Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 31 august 2014

Venice 71, epistolar: Day 2 [O după-amiază cu Pacino]

«

________________________________
Manglehorn (dir.: David Gordon Green
____________________________________
Singurul film din playlist văzut la Sala Grande, unde are loc premiera de gală, cu starurile defilând pe covorul roşu. A fost o zi care a stat indubitabil sub steaua lui Al Pacino, prezent aici, pe covor, cu două filme: acesta şi The Humbling, în afara competiţiei. Biletele la proiecţiile din festival sunt accesibile chiar şi la faţa locului, dar la cea de faţă a fost sold out pe internet din primele 5 minute. Am avut inspiraţia de a fi pe fază şi aşa am reuşit să fiu în sală. Ba mai mult, am trăit şi un moment haios: după ce mi-au verificat biletul, mai era un singur filtru cu un băiat solid, dar pe care inteligenţa nu îl dădea afară din casă. M-a întrebat:

- „Red carpet?
- „No!

Am fost cinstit. Încerc să-mi imaginez şi acum ce s-ar fi întâmplat dacă l-aş fi păcălit. Trebuie să spun că respectivul covor e frecat zeci de minute bune de un alai de domnişoare gen Monica Columbeanu, talentate la nivel european. Doar ultimele 10 minute, apogeul, aparţine actorilor şi echipei filmului. Mi-am luat locul în sală, pe ecran rulau imaginile de pe covorul roşu, eu mutos, între două localnice la vârsta a treia, dame elegante ce bârfeau înflăcărat şi decadent a La grande bellezza. E o îngemănare a ficţiunii cu realitatea să vezi pe ecranul din sala de cinema imagini cu un mare actor, iar apoi ele să se oprească şi respectivul să se încarneze într-un om mic, la fel ca ceilalţi, sub acelaşi acoperiş.

Isteria a fost mare şi toată debandada asta a făcut ca filmul să înceapă cu o jumătate de oră întârziere. Dacă ar fi să-mi exersez răutăţile în miez de noapte, aş spune că acum, la bătrâneţe, Al Pacino a dat în mintea hipsterilor. În filmul de faţă e dus de nas de Harmony Korine (hipster pimp cu pălăriuţă), în timp ce în celălalt film îi cade cu tronc Greta Gerwig. Iar dacă îl mai introduc în ecuaţie şi pe Adam Driver (care se leagă colegial de Greta 'Ha' şi romantic de Alba Rohrwacher), atunci teoria mea maliţioasă prinde contur. Dau din casă (mi casa, su casa) şi anunţ că ambele cupluri (Pacino/Gerwig & Driver/Rohrwacher) vor fi în programul meu de mâine (de azi, cum ar veni - s.m.). Fără actori în jur. De la jumătatea sejurului încolo nu o să mai fie vorba deloc de staruri pe viu, ci doar de filme mai multe: 3 pe zi.


Toate aceste paranteze şi glumiţe le-am făcut ca să amân momentul când trebuie să spun că Manglehorn m-a dezamăgit. Rău! Mai rău decât Anime nere, care prin comparaţie îmi pare făcut cu mai mult simţ al răspunderii, iar regizorului său mă văd nevoit să-i retrag calificativul diletant, aplicat în textul anterior. Tot magnetismul indiscutabil pus la bătaie de Al Pacino nu poate salva o construcţie începută pe o fundaţie bună, o premiză de calitate (viaţa unui bătrân loser de suburbie, ajuns spre sfârşitul vieţii un singuratic frustrat, ce trăieşte cu himerele din propriul cap şi e incapabil să relaţioneze cu cei din jur spre a ieşi la liman), dar care se pierde într-un scenariu olog, plin de scene, replici şi situaţii forţate, puse acolo cu lopata, fără subtilitate.

De data asta nu m-am abtinut şi am tras cu ochiul la ce scriu alţi cronicari mult mai competenţi decât mine, iar eu cu domnul Brooks de la The Guardian avem păreri opuse. Trebuie să spun că aplauzele de final n-au fost chiar furtunoase. Nu îi lipseşte un anumit lirism, o poezie a suburbiei, câteva secvenţe reuşite ce te extrag din poveste (dialogul actoricesc cu mimul, scena carnagiului: imaginaţi-vă un tablou suprarealist - o înlănţuire de maşini şi pepeni), un voice-over malickian prezent la D.G. Green încă de la începuturile sale ca regizor (vezi George Washington), însă filmul şchioapătă şi se târăşte cu greu până la sfârşit. Păcat! Material bun de exploatat există. Între doi regizori cu parcurs asemănător (Bahrani şi Green), de la indie star la star of the month, viitorul sună mai bine pentru primul. 99 Homes e deocamdată cel mai puternic film văzut aici, la mare distanţă de plutonul urmăritor.
___________________________
3 coeurs (dir.: Benoît Jacquot)
___________________________

