Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

sâmbătă, 10 iulie 2021

Nu se pune nici iulie


În caz că era vreo îngrijorare în această privință.

Am zis că va fi, m-am răzgândit. Poate august. După TIFF.

So long!

--------------------------

Resturi de nEuro 2021

vineri, 11 iunie 2021

Luna iune nu se pune*

* Am scris și pronunțat iunie ca președintele nostru. Cu această ocazie a ieșit și rima.

Am un anunț de făcut, nu am vreme de pierdut: luna iunie o rezerv fotbalului. 

Drept urmare, luna asta mă găsiți mai degrabă aici. La nEuro. Starting today.

Pup ya all!

***

Inventar (sau articole cu de-amănuntul)

***
***
***
***
***
***
***
***
***
***
***
***
***

marți, 1 iunie 2021

"Four is what...?" (99) [I Used To Go Here/2020]

Un discret vibe de Wonder Boys străbate ca un curent subteran acest film mediocru despre oameni mediocri și mediul care-i produce/întreține (universitatea): o scriitoare, un profesor de literatură & scriitură creativă (când aud asta mă gândesc din reflex la MC), studenții respectivului profesor. 

Nu-i suficient pentru a putea susține comparația până la capăt: acolo unde Wonder Boys excela (personaje brici & derută existențială premium), ăsta doar (di)simulează nostalgia și se joacă de-a cringe-uiala, rămânând, totuși, onest cu sine însuși. Iar asta e o calitate, poate singura. 

Parcat cuminte pe locul filmelor care vor să spună ceva dar nu-și găsesc tonul & direcția, I Used To Go Here nu-și oferă nicio șansă contra uitării imediate. Odată ce ai apăsat stop (fie pe parcurs, fie la final), adio și n-am cuvinte, n-ai la ce să te gândești. Nici măcar de ce astfel de producții ies pe piață, răspunsul fiind revoltător de simplu: fiindcă se poate. Există o nișă care le aspiră, o nișă fără alte standarde în afară de „toți ați câștigat, toți sunteți campioni”. 



Written & Directed by Kris Rey
Și văzut de mine doar de dragul oamenilor din linia întâi: Gillian Jacobs & Jemaine Clement* (n0 typos in here)

luni, 31 mai 2021

A trecut și luna mai


Practic doar asta voiam să marchez.

Nu am produs nicio postare. Nici nu mi-am propus,

Iată, dară, că se poate și-n sens invers. de la 28 - 2 la 0 - 31. 

Dar lasă că vine și luna lui iulie când voi avea iar turneu de Grand Slam cu una/zi. Iunie nici nu (mai) pune la socoteală. 

vineri, 30 aprilie 2021

Old Joy, sort of colorful... Day 30 (aproape de sfârșit)


Mai țineți minte asta?

Parcă fu ieri.

Și iată-mă la final. De exercițiu autodisciplinativ. Nu pot să nu întreb: trebuie că a fost fost plăcut să găsiți câte ceva pe-aici zi de zi, toată draga de lună aprilie, nu? Ba un (fel de) semn de carte, ba o atenție, o măslină ici, o grisină colo... 

De acord, n-au fost texte pe lung sau barbotări sofisticate cu pretenții de recenzii, le găsiți prin alte părți, dacă țineți neapărat. De acord și că mi-au scăpat vreo două zile cu totul, însă 28 din 30 implică un procent bun after all. Neașteptat de bun, aș zice, știindu-mi năravul. Așa că... see you around, I'll be around. 

Just like Benny the dog ;)

joi, 29 aprilie 2021

Daneliuc & Vișan (Day 29)

Dorel Vișan, intervievat de Eva Sîrbu, septembrie 1988.
(extras din volumul Actorii noștri. Interviuri uitate / 2, Editura Ara, București, 1999)

miercuri, 28 aprilie 2021

Al Pacino (Day 28)


De ce s-ar numi melodia asta Al Pacino? Care-ar fi catch-ul?

Mă rog, mi se pare cel mai fără sens omagiu (dacă asta o fi ideea, una din ele, cel puțin) și, în același timp, extrem de adictiv. Dați play cu încredere.

luni, 26 aprilie 2021

"Four is what...?" (98) [Caracatițe - ipostaze random] (Day 26)

Trecem rapid peste La Piovra, e prea ca la hochei, short-handed. Nu vom trece peste Bond, în schimb: e un tongue in cheek pe care îl bifez cu plăcere.

Nu mă interesează cronologia, de-aia-l veți găsi pe John Wayne la coadă. Logic, nu puteam să-l ignor, el s-a luptat cu tot ce a mișcat, deci și cu o caracatiță. Chiar de două ori, însă acum îi luăm în calcul doar un meci. 

De-ajuns cu introducerea, oricum e mai mult de formă. Să purcedem (un verb ce pre mulți va enerva), dară!


Asta nu avea cum lipsi. E iconică. Nu mă interesează dacă urâți termenul sau nu din cauza tocirii, nu există altul mai cuprinzător. Băiatul ăsta ingerând o caracatiță (de) vie, well, la vremea aia (2003) a fost o graniță trecută cu mult elan. 


Penultimul Bond pentru Roger Moore, tot pe aceeași poziție l-aș situa și în his personal 7, că atâtea apariții a avut, dar rămâne notabil genericul ăsta - autor Maurice Binder. E folosit laserul în procesul de creație, invenție ultimul răcnet la acea dată (începutul deceniului 8), iar joaca de-a morfismele cu imaginea agentului 007 a avut efecte garantate. 

Screenshots from All You Can Eat Buddha (dir.: Ian Lagarde/2017)
- Sick love story cu accente absurd-burlești văzut la TIFF, mi-a rămas în cap ever since


Nu mai era loc în rubrică, dar aș mai fi pus și caracatița uriașă din versiunea disneyană cu Fleischer la cârmă a 20,000 Leagues Under the Sea, văzută serializat, pe TVR, înainte de '90, duminică dimineața. Căpitanul Nemo era interpretat de James Mason. Rațiuni sentimentale, deh.

duminică, 25 aprilie 2021

Lost (and found) in translation (Day 25)


Dacă vă ocupați de traduceri (serioase) sau vreți să vă apucați de un astfel de job, un pustiu de bine pe care vi l-ați putea face e să vedeți acest documentar. Întâlniți-vă cu Mette Holm, traducătoarea în daneză a lui Haruki Murakami! După, veți ști cum veți fi stând în raport cu munca asta.



sâmbătă, 24 aprilie 2021

Cvasimilitudini III.32 [The Dancing Dwarf] (Day 24)

N-ai cum să nu apreciezi geniul lui Murakami, n-ai cum. 

Firește că de-aici și până la Twin Peaks este doar un simplu racord de executat. Iar întrebarea a cui a fost ideea primește un răspuns chiar de la Murakami în interviul din care citez fix partea care ne interesează [îl puteți citi aici]. Fără a-și aroga vreun merit, simplă coincidență, zice el. Oricum povestirea în speță a fost scrisă și publicată cu ceva timp înainte de difuzarea serialului (pentru conformitate, textele incluse în The Elephant Vanishes, printre care și The Dancing Dwarf, apăruseră în diverse reviste între 1980 și 1991). 



Aș putea merge cu apropierea (paralelismul?) și mai departe, căci mi-e la îndemână: cum ziceam mai sus, volumul în care a fost inclusă proza despre care fac vorbire aici se numește The Elephant Vanishes, iar Lynch are un film (lansat în 1980) intitulat The Elephant Man. Poate ar trebui să facă un film împreună, fie și un documentar.

Unii ar putea întreba: dar de unde știm, totuși, că Lynch nu s-a inspirat din povestirea asta? Păi. știm, dudes & dudettes, pentru că avem răspunsul mai jos:


Se numește Three Studies for a Crucifixition și îl are ca autor pe Francis Bacon, sursă constantă de fascinație pentru Lynch (am mai atins topicul ăsta aici, de pildă). 

miercuri, 21 aprilie 2021

Director cameos in films of others (XI) [Day 21]


Ce avem noi în imagine este Steven Spielberg în The Blues Brothers, film al prietenului său (la acea dată) John Landis. Era un favor întors, Landis apărând cu un an în urmă în 1941

Prin acea dată înțeleg 1980, fiindcă după accidentul de pe platourile de filmare la Twilight Zone: The Movie, unde amândoi erau producători, accident soldat cu moartea a trei actori (între care și Vic Morrow), cei doi nu și-au mai vorbit. 

În ancheta ce a urmat, avocatul lui Landis l-a băgat aiurea la înaintare, spunând că la momentul nenorocirii Spielberg era în zonă, dovedindu-se apoi că, de fapt, nu era. Însă acea declarație i-a adus citarea în proces ca martor. Nu a onorat fizic înfățișările, l-au reprezentat avocații, el fiind plecat prin lume cu Indiana Jones... și mai apoi Empire of the Sun. A fost o formă legală de a se eschiva care i-a mai atras o tură de hate din partea lui Landis (achitat, finalmente, în 1987). Numai că de amiciția lor se alesese praful.

P.S.: Un alt cameo spielbiergian am spotuit aici.

duminică, 18 aprilie 2021

Cvasimilitudini III.30 [Kitschul lor versus kitschul nostru] (Day 18)

 #YesWeCan

Screenshots from El ciudadano ilustre (dir.Gastón Duprat & Mariano Cohn/2016]

Bust din bronz al Papei Francisc [courtesy of Primăria București, mandatul GF, iulie 2020 / foto: moa]

sâmbătă, 17 aprilie 2021

Cvasimilitudini III.29 [The Halo: the neverending story - part two] (Day 17)


Ray & Liz (dir.: Richard Billingham/2018) este un film frumos și emoționant (nu vă gândiți la tearjerkere, nu e cazul!), extras de sub crusta cât se poate de crudă a realității în care a crescut autorul său: coșmarul dezindustrializării thatcheriste de la mijlocul anilor '80 (case in point: Birmingham). 

L-am văzut la TIFF în 2019, a fost și regizorul în sală (hehe, erau filme în săli pe vremea aia :D) și trebuie să spun că rar mi-a fost dat să văd un tip atât de deschis și în același timp timid în fața publicului. 

De regulă, mixul ăsta e folosit ca mască, aici nu era cazul, omul era cât se poate de el însuși. Billingham vine în cinema din fotografie, iar Ray & Liz înseamnă, practic, lungmetrajul său de debut și transpunerea în imagini mișcătoare (nu în sens lăcrămos, ci în ălalalt, propriu) a albumelor sale de familie (relativ în același registru a mai făcut un documentar, în 1998, Fishtank, dar spunea că nu mai știe mare lucru despre soarta lui).

Excavajul într-o copilărie plină de privațiuni nu are nimic vindicativ sau, dimpotrivă, idealizant: Billingham a făcut un film onest, amar, atipic și completamente fără vreo dorință de a flata gusturi sau așteptări. Magic!

[Un episod din seria asta găsiți aici.]

vineri, 16 aprilie 2021

This! (Day 16)

Screenshot from Center Stage (dir.: Stanley Kwan/1991)

Robert Altman: „The greatest films are the ones that leave you not able to explain, but you know that you have experienced something special.” 

Maggie Cheung (la vreo doi ani după prima apariție într-un film de WKW) o interpretează - năucitor! - pe Ruan Ling-yu, vedetă a cinemaului mut chinez, supranumită și Greta Garbo a Chinei.

Be back.

joi, 15 aprilie 2021

miercuri, 14 aprilie 2021

Stellet Licht (Day 14)

Într-o zi mohorâtă ca asta (din cauza vremii strictamente), vreau să vă spun că îmi place lumina din exterioarele diurne filmate de Joanna Hogg

Este exact de-acolo, de la sursă, fără filtre lăptoase, de miere sau altele asemenea. De unde rezultă că e important să știi cum s-o capturezi fără a o scoate în evidență ostentativ. 

Este o lumină care completează, nu suprasemnifică. La Reygadas am mai văzut așa ceva, e primul nume din liga asta ce-mi vine în minte. Astea-s cadre din Unrelated, însă puteți face proba și cu celelalte filme (The Souvenir, de exemplu, că-i mai recent).





marți, 13 aprilie 2021

Cvasimilitudini III.28 [Pages floating down the road] (Day 13)

Screenshot from Wonder Boys (dir.: Curtis Hanson/2000)

Screenshot from The Ghost Writer (dir.: Roman Polanski/2010)

Două din reprezentările relevante ale procesului creativ de care se alege praful în cel mult 60 de secunde. Despre prima simt nevoia să adaug una, alta. 

Dacă-i adevărat ce se spune deseori - actul creator & distrugerea formează un binom inseparabil - mă gândesc că orice încercare de a defini arta ar trebui să admită că sentimentul de a pierde definitiv un lucru, de fapt, acceptarea forțată a ireparabilului, este un indicator al ratării. În Wonder Boys regăsim exact partea asta.

De altfel, secvenței în care un accident absurd îl privează pe scriitorul-protagonist de singurul exemplar al manuscrisului său îi este atașat un contrapunct elocvent, undeva spre final. Întrebat despre ce era vorba în cartea sa, mă rog, ceea ce ar fi trebuit să fie cartea sa, autorul nu poate răspunde nimic în afară de „Nu știu”. Mai departe, când este întrebat de ce a scris ceva ce nu poate descrie sau explica, el răspunde pur și simplu: „Nu mă puteam opri”. 

În The Ghost Writer pierderea survine în alt context, însă a-l dezvălui presupune spoilereală. Și nu se va întâmpla. 

luni, 12 aprilie 2021

"Four is what...?" (97) [Bezrazlichiye AKA Indifference/2013] (Day 12)




Dacă s-ar întâmpla vreodată să accept rolul de selecționer, mă rog, rolul unui tip care alege filme pentru un festival sau secțiunile unui festival, pentru filmul ăsta aș veni cu o categorie specială, împrumutată din titlul acestei cărți de Kenneth Turan


Și aș permite accesul pe baza unor întrebări de cultură filmică minimală, pentru că, altminteri, ar putea ieși discuții legate fie de subiect (ambiguu spre inexistent), fie de durată, fie de chestiuni care contrariază simțul comun. Iar astea nu-și au locul on my watch

Prin urmare, care e schema cu filmul ăsta? Să-i dăm cuvântul regizorului (Oleg Flyangolts): 
The film was meant to be a declaration of love. Shooting started in 1989, when I was a romantic, in love with Italian cinema, Moscow architecture, and a beautiful girl. I returned to the project twenty years later and now would add this inscription to the film: 
  • 1960s romanticism, 
  • 1980s recklessness, 
  • 2000s wisdom”.
Nu ai cum să nu rezonezi cu un astfel de credo, cu o astfel de combinație și mai ales cu distanțarea critică în raport cu propriul demers, abandonat și reluat după o perioadă de maturizare & reflecție. 

duminică, 11 aprilie 2021

Day 11



Maiestuos ca un tablou de...
(completați voi în minte numele pictorului și comentați pe fb dacă simțiți că e cazul). 
Hashtag: Day11

sâmbătă, 10 aprilie 2021

Juxtapuneri / Roșu florentin (XLV) [Day 10]

Christian Kracht - 1979
Roşul perfect n-are nici o legătură cu sîngele, aşa cum se presupune adesea, ci se găseşte, de fapt, numai în portretele florentine de copii din Renaştere; pălăriile purtate de copii în asemenea tablouri sînt pictate în roşul la care mă gîndesc eu. În orice caz, biblioteca din casa asta era de un roşu cald, mătăsos, cu nuanţe brun-violete“.

Un astfel de portret e acesta: 

Domenico Ghirlandaio - Francesco Sassetti and His Son Teodoro (1488)

Sau acesta, de același Ghirlandaio.

Și-acum le cuplăm cu un pic de Almodóvar recent. Și chiar cu unul ceva mai vechiuț (al doilea screenshot). Este că aduce? Sau că e pe-aproape?

vineri, 9 aprilie 2021

Cvasimilitudini III.27 [Capete țuguiate] (Day 9)

Francis Bacon (pictorul, nu filosoful): Portrait of Man with Glasses III / 1963

Screenshot from Inland Empire (dir.: David Lynch/2006)

Fascinația lui Lynch pentru opera unui troubled soul ca Bacon este vizibilă de la primul la ultimul film. Eu am ales un exemplu aleatoriu, mai am vreo câteva în tolbă. Adevărul este că Bacon a fost unul din artiștii marcanți ai epocii în care Lynch și-a format nucleul creativ. În plus, înclinația lui spre pictură nu a fost o simplă toană. Că a exploatat-o într-o manieră atipică s-a dovedit o alegere din care infinit mai multă lume a avut de câștigat.