Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

marți, 31 iulie 2007

Generic final si pentru Antonioni

Aflu abia acum de pe imdb.com (au si ei breaking news) ca "Michelangelo Antonioni, the Italian film director whose modernist style created such haunting, enigmatic films as L'Avventura and Blow Up, died Monday at his home in Italy; he was 94. Antonioni had suffered a debilitating stroke in 1985 which gave him limited speech capabilities and curtailed his directing abilities, though he continued to work, most notably on 1995's Beyond the Clouds, after his stroke."

Daca fiecare zi a anului isi face la sfarsit socoteala, bilantul, inventarul, spuneti-i cum vreti, ziua de luni, 30 iulie 2007, are cu ce se lauda. Nu si-a trait degeaba efemera existenta. A dovedit ca are gusturi alese si a scos din multime doi domni (profesiunea: regizori geniali), plecand brat la brat cu ei, in neant, intr-o calatorie, epifanica si hierofanica deopotriva. Cea din urma...

luni, 30 iulie 2007

Tot azi, dar in Suedia, a murit Ingmar Bergman, unul dintre cei mai mari regizori ai cinematografiei moderne si unul care, mai presus de orice indoiala, a schimbat modul in care oamenii au privit si gandit filmul. Cu asta ar fi trebuit sa incep, deoarece e o moarte care contrazice titlul postului initial. Simplu amanunt biografic: Ingmar Bergman a fost fiul unui pastor luteran. "Though growing up in an extremely strict and devout family, Bergman lost his faith at an early age and grappled with the concept of the existence of God in many of his early films." (imdb)

O moarte ce nu dovedeste nimic

Gabriel Liiceanu spunea in "Jurnalul de la Paltinis" ca "în lumea spiritului, tăcerea poate avea cel puţin următoarele semnificaţii:
1. Dialogul, ca forma de mişcare a spiritului, este o alternare a vorbirii cu tacerea. A nu şti să taci înseamnă, în aceste condiţii, a ţine spiritul pe loc, a monologa prosteşte, a te învîrti în cercul finit al propriului tău spirit. Deci, hemoragie verbală, logoree.
2. Tăcerea este, în alt sens, un principiu autodidactic, e etapă necesară în orice Bildung, paidee. Este acea perioadă de «primim marfă», de regenerare spirituală, de reîncărcare a bateriilor etc. În orice biografie culturală trebuie să existe momente cînd nu produci, ci doar consumi cultură, cînd trebuie deci să taci. A nu tăcea înseamnă acum a tautologiza, a bate pasul pe loc, a muri în neprimenirea propriei tale substanţe.
3. Tăcerea mai poate apărea fie ca o formă de recunoaştere a neputinţei în faţa sarcinii de a rosti esenţialul, fie ca recunoaştere a faptului că nu ai nimic esenţial de spus. Heidegger scrie: «Omul trebuie, înainte de a vorbi, să asculte din nou glasul Fiinţei, cu riscul ca sub semnul acestei chemări exigente să aibă puţin sau rar ceva de spus. Numai astfel i se restituie cuvîntului caracterul nepreţuit al esenţei sale, iar omului lăcaşul pentru a locui în adevărul fiinţei.» Deci a nu tăcea înseamnă acum a rămîne în superficiile lucrurilor, a superfluiza, a introduce inflaţia în spaţiul verbal.
4. Tăcerea poate fi o formă de demnitate a spiritului, o formă de protest. Intri în tăcere atunci cînd în jurul tău se vorbeşte prea mult şi indemn. A nu tăcea înseamnă acum a participa la conjuraţia imoralităţii cuvîntului.
5. În sfîrşit, «a învăţa să taci» poate fi înţeles ca un corectiv comportamental bazat pe experienţa negativă a efectelor vorbirii. Tăcerea devine astfel expresia înţelepciunii dobîndite traduse ca prudenţă."

Patriarhul Teoctist a murit azi. Motiv pentru multi, foarte multi, o sa-i vedeti sau auziti in zilele urmatoare, sa rateze o buna ocazie de a tacea. In locul unei linisti dense ce ar trebui sa insoteasca un astfel de eveniment, ei vor "introduce inflaţia în spaţiul verbal", se vor indarji sa-l sulemeneasca pe patriarhul defunct cu tot felul de fapte si merite, vor tine discursuri agramat-gongorice, vor deveni paratrasnete cu leduri ale durerii si pioseniei nationale.

Vom avea un doliu sonor si teologi-gornisti ai unor emotii daca nu falsificate, in mod sigur circumstantial expuse.

In spatele acestui decor, strategii vor declansa o crunta lupta pentru succesiune.

Dumnezeu sa-i ierte...

sâmbătă, 14 iulie 2007

A quoi bon d’avoir quitté Tcheauchescu?

Scriu iar despre 432, filmul lui Mungiu, fiindca am aflat un lucru absolut incredibil pentru tara in care se intampla (Franta): "Choisir la vie", o asociatie ce lupta impotriva avortului, un fel de Civic Media cu agenda nisata, i-a cerut ministrului francez al educatiei sa se opuna editarii filmului pe DVD si difuzarii lui ca material didactic in scolile hughenote, deoarece face "o veritabila propaganda pro-avort si (reprezinta) un pericol pentru elevi". La intrebarea, bun, da' de ce trebuia ca filmul sa fie difuzat in "lacasele" de invatamant din Hexagon raspunsul e simplu: pentru ca la Cannes a primit si Premiul Educatiei Nationale (la ora aceea, pe noi ne-a interesat doar Palme d'Or-ul, cum era si firesc, si nu am remarcat distinctia aditionala).

Sunt doua posibile explicatii: ferventii osteni anti-avort sunt fie fundamentalisti crestini (stupizi si ignoranti), fie prizonieri sau nostalgici ai marxismului bolsevic, niciodata trait pe propria epiderma, dar foarte prizat la nivel de utopie tangibila in Franta celei de-a patra si-a cincea Republici. Cert e ca numitorul comun il reprezinta dogmatismul ambelor categorii, iar asta ma obliga sa imi amintesc de strania intersectare a socialismului cu crestinismul, care desi antagonice si reciproc excluzive ca structura, sunt coplanare in materie de stigmatizare a intreruperii voluntare de sarcina. In Romania ceausista existau forme si mai aberante de convietuire: pe de o parte regimul ateist darama biserici, pe de alta punea in practica un deziderat al Bisericii interzicand avortul.

Cum "432" se bazeaza chiar pe un episod decupat din acea perioada, valoarea educativa a peliculei pentru liceenii francezi de extractie eclectica (maghrebieni, africani, musulmani etc) are mai degraba tangenta cu aria curriculara "om si societate" (ce frumos suna, nu?), cu istoria, istoria mentalitatilor in particular, nu cu propaganda pro-avort. Daca vor pelicule propagandistice, componentii falansterului de ecologisti ai copulatiei ar putea incerca niste productii Leni Riefenstahl sau daca acestea sunt mai greu de gasit, sunt suficienti Michael Moore (orice) sau Michael Bay (Pearl Harbor).

Off topic:
In viziunea lui Popper sfarsitul democratiei era sinonim cu sfarsitul lumii. Mai exact, unica modalitate de a elimina democratia este sfarsitul lumii. Numai ca democratia poate sa moara si lumea sa mearga bine merci inainte, asa cum au demonstrat-o sistemele totalitare, inlocuind-o cu un mutant: democratia socialista. Din aceasta perspectiva, incep sa cred ca alegerea titlului Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii pentru filmul lui Mitulescu nu e intamplatoare sau gratuita!