Un film călduţ şi ciudăţel, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ce-şi joacă cinstit cartea între melodramă şi comedie. Aşteptările mele erau mai mari, având în vedere tripleta de dive pusă la bătaie - Catherine Deneuve şi Chiara Mastroianni, mamă şi fiică şi-n viaţă, şi-n film, acompaniate de Charlotte Gainsbourg, la rândul ei progenitura unor părinţi celebri în realitate. Filmul este povestea unui triunghi amoros casnic, jucând acea carte a neverosimilităţii ca atu în construcţia unei melodrame. Dacă ar fi să disecăm plotul pe puncte, sistematic, ar ieşi ceva de genul:
a) un bărbat (Benoît Poelvoorde) trăieşte o aventură de o noapte cu o femeie (Charlotte Gainsbourg). E doar un one night stand, dar hormonii/feromonii/privirile ei pierdute în larg o fac să creada că e ceva mult mai special.
b) timpul trece, iar acelaşi bărbat de la punctul a) are o relaţie cu o altă femeie (Chiara Mastroianni) construită pas cu pas, matur, fără pasiuni zdrobitoare şi fructificată în căsătorie/copil, dar nu ştie că cele două femei de la punctele a) şi b) sunt surori
c) cei doi de la punctul a) realizează situaţia (demascarea tărăşeniei are loc la distanţă, pe net, cu o cameră web), o păstrează tacit între ei, dar la revedere - ce surpriză! - hormonii/feromonii revin în peisaj sub forma unor quickies consumate în intravilanul sau extravilanul conjugal.

Mai adaug că bărbatul (departe de a fi încadrabil în tiparul Don Juanului, el e un funcţionăraş şters de birou) are probleme cu inima şi a suferit un preinfarct. Din cauza asta nici n-a mai ajuns la întalnirea care ar fi unit punctele a) şi c). Iar fără b) n-am mai fi avut film. Cam cât de puţin credibil şi telenovelistic sună totul pe hârtie? Chiar şi aşa filmul e agreabil, o recomandare potrivită de petrecere a unei după-amiezi de duminică, in cuplu, la cinema.

Înainte de festival umbla vorba că fiica îşi va concura mama pentru Coppa Volpi decernată celei mai bune actriţe. Nu e cazul: prezenţa lui Catherine Deneuve e discretă şi decorativă ca soacră în vila burgheză/cuibuşor de nebunii, iar balastul dramatic în film cade în special pe umerii bărbatului. Dar scena cu adevărat memorabilă (sau, mă rog, cea care mi-a plăcut mie cel mai mult) îi aparţine Chiarei Mastroianni. E o secvenţă care durează mai puţin de un minut. Ca să facă loc în peisaj funcţionarului, trebuie să se descotorosească de bărbatul cu care era la momentul respectiv. Iar scena în care ii face vânt/ii dă papucii/il trimite la plimbare se întâmplă în sala de cinema. Eu m-aş dublu-oftica să mi se întâmple aşa ceva: cum adică să pierd o relaţie şi un film în acelaşi timp?

Un bacio! 
»
[text: Mihai Cristea]

sâmbătă, 30 august 2014

Venice 71, epistolar: Day 1 [De la Berlinale la Biennale]

O nouă ediţie a Mostrei, o nouă sesiune de corespondenţe de acolo, că doar nu se făcea să întrerup o tradiţie la care nici nu visam în urmă cu trei ani. Am rămas legat, deci, de Veneţia şi în acest an, chiar dacă formula nu mai este aceeaşi. Rămas pe meleaguri nord-americane cu chestiuni legate de finalizarea unui PhD, alg. a predat inventarul

L-a preluat Mihai Cristea (ar trebui să îl ştiţi deja, a contribuit din plin cu texte pe acest blog) şi-mi place să cred că, dincolo de propensiunea sa pentru călătorii mai mult sau mai puţin cinefile, în decizia de a ajunge anul ăsta acolo au contat, fie şi puţin, relatările veneţiene ale predecesorului său. Le mulţumesc amândorura, iar lui Mihai îi doresc spor la scris, că de văzut, ştiu sigur că are ce vedea. Ca să fie clar: Mihai îmi scrie mie (de altfel veţi vedea asta din stilul de adresare), nu pentru blog, însă e suficient de amabil cât să-mi permită să deschid aceste scrisori şi pentru voi. Indolenţi sau ne, cum oţi fi...

Gata cu introducerea, let's go outside, in the sunshine...
«
Începutul de an m-a găsit într-o relație de abstinență cu filmele. Timpuri cinefil-depresive. Treptat cheful mi-a revenit, am revenit pe linia de plutire și apoi roata s-a învârtit pentru mine într-o direcție la care nu m-aș fi gândit acum un an: să organizez mici voiaje în jurul unor mari festivaluri de film.

De la Berlinale la Biennale, în orașul multi-insular-lacustru, de unde o să-ți scriu la sfârșitul fiecărei zile despre filmele pe care le văd. Oraș reprezentat cinematografic de la Luchino Visconti (Moarte la Veneția a fost filmat în Lido, movila înțesată de hoteluri Belle Epoque si vile chic unde se ține festivalul) până la Otar Iosseliani, ale cărui filme le ador. La atitudinea lui asupra vieții încerc să ader iar cu personajele sale îmi place să mă identific: un inginer ce face cale întoarsă din când în când din fața uzinei, în escapade cu final anticipat ce simulează libertatea. 

Și poți să te duci și la Veneția, într-o luni dimineață
Divaghez și nu e bine. Motor!
*
*  *
______________________________
 99 Homes (dir. Ramin Bahrani
______________________________
Trebuie să spun de la început pentru cei care nu știu că unul dintre deliciile acestui festival, în comparație cu altele, este proiecția de la 8 PM, de la PalaBiennale. Aici, în prețul unui bilet rulează unul după altul ambele filme din competiție din ziua respectivă. Double bill cãnd se lasă seara peste lagună. E cea mai convenabilă metodă de a vedea cât mai mult, iar relatãrile mele se vor concentra în principal pe filmele din competiția oficială. Mai adaug cã mai puțin de jumătate din proiecțiile din program sunt deschise și pentru public, iar eu nu sunt acreditat/sponsorizat/ecusonat. 

Debutul l-am făcut cu o feblețe de-a ta: Ramin Bahrani. Cineast cu o solidă şi discretă compasiune pentru semenii săi, creator - în filmele indie de început - a unei întregi galerii de marginali: nevoiași, imigranți, inimi cicatrizate și minți dărâmate ce încearcă să se ridice. Revenirea la suprafaţa trasparentă a vieţii nu e niciodată simplă, iar Bahrani respectă asta. Nu încearcă nici o secundă să o rezolve din condei. Praful și pulberea umanismului, atunci când bați covorul multiculturalismului. Oameni ai urbei X, cu slujbe în stradă ce tapetează ecranele de facebook ale ocnașilor de birou.
Red carpet Venice: Andrew Garfield / 99 Homes/foto: Mihai Cristea
Red carpet Venice: Echipa 99 Homes/foto: Mihai Cristea
Odată cu cooptarea starurilor în filmele mai din urmă (At Any Price, de ex.), atitudinea lui Bahrani faţă de creație și faţă de fauna umană sub observație s-a schimbat. Iar asta se vede și în acest 99 Homes, unde cele două straturi sociale (the white collar & Dorel-ul) ajung să interacționeze într-o poveste despre ascensiunea și decăderea unei specii ce fagocitează optim în vremuri de criză economică: rechinul imobiliar de nivel înalt, îmbogățit când restul lumii falimentează. 

Un astfel de afacerist vorace (Michael Shannon în rol de villain, de data asta fără prea multă încărcătură psihotică, emiţând butade a la Gordon Gekko: America does not bail out losers. America was built on bailing out the winners) acceptă în trupa sa de ciomăgari un țugurlan din construcții a cărui viață o distrusese inițial (Andrew Garfield, din ce în ce mai atent în a-și construi o carieră împletind apariţiile din blockbustere cu rolurile dramatice pentru auteur-i ca Bahrani şi mai nou Scorsese). Insul odată căzut e împins de disperare spre toate compromisurile abjecte, dar în timp ce urcă treptele arivismului și căpãtuirii începe să fie măcinat de criza de conștiință. 

E fascinantă cheia realistă de a expune (a se citi şi demasca) acest contact direct dintre omul lipsit de scrupule și omul normal ajuns pe buza prăpastