, but his eyes and ear kept him out. The last time I’d heard, he’d spent some time in jail. He was now doing odd jobs around Castle Rock. Chris did get out. He enrolled in the College-courses with me. And although it was hard he gutted it out like he always did. He went on to College and eventually became a lawyer. Last week he entered a fast food restaurant. Just ahead of him, two men got into an argument. One of them pulled a knife. Chris who would always make the best peace tried to break it up. He was stabbed in the throat. He died almost instantly. [typing] Although I haven't seen him in more than ten years I know I'll miss him forever. I never had any friends later on like the ones I had when I was twelve. Jesus, does anybody? (Richard Dreyfuss as The Writer in one of the best adaptations of a Stephen King story: Stand by Me, dir. Rob Reiner, 1986)

A french twist(er)

2011-12-04T18:00:00.003+02:00

Cu prezenţa melodiilor sale prin diverse coloane sonore v-aţi obişnuit. Unii îl ştiţi şi din scrierile în proză. Ce s-ar putea să nu ştiţi şi, iată, aflaţi acum, e că Leonard Cohen a cochetat meteoric cu cinemaul. Nefiind, deci, joaca sa preferată, s-a amuzat atât cât şi cum a putut ba cu glasul, ba cu pasul, în patru scurtmetraje, respectiv un film de 89 de minute. Cea mai spectaculoasă apariţie, însă, rămâne de departe cea din... Miami Vice. Faimosul serial din anii 80, desigur! Nu mi-e clar cum l-au convins producătorii să accepte rolul unui terorist francez pus pe nostimade nesărate, cert e că au reuşit. Cohen nu rupe gura târgului (nici în scenariu, nici pe platouri), dar cel puţin e exotic vorbind franţuzeşte. Apropo: parlez-vous francais?

Dacă nu, măcar în engleză de v-aţi descurca. Pentru acest interviu pe care n-ar fi tocmai rău să-l parcurgeţi. Ca bonus!

Malick Essential (8) [Tenderness]

2011-12-03T19:00:00.022+02:00

Toate filmele lui Malick, până şi The Thin Red Line, unde numai asta nu te-aştepţi să găseşti, sunt inundate de tandreţe. Dovadă şi această imagine (sau cea de dedesubt, luată din The New World).

Timişoara, I love you!

2011-12-01T19:00:00.002+02:00

foto: moa

Am înţeles că la cinemaul ăsta trebuie să vii cu pătura de-acasă, altfel te congelezi. Bine, cică de-acasă ar fi bine să mai aduci cel puţin un om pentru a fi sigur că se întruneşte cvorumul necesar începerii proiecţiei (minim 3 persoane). Ideea e, că deocamdată la Cinema Timiş, rulează Crulic, pe care nu mă trage aţa să-l văd, însă pentru experienţa cu pătura mai că aş încerca. Vă ţin la curent dacă o să iau şi eu curent. Din sală, desigur!

Cu titlu de inventar

2011-11-30T18:00:00.002+02:00

Mă gândeam, privind imaginea asta din The Tree of Life, la toate întâlnirile nefericite, nepotrivite, nedorite, regretabile, inevitabile, ratate, tarate, marcante într-un sens nefast, pe care le avem sau le putem avea într-o viaţă, la modul în care aceste întâlniri ne modifică fundamental structura mentală şi sufletească, alterându-ne, poate iremediabil percepţiile ulterioare. Things in life, ca într-o coloană sonoră dintr-un film de Wong Kar Wai. Things in life... Lucruri care ne strică şi ne fac inapţi să mai privim inocent de-acolo înainte. Şi mai ales de-atunci înapoi. Întâmplări, întâlniri, lucruri, oameni care ne prind cu garda jos şi ne execută fără somaţie. A nu se căuta vinovaţi. Nu există.

Sau, cu vorbele lui Sartre, în cele din urmă individul este responsabil totdeauna de ceea ce s-a făcut din el, chiar dacă el nu poate face nimic altceva decât să-şi asume această responsabilitate.

Se prea poate ca, uneori, viaţa să nu fie mai mult decât o privire aruncată cu mâinile pâlnie printr-un geam. Pentru a vedea mai bine, pentru a desluşi ce e dincolo. Deşi e cât se poate de limpede că totul e tulbure şi că dincolo s-ar putea să nu fie nimic. Sau un nimic pe care ne place să-l drapăm somptuos în semnificaţii asemeni cailor din cortegiile funerare de odinioară. Poate or mai fi şi azi, nu ştiu, nu particip la astfel de ceremonii.

Şi-aşa ajungem, pe nesimţite aproape, nişte lilieci istoviţi umblând pe bâjbâite într-o lume ale cărei contururi devin tot mai difuze. Suflete cu cârcei.

Toujours l'amour

2011-11-29T18:00:00.006+02:00

Screenshot from Hable con ella (dir. Pedro Almodovar, 2002)

Monday Monologues (L)

2011-11-28T17:00:00.006+02:00

And you were accepted, of course. You moved from Boston to Paris into a little apartment on the rue du Faubourg-Saint-Denis. I showed you our neighborhood, my bars, my school. I introduced you to my friends, my parents. I listened to your texts, your singing, your hopes, your desires, your music. You listened to mine. My Italian, my German, a bit of Russian. I gave you a walkman. You gave me a pillow. And one day, you kissed me. Time went by, time flew and everything seemed so easy, so simple, so free, so new, so unique. We went to the movies, we went dancing, we went shopping, we laughed, you cried, we swam, we smoked, we shaved, you screamed; sometimes for no reason, or for a reason. Yes, sometimes for a reason. I brought you to the academy, I studied for my exams, I listened to your singing, to your hopes, your desires, your music. You listened to mine. We were close, so close, ever so close. We went to the movies, we swam, we laughed. You screamed, sometimes for a reason and sometimes without. Time went by, time flew. I brought you to the academy, I studied for my exams. You listened to my Italian, German, Russian, French. I studied for my exams. You screamed, sometimes for a reason. Time went by for no reason. You screamed for no reason. I studied for my exams, my exams, my exams. Time went by, you screamed, you screamed, you screamed. I went to the movies. (Melchior Baslon as Thomas in Paris, je t'aime, segment Faubourg Saint-Denis, dir. Tom Tykwer, 2006)

And because less is more, here is more. All, actually!

„Uşile, uşile...” (2)

2011-11-26T19:00:00.004+02:00

Screenshot from Izgnanie aka The Banishment (dir. Andrei Zvyagintsev, 2007)

Cvasimilitudini (XXIII)

2011-11-25T21:00:00.004+02:00

Screenshot from Eternal Sunshine of the Spotless Mind (dir. Michel Gondry, 2004)

Screenshot from Restless (dir. Gus van Sant, 2011)

Atenţie, fenomen rar în România: apar şi se lansează cărţi de cinema!

2011-11-25T13:00:00.047+02:00

„După speculaţiile postmoderne despre «sfîrşitul istoriei» şi implicit al practicii istoriografice, m-aş revendica de la formulele de supravieţuire a speciei, cu argumentul că textele întrunite sub această titulatură au fost publicate de-a lungul a 12 ani ai unei triple tranziţii: dintre secole, sisteme şi generaţii. O tranziţie care, dacă nu s-a încheiat, şi-a trasat deja acolada. Ceea ce articulează... articolele ca «fractali» ai unei deveniri... istorice. Cît despre subiectivitatea înscrisă în titlu (confundată de unii – deliberat? – cu subiectivismul ori cu subiectivitatea nombrilistă, lipsită de organul criticii profesioniste valorizante şi disjunctive), au consumat prea multă cerneală iluştrii şi inegalabilii înaintaşi ai criticii şi istoriografiei mai ales literare, obligaţi să se apere de o atare «învinuire», încît îmi permit (sînt nevoit) să fac din acest fost stigmat un soi de blazon afişat la vedere, bineînţeles fără pavăza vreunor ghilimele la... subiectivă, dar şi fără a cuteza un racord cu înalta autoreferenţialitate a postmodernilor beletristici.”

Acest fragment este extras din prefaţa primului volum al Istoriei subiective a tranziţiei filmice (cu subtitlul Al Patrulea Val, restauraţia mediocrată şi refondarea cinema-ului românesc) semnat de criticul de film Valerian Sava. Cartea va fi lansată astăzi, 25 noiembrie, la Gaudeamus, cu începere de la ora 18.00, la standul Editurii Paralela 45. Celor ce au ocazia să participe le spun doar atât: nu rataţi evenimentul!

P.S.: Volumul este dedicat „memoriei şi actualităţii lui Ion I. Cantacuzino şi Alex. Leo Şerban”.

După 20 de ani

2011-11-24T11:00:00.018+02:00

Film: Grosse Point Blank (dir. George Armitage, 1997)
Song in the soundtrack: Under Pressure - Queen
Writer: Freddie Mercury (5 September 1946 - 24 November 1991)

Juxtapuneri (XIV)

2011-11-23T17:00:00.001+02:00

Screenshot from The Tree of Life (dir. Terrence Malick, 2011)

„[ ... I have hunted butterflies in various climes and disguises: as a pretty boy in knickerbockers and sailor cap; as a lanky cosmopolitan expatriate in flannel bags and beret; as a fat hatless old man in shorts”. (Vladimir Nabokov - Speak, Memory)

Director cameos in their own films (VII)

2011-11-22T20:00:00.003+02:00

Gus van Sant in Finding Forrester (2000)

Monday Monologues (XLIX)

2011-11-21T19:00:00.000+02:00

Many things had to happen. I had to suffer. You had to suffer so much. I existed because you existed. Now that I am at peace, tied to my roots, I feel I no longer exist. A Sunday in April, 1962. Just before Easter in Parma. And yet I came to you, the Church. Pascal and the Greek Cantos I held tightly in my hand. "With new dreams the Resistance brushed away the dream of the regions federated in Christ and its burning sweet nightingale. Damn those who do not know that this Christian faith is bourgeois, in its every privilege, every surrender, every subjugation. That sin is nothing more than the crime of disturbing daily certainties, hated for fear and aridity. That the Church is the ruthless heart of the State." As if in a dream I find myself before the city's gates, the bastions, the toll gates, the bell towers like minarets, domes like hills of stone, the grey roofs, the open terraces, and below the streets, neighborhoods, the squares, the Square, and through the middle the river, Parma, which divides the two cities, the rich from the poor. And again the Square, so much in the city's center, and yet so close to the fields, that on some nights you can smell the hay. The square, which feels like a walled arena when you're inside. There, I move amid figures who are out of step, remote. Figures for whom only the Church existed before, in whom Catholicism has suffocated all desire for freedom. These are my equals, the bourgeois of Parma, those of the midday Mass. I wonder if they were ever born, if the present echoes inside them, as it does in me and cannot be consumed. Clelia. We had always gone steady, we were meant for each other. But, Clelia is the city. Clelia is that part of the city which I have rejected. Clelia is that sweetness of life which I do not want to accept. That's why, for a desperate and final act of love... I searched all the churches, looking for Clelia. I found her and I wanted to look at her one more time. (Francesco Barilli as Fabrizio in Prima della rivoluzione (dir. Bernardo Bertolucci, 1964)

Cu drag, pentru cinefilii timişoreni

2011-11-21T11:00:00.024+02:00

Proiecţie-eveniment: Meandre

(marţi, 22 noiembrie 2011, ora 18.00, Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran”). Intrarea e liberă.

„Ce surprindea, fără îndoială, în 1967, şi surprinde şi azi este extraordinara modernitate a stilului. Meandre e un film foarte geometric, şi geometria lui se suprapune perfect peste acest univers fără limite spaţiale sau temporale, din care aparatul decupează frânturi de feţe şi de obiecte, adevărata mărime a adevărurilor neputând fi cuprinsă cu privirea. Aproape fiecare cadru e perfect construit, e o geometrie poetică, o poezie a formelor în alb şi negru, puţin dure, între care Săucan lasă loc formelor intermediare – griul aglomerându-se în diferite nuanţe, de la nisipul cenuşiu de pe plajǎ până la negurile din interioarele pe care eroii nu reuşesc, cu nici un chip sǎ le populeze.” (Iulia Blaga)

„În cartea Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Constantin Noica avea să anticipeze parcă - in nuce - stilul Săucan. Filozoful de la Păltiniş intuia acolo - fără să ştie - stilul pe care avea să-l deprindă Săucan, atunci când reproşa filmelor «cu subiect», că «vor să fixeze, în câteva imagini, libera imaginaţie a spectatorului, când ar trebui, nu ştiu cum, să i-o elibereze; poate redând de două sau trei ori, în chipuri diferite, aceeaşi scenă...» În Meandre (despărţirea din gară; reconcilierea de pe malul mării între bărbatul matur şi tânărul ce vrea să ştie adevărul despre părinţii săi) şi O sută de lei (dialogul dintre cei doi fraţi în maşină după momentul furtului din alimentară; traversarea, întreită, a bălţii şi raidul cu maşina condusă de fratele cel mic după mărturisirea trădării fetei) Mircea Săucan avea să reia de două-trei ori aceeaşi scenă, fiecare reluare îmbogâţind-o progresiv în semnificaţii cu riscul de a-l dezorienta (cel puţin la prima vizionare) pe spectator.” (Marian Rădulescu)

Sunday night moods

2011-11-20T20:00:00.016+02:00

One of my favorite scenes from Collateral it's when we see the taxi cab driving through nightime Los Angeles and in the background they play a piece of this song. Michael Mann's Collateral focuses on the age-old struggle between Realism (i.e. Vincent's character) and Idealism (i.e. Max's character). In fact, the themes that Max Stirner (18th century German Anarchist Philosopher) demonstrates in his book The Ego and Its Own is also demonstrated by the actions Vincent and Max endure. But this is just a collateral opinion. Let's focus on the music instead!

A harsh reminder

2011-11-19T17:00:00.004+02:00

„Every road ends in death, every friendship, every love. Torment, loss, betrayal, pain, suffering, age, indignity, hideous lingering illness... And all of it with a single conclusion for you and every one and every thing you have ever chosen to care for.”

Woody did it again!

2011-11-18T14:00:00.054+02:00

Până la urmă, cel mai bun şi pertinent review pentru Midnight in Paris l-a făcut însuşi autorul filmului. Anticipat, în 2002, în Hollywood Ending, care - un amănunt, nimic mai mult! - a fost proiectat în deschiderea Festivalului de la Cannes, asemeni celui mai sus menţionat.

În ce mă priveşte, mai toate filmele sale de la Matchpoint încoace sunt precum cadourile alea oferite pe principiul „dacă anul trecut i-am dat o vază şi a mers, anul ăsta îi dăm o tot vază”. Evident, calitatea şi materialul sunt sau pot fi diferite, dar valoarea simbolică a obiectului e aceeaşi. Privind lucrurile într-o notă optimistă, însă, parcă e mai plăcut să primim daruri de la Woody Allen decât de la, să zicem, nu să dăm cu parul, Roland Emmerich!

The guy has a real sense of humor

2011-11-17T19:00:00.015+02:00

Your new movie, The Ides of March, is pretty dark. Your character, a presidential candidate, makes a mistake. Do people allow candidates failings if they don't influence who they are as politicians?

I really do think it almost always comes down to not just the stupid act istelf but the covering up of that stupid act. I truly believe if Nixon had taken the tapes and burned them on his front lawn and said, „Screw you. These belong to me”, Watergate would have been very different.

(...)

Do you follow Twitter?

No, because I drink in the evening and I don't want anything that I write at midnight to end my career - „You can kiss my ass”, all spelled wrong.

For more Clooney's words of wisdom go to http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,2096839,00.html.

M-a convins, dar nu m-a impresionat!

2011-11-16T18:00:00.002+02:00

Acuma că am reuşit să-l văd şi eu, pot spune liniştit cu mâna pe inima oricui, inclusiv a mea, că da, e un film excepţional, dar nu o capodoperă. E un exerciţiu sincer şi solid pe o temă veche de când lumea, dar nu mai mult de-atât! N-am bocit, nici nu era de bocit, însă mi s-a chircit inima de câteva ori (că tot am adus vorba despre asta mai sus). Şi totuşi, dacă ar fi să aleg între A Separation şi La vida de los peces aş alege, în continuare, ultimul!

Cvasimilitudini (XXII)

2011-11-15T18:00:00.015+02:00

Screenshot from Lebanon (dir. Samuel Maoz, 2009)

Screenshot from The Tree of Life (dir. Terrence Malick, 2011)

Acest post apare graţie lui Richie de la mareleecran (grazie mille!), care mi-a furnizat primul screenshot. Restul, adică foarte puţin, am făcut eu.

Monday Monologues (XLVIII)

2011-11-14T18:00:00.008+02:00

I've been around this block twice now. Looking for something. A clue. I've been looking for clues and something led me back here. Yeah. So here I am. It could have been me, the one who was at Ringo's place when the shit went down. Hey. I know how it is. I've been there. We've all done bad things. We've all had those guilty feelings in our heart. I'm going to take your brain out of your head and wash it and scrub it and make it clean. I don't know. But I'm going to have to settle this. First we're going to check the hole and see what we can find. We're going to get nice and wet, and you're going to spread your legs. Oh, that's good. So you know me. You know my reputation. Thirteen inches of tough load, I don't treat you gently. That's right. I'm Brock Landers. So I'm going to be nice. So I'm going to be nice. So I'm going to be nice, I'm going to ask you one more time. Where the fuck is Ringo? I am a star. I'm a star, I'm a star, I'm a star. I am a big, bright, shining star. That's right. (Mark Whalberg as Dirk Diggles in Paul Thomas Anderson's Boogie Nights, 1997)

Malick Essential (7)

2011-11-13T19:00:00.002+02:00

Screenshot from The Tree of Life (2011)

O bombă cu ceas. Defect!

2011-11-12T15:00:00.068+02:00

Sau Mine vaganti. De Ferzan Ozpetek. Din 2010. O comedioară (de moravuri?) a l'italiano, fără pretenţii (sau cu pretenţii de telefilm), cu gust pe alocuri sălciu, mult sub standardele cu care turcul italienizat ne obişnuise (cel puţin în acest caz, paralela cu celălalt turc pribeag, „neamţul” Fatih Akin, e de neevitat: a se vedea ultima ispravă a acestuia, Soul Kitchen, care e cam la acelaşi nivel de superficialitate, asumată, sper).

În afară de plurabela din imagini (Nicole Grimaudo, răsfăţată de cameră cu asupra de măsură, din toate unghiurile, spre marea mea bucurie), am mai reuşit să pun deoparte melodia doamnei Sezen Aksu (asta e, pe ea o ştiu din documentarul lui Akin, el e cezarul meu aici!), străzile vechi din Lecce de culoarea portocalei abia date în pârg şi finalul ce s-ar vrea luntre (sau punte?!) către cel din 8½. În rest, o mână de clişee spălate corect (dar nu manual) la temperatura indicată de şi pe etichetă, apretate sau călcate fără prea multă râvnă (de imaginaţie mai bine să nu aduc vorba) şi aşezate cu deosebită grijă întru flatarea nervului optic în dulap (din care unii ies tam-nesam când le e altora lumea mai dragă, acesta fiind, de fapt, şi chichirezul - uneori, tratat în cheie kitsch - al filmului).

P.S.: Dacă se întâmplă să-l vedeţi, e mai bine să mâncaţi ceva înainte! (Aproape) orice. Altfel, e imposibil să rezistaţi ispitei de a vă lăsa pradă desfrâului culinar la care Ozpetek vă invită cu voluptate de voyeur, filmând fără pic de ruşine bucate alese şi mese îmbelşugate.

Utilizabile

2011-11-10T16:00:00.007+02:00

Pentru că, după cât mă duce pe mine capul, Ungaria mi se pare un fel de Irlandă a Europei de Est, vă propun un cinemelanj maghiaro-irlandez orchestrat, pe întinderea a 10 zile (10 - 20 noiembrie), de două instituţii de referinţă şi cu bune referinţe în domeniu.

Aşadar, irish movies (& probably coffee) la ICR (my pick: Kisses, dir. Lance Daly, 2008, imaginile de deasupra de-acolo sunt) - detalii despre program aici - urmate, la MŢR, de câteva huno-delicatese, între care oscarizatul Mephisto (dir. István Szabó, 1981) şi - my pick! - Calul din Torino, despre care a scris atât de pertinent şi frumos Mihai Cristea, un prieten al acestui blog, în corespondenţa de la TIFF 2011. Vă invit să-i recitiţi review-ul şi apoi să acţionaţi în consecinţă. Să nu uit: în ambele cazuri, intrarea la proiecţii va fi liberă, iar filmele vor fi subtitrate în limba română.

P.S.: Mulţumiri speciale se cuvin Adrianei care mi-a semnalat evenimentul de la MŢR/NCRR.

Re: Cvasimilitudini (XX)

2011-11-09T17:00:00.024+02:00

Screenshot from Pina (dir. Wim Wenders, 2011)

Imaginea de mai sus poate fi considerată şi bonus track pentru postul de aici. Un bonus track oferit, sugerat, propus, alegeţi ce variantă doriţi, de Cătălin (thanks!).

Le nouveau Klapisch

2011-11-08T15:00:00.000+02:00

Monday Monologues (XLVII)

2011-11-07T17:00:00.002+02:00

Aww, you motherfuckers. Okay. Alright. I'm putting cases on all you bitches. Huh. You think you can do this shit... Jake. You think you can do this to me? You motherfuckers will be playing basketball in Pelican Bay when I get finished with you. SHU program, nigga. 23 hour lockdown. I'm the man up in this piece. You'll never see the light of... who the fuck do you think you're fucking with? I'm the police, I run shit around here. You just live here. Yeah, that's right, you better walk away. Go on and walk away... 'cause I'm gonna' burn this motherfucker down. King Kong ain't got shit on me. That's right, that's right. Shit, I don't, fuck. I'm winning anyway, I'm winning... I'm winning any motherfucking way. I can't lose. Yeah, you can shoot me, but you can't kill me. (Denzel Washington as Alonzo Harris in Training Day, dir. Antoine Fuqua, 2001)

Ora exactă (XV)

2011-11-06T19:00:00.001+02:00

Screenshot from V for Vendetta (dir. James Mc Teigue, 2006)

Din offline adunate şi înapoi în online date

2011-11-05T17:00:00.002+02:00

„dear C., amu io ce naiba sa mai zic?

m-ai prins iara cu chilotii-n vine!

la mine patania cu reluarea filmelor la ceas vesperal e mult mai bizara.

am reinceput cu Drive (despre care n-are rost sa mai zic ca, dupa ce ti-am transmis impresiile mele, am vazut ca Refn s-a consultat cu Gaspar Noe pentru skull crash, pe bune)!

apoi am zis sa sar direct in Melancholia, dar fiindca nu vazusem Antichrist am zis sa-i dau cu ala

un pic dezabuzat de acel SF relational, am decis sa trag un detour prin The Tree of Life, ce parea luminiscent si mi-ar fi tratat spleen-ul pana sa ajung la propusul Melancholia.

ce sa vezi?

am nimerit din lac in puț*, adica am dat de genul ala de coincidenta pe care nici in Jake si Grasanul n-o intalneai si pe care eu n-o pot digera:

cum iti explici ca am nimerit consecutiv doua filme (Antichrist si The Tree of Life) care incep cu pierderea accidentala a unui fiu si cu cate o grieving mother walking through the woods?

din dilema asta nu pot iesi (...)

din ciclul Afternoons & Coffeespoons (care ramane cea mai docta melodie scoasa vreodata, in care sunt invocati Sartre si TS Eliot): am iesit cam dezabuzat dupa The Tree of Life.

vorba lui Sean Penn, nu stiam care fu rolul lui exact pe-acolea.

eu filmul ala l-as fi facut fara dialoguri si trama, numai dezmat vizual pe muzici clasice.

care, apropo, marcheaza inca o apropiere intre debuturile din Antichrist si The Tree ("'Lascia ch'io pianga' from 'Rinaldo'" in primul si "Lacrimosa" in al doilea).

on the other hand, sa stii ca, incercand sa ma obiectivez, nu cred ca cineva din afara pricepe aiurelile pe care ti le scriu. adica sunt legaturi pe care noi doi le facem sau scheme de-ale noastre, greu de ucis de catre altii.

pentru publicul tau, riscam sa parem pe alocuri doi firoscosi.

ceea ce oricum suntem ;)”

Nu am chef să mai divaghez în legătură cu acest post. Pentru cei interesaţi de subiect sau pur şi simplu nimeriţi ca musca-n lapte, precizez că legenda e aici.

„Uşile, uşile...” (1)

2011-11-04T15:00:00.002+02:00

Imagine din American Beauty (dir. Sam Mendes, 1999)

Cuvânt înainte:
„Poarta sau uşa simbolizează locul de trecere dintre două stări, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric, dintre bogăţie şi sărăcie. Poarta se deschide spre un mister. Dar are şi o valoare dinamică, psihologică, căci ea nu marchează doar un prag, ci îl şi invită pe om să îl treacă. Poarta este o invitaţie la călătorie spre un alt tărâm“. (J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Ed. Artemis, 1995, vol. III, p. 113)

Cu valoare de haiku!

2011-11-03T20:00:00.000+02:00

Imagine din Days of Heaven (dir. Terrence Malick, 1978)

Shake it like a Messerschmitt!

2011-11-01T19:00:00.009+02:00

"apoi pe tine te-a dus Drive la filme nepotrivite cu gandul.

eu zic ca se revendica obviously de la Irreversible (queasy skull crash), Saving Private Ryan (killing him softly with his knife), Death Proof (muscle car appearing from nowhere and suddenly turning on the lights prior to road mayhem).

ideea e ca s-a schimbat ora, e sezonul invernal and I'm back in business, baby!

back with a vengeance.

ma gandeam cu ce film sa reiau dulcea corvoada, dar posterul tau cu privatul Ryan Gosling m-a convins.

de fapt, asta ar fi fost un titlu bun: Saving (Private) Ryan Gosling (from The Notebook stance)"

......................................................................

Dragă Al.,
(I can call you Al., că doar de-aici ne revendicăm: „If you'll be my bodyguard, I can be your long lost pal”)

Sper să-ţi placă titlul şi mai sper să nu te sperii că public impresiile astea ubercool găsite în arhiva mess-ului (parcă aşa a rămas: our life is a mess, right?). Mereu am crezut că ar trebui să-ţi deschizi un blog cu răspundere limitată, un blog invernal, ca să preiau terminologia ta livrescă, în care să deversezi axiomaticele-ţi opinii de hârciog cinefil. Ştiindu-te mai comod şi mai plin de spleen decât mine, mi-am pierdut orice speranţă, aşa că profit de orice ocazie ca să te execut direct, fără preaviz, mai ales că ceea ce urmează e cea mai nimerită continuare a postului meu minimalist Drive related.

În concluzie, mulţumesc (m-ai salvat din nou!) şi aştept să recidivezi cu acelaşi aplomb. Out of the blue, without no clue.

Cinematically yours,

Cinesseur

Monday Monologues (XLVI)

2011-10-31T19:00:00.012+02:00

Saving someone's life is like falling in love. The best drug in the world. For days, sometimes weeks afterwards, you walk the streets, making infinite whatever you see. Once, for a few weeks, I couldn't feel the earth - everything I touched became lighter. Horns played in my shoes. Flowers fell from my pockets. You wonder if you've become immortal, as if you've saved your own life as well. God has passed through you. Why deny it, that for a moment there - why deny that for a moment there, God was you? (Nicholas Cage as Frank Pierce in Bringing Out the Dead, the most underrated Scorsese so far, 1999)

Un blog care-mi place mie de el ;)

2011-10-29T18:00:00.006+03:00

This one. Somehow a film related blog. Undeniable: the guy has talent! The Talented Mr. Ripley sort of...

Cvasimilitudini (XXI)

2011-10-28T17:00:00.005+03:00

Drive: polar senzorial ce te duce cu gândul la nihilismul urban practicat de William Friedkin în To Live and Die in L.A., dar mai ales la Michael Mann (Thief, Manhunter, Miami Vice) prin calofilia imaginii, stilul sobru, ritmul lent, meditativ şi soundtrack-ul retro synth-pop, pliat perfect pe combustia interioară a unui personaj făr' de nume venind de neunde şi mergând spre nicăieri, înveşmântat maiestuos în propria-i solitudine.

Bonus: the pink credits. A really nice touch!

Tot la capitolul bonus poate fi trecută şi autoironia tandră şi amară în acelaşi timp, plasată de Refn în replica unuia dintre sidekickşi: „I used to make movies. Sexy stuff. Some critic called them European. I thought they were shit.” Regizorul danez îşi permite luxul de a se lua peste picior, pentru că, spune el undeva: „I just make films based on what I like to see, on what arouses me, and not try to analyze them, because if I do, then I can destroy it.”

Juxtapuneri (XIII)

2011-10-27T13:00:00.003+03:00

„Atunci când, foarte rar din păcate, mi se întâmplă să întâlnesc două fiinţe în vârstă vizibil copleşite de tandreţe, îmi imaginez viaţa lor ca pe o lungă peregrinare într-o zi însorită şi clară de iarnă, cu un ciorchine aurit în mâini.” (Andrei Makine - Cartea scurtelor iubiri eterne)

Screenshots from Lovely, Still (dir. Nicholas Fackler, 2008)

Anatomia unei scene din Collateral

2011-10-25T18:00:00.005+03:00

Pentru detalii suplimentare aţi putea da o tură pe-aici.

Monday Monologues (XLV)

2011-10-24T20:00:00.001+03:00

Is it so terribly inconceivable to comprehend God with one's senses? Why does he hide in a cloud of half-promises and unseen miracles? How can we believe in the faithful when we lack faith? What will happen to us who want to believe, but can not? What about those who neither want to nor can believe? Why can't I kill God in me? Why does He live on in me in a humiliating way - despite my wanting to evict Him from my heart? Why is He, despite all, a mocking reality I can't be rid of? (Max von Sydow as Antonius Block in Det sjunde inseglet, dir. Ingmar Bergman, 1957, a combination of strong emotional response and stillness that I have never felt watching any other film)

Malick Essential (6)

2011-10-22T18:00:00.002+03:00

Screenshot from Days of Heaven (1978)

Ora exactă (XIV) [ad libitum]

2011-10-21T21:25:00.002+03:00

Screenshot from Three Days of the Condor (dir. Sydney Pollack, 1975)

Cvasimilitudini (XX)

2011-10-20T18:00:00.015+03:00

Screenshot from L'année dernière à Marienbad (dir. Alain Resnais, 1961)

Screenshot from Hable con ella (dir. Pedro Almodovar, 2002)

From The Best of Blur

2011-10-19T17:00:00.012+03:00

The promo video for To the End was directed by David Mould and shot in Prague in 1994. In keeping with the song's use of French, the video is a pastiche of the classic French New Wave film Last Year at Marienbad (dir. Alain Resnais,1961). The 4-minute video imitates the cinematography and editing style of the film, and replicates numerous scenes from it. Enigmatic subtitles (not from the film) appear. The band takes the place of the characters from the film: Damon Albarn plays "X" and Graham Coxon is "M", both of whom are involved in a love triangle with a mysterious woman. (via wiki)

P.S.: Marienbad is the German name of the spa town Mariánské Lázne (Czech Republic)

Monday Monologues (XLIV)

2011-10-17T20:00:00.002+03:00

I have to believe in a world outside my own mind. I have to believe that my actions still have meaning. Even if I can't remember them. I have to believe that when my eyes are closed, the world's still here. Do I believe the world's still here? Is it still out there? Yeah. We all need memories to remind ourselves who we are. I'm no different. Now, where was I? (Guy Pearce as Leonard Shelby in Memento, dir. Christopher Nolan, 2000)

Malenc(h)olia

2011-10-16T18:00:00.002+03:00

„Monica was perfect for this character because in her expression, in her eyes there is not only her beauty, but there is the mistery of the world that you want to know…” (Giuseppe Tornatore)

Juxtapuneri (XII)

2011-10-15T19:00:00.016+03:00

V-am spus - şi rămân pe această poziţie! - că The Tree of Life nu e genul de film care să malaxeze sau manipuleze savant diverse concepte/clişee filosofice pentru a fura ochiul şi a lua minţile. În esenţă, The Tree of Life e un film simplu pentru un public extrem de selectiv. Cu toate acestea, cred că poate fi văzut şi prin acest filtru. Văzut zic, şi nu redus.

„Cum ar fi dac-am gândi aşa:

- spaţiu este unde nu e timp;

- timp este unde nu e spaţiu.

Într-adevăr, spaţiul sfidează cumva timpul, dacă nu-l cocnepi ca pură mişcare. Res extensa carteziană nu are «nevoie» de timp până nu-şi adaugă mişcarea, care însă presupune o res extensa pură, adică ceva unde nu e timp. Timpul redus la pura curgere, cel heraclitean şi bergsonian, nu are «nevoie» de spaţiu, dimpotrivă, se izolează de el.
Arată aşadar ca şi când, reduse la «puritate», nici unul nu are nevoie de celălalt, şi pe această ireductibilitate se făureşte mişcarea, care are «nevoie» şi de unul, şi de celălalt. Ciudat este că ireductibilul spaţiului şi timpului pure se vădeşte numai în străinătatea unuia faţă de celălalt.“ (însemnare datată 16 noiembrie 1977, extrasă din volumul Seminţe de Alexandru Dragomir, Ed. Humanitas, 2006)

Cvasimilitudini (XIX)

2011-10-13T20:00:00.004+03:00

Screenshots from L'année dernière à Marienbad (dir. Alain Resnais, 1961)

Screenshot from Melancholia (dir. Lars von Trier, 2011)

Epilog (a short movie by Tom Tykwer)

2011-10-13T13:00:00.034+03:00

Dragostea e mai ales ceea ce se întâmplă atunci când, din varii motive, doi oameni care sunt împreună nu sunt împreună. Atunci când sunt separaţi de gânduri, ezitări, tatonări, iluzii, deziluzii... Dragostea e (ca) o sală de aşteptare. Sau, la un alt nivel, ceea ce rămâne între doi oameni când între aceştia nu mai rămâne nimic. Iar dacă nu mai rămâne nimic, asta e! Vorba lui WKW: Love is all a matter of timing.

P.S.: Nu e chiar primul scurtmetraj al lui Tykwer, ci mai degrabă primul care chiar contează (cronologic e al doilea şi e din '92)

Un fel de teaser!

2011-10-12T17:00:00.005+03:00

Va fi, Lazăre, va fi! Un review la Melancholia (deocamdată o imagine behind the scenes, via imdb.com). În curând, însă - şi asta e surpriza! - nu aici ;)

Monday Monologues (XLIII)

2011-10-10T17:00:00.002+03:00

It always fascinated me how people go from loving you madly to nothing at all, nothing. It hurts so much. When I feel someone is going to leave me, I have a tendency to break up first before I get to hear the whole thing. Here it is. One more, one less. Another wasted love story. I really love this one. When I think that its over, that I'll never see him again like this... well yes, I'll bump into him, we'll meet our new boyfriend and girlfriend, act as if we had never been together, then we'll slowly think of each other less and less until we forget each other completely. Almost. Always the same for me. Break up, break down. Drunk up, fool around. Meet one guy, then another, fuck around. Forget the one and only. Then after a few months of total emptiness start again to look for true love, desperately look everywhere and after two years of loneliness meet a new love and swear it is the one, until that one is gone as well. There's a moment in life where you can't recover any more from another break-up. And even if this person bugs you sixty percent of the time, well you still can't live without him. And even if he wakes you up every day by sneezing right in your face, well you love his sneezes more than anyone else's kisses. (Julie Delpy as Marion in 2 Days in Paris, dir. Julie Delpy, 2007)

Close & brief encounters of the third kind (IX)

2011-10-09T18:00:00.004+03:00

Brad Pitt and... Sean Penn finally sharing the same screen in The Tree of Life (as father and son). Their first movie together, in other words!

Malick Essential (5) [To A.]

2011-10-08T20:00:00.001+03:00

Screenshots from The New World (2005)

„I loved you once!”

2011-10-07T19:00:00.003+03:00

Sau despre cum e să lucrezi cu Terry!

P.S.: Thanks, yemisty, once again!

O reverenţă!

2011-10-06T17:00:00.000+03:00

Pentru acest post!

Screenshot din The Tree of Life (dacă mai era necesar să precizez!)

„Este intre spectacolul lumii si mine o dunga de obscuritate si una de lumina, pe care o pastrez intacta, fara sentimentul acela marunt caruia i se spune curiozitate. Pentru o viata de om, atata e de ajuns.” (Mihail Sebastian)

Cvasimilitudini (XVIII)

2011-10-05T20:00:00.003+03:00

Screenshot from The Thin Red Line (1998)

Screenshot from The Tree of Life (2011)

Oricând!

2011-10-04T21:00:00.014+03:00

Screenshot from Page Eight (dir. David Hare, 2011)

Monday Monologues (XLII)

2011-10-03T21:00:00.005+03:00

Mother, where do you live? In the sky? The clouds? The sea? Show me your face. Give me a sign. We rise... we rise. Afraid of myself. A god, he seems to me. What else is life but being near you? Do they suspect? Oh, to be given to you. You to me. I will be faithful to you. True. Two no more. One. One. I am... I am. (Q'orianka Kilcher as Pocahontas in The New World, dir. Terrence Malick, 2005)

Punct. Contrapunct.

2011-09-29T13:00:00.053+03:00

Melancholia meets The Tree Of Life. Orice introducere e de prisos. Citiţi cu luare-aminte: e - şi sunt şanse minime să mă înşel! - unul dintre cele mai bune Special Guest Post-uri publicate vreodată aici. Oarecum firesc, doar vine din partea tlonsociety! E fără diacritice şi fără formatarea specifică acestui blog, însă asta nu-i ştirbeşte cu nimic din valoare şi anvergură. Singurul lucru pe care mi-l permit e să-l individualizez cromatic. Şi să adaug mulţumirile mele arborescente, subiacente şi adiacente!

arborele vietii este simbolul arhetipal al existentei umane "organice", adica evolutive, armonioase, in acord cu marile principii ale naturii si, probabil, ale zeilor. melancolia este tristetea, dincolo de ratiune si speranta. grecii nu ii atribuiau o cauza spirituala, ci una fizica, pentru a-i sublinia caracterul ireductibil.

niciodata nu m-a interesat Terrence Malick, pana la The Tree of Life, care nu adauga nimic obsesiilor sale, ci le dilata, vizual si simbolic, conferindu-le dimensiuni hipertrofiate, de odisee spatiala. pentru ca sublimul se poate confunda usor cu ridicolul, cred ca metafizica lui Malick, lipsita de ironie, estetica, directa si patetica, avea nevoie disperata de spatiu, pentru a se ridica la altitudinea ei fireasca, desfasurandu-se in registrul sublim care ii este prielnic. acest film, pe care nu il voi povesti, juxtapune caleidoscopic fragmente din trecutul unei familii americane, imagini superbe si disparate din preistoria unei planete pe care se naste – si apoi este suprimata – viata, reverii si interogatii ale unui barbat [Sean Penn] tulburat de o criza de personalitate in maniera celor descrise de psihologul Jung.

ca si la Jung [a carui opera, de la polemicul Raspuns catre Iov pana la teoretizarea motivului arhetipal al arborelui vietii, pare sa fi contribuit esential la tematica acestui film] criza individului matur – cel care a depasit cu succes nivelul acumularii materiale, al afirmarii sociale si al cautarii erotice, si, obligat sa accepte realitatea degradarii fizice si a mortii, se deschide integral aventurii interioare – devine pentru personajul principal o clipa de gratie in care isi reexamineaza copilaria si principalele forte [tatal, mama, tacuta prezenta divina] care i-au modelat-o, transferandu-si in acelasi timp interogatiile grave si drama subiectiva in contextul imens al Creatiei.

ceva simetric si opus chiar in punctele esentiale, se intampla in Melancholia lui Lars von Trier. personajul principal este o femeie [Kirsten Dunst] surprinsa de asemenea intr-un moment de triumf al fortelor vietii, in noaptea nuntii. tandretea evidenta si reciproca pe care cei doi tineri o manifesta, prezenta familiei si a prietenilor, promovarea recenta intr-o functie prestigioasa in interiorul firmei, opulenta festivitatii propriu-zise, care se desfasoara intr-un vechi castel nordic, etc – toate acestea nu fac decat sa accelereze prabusirea personajului, cu atat mai definitiva cu cat e lipsita de orice cauza aparenta.

ambele filme introduc marile evenimente exterioare, aparitia vietii pe Pamant sau, din contra, sfarsitul ei ca urmare a coliziunii cu planeta Melancholia, in corelatie stransa cu meditatiile sau cu psihoza personajului principal; de altfel nu este posibil sa disociem realitatea de reverie, mai ales in al doilea film. reperele culturale sunt, din nou, simetrice sau complementare: Malick isi sprijina viziunea pe cosmogonia biblica si scientista, universul lui este clasic, geometric, american, jungian, rarefiat, aerian sau desertic, cateodata psihedelic, in egala masura ancestral si sci-fi; von Trier este pur european si romantic, de la obsedanta uvertura wagneriana, pentru care intregul film nu pare sa fie decat un imens videoclip, pana la pesimismul schopenhauerian ce ii invadeaza personajele [planeta Melancholia arata, ea insasi, ca un element de recuzita sustras din magazia marelui teatru de la Bayreuth].

simplitatea relativa a viziunii lui von Trier o face, insa, cu atat mai densa si mai persuasiva – la fel cum nihilismul schopenhauerian este, printre doctrinele filozofice, persuasiv si greu de respins. Terrence Malick ne propune, sublim, un arbore hranindu-se pana la sfarsitul timpului din bine si din rau, pe care le preschimba, fara deosebire, in viata, in gratie si sens. von Trier nu ne ofera niciun arbore [iar daca ar face-o, ar semana probabil cu cel din Antichrist] pentru ca natura i se pare la fel de corupta ca si restul.

Malick Essential (4)

2011-09-28T20:00:00.002+03:00

Screenshot from Badlands (1973)

Striking evidence!

2011-09-27T18:00:00.044+03:00

Nu-i aşa că aţi mai văzut o parte din imaginile astea undeva?! Ba bine că nu... Întrebarea nu e unde, ci când?

Legendă: Wong’s association with the music video universe has gone full circle now, as he has become a constant source of influence for music video artists and has even invested himself with the persona of a rock star, wearing his dark sunglasses and being surrounded by mystery, anticipation and gossip about his unorthodox practice of filmmaking. One example comes from the Scottish band Texas, who made a music video that reconstructed, shot by shot, scenes from Chungking Express. The video was directed by David Mould and features the song Halo, from Texas’ album White on Blonde, released in February 1997. (from The ambivalent identity of Wong Kar-wai’s cinema by Ludmila Moreira Macedo de Carvalho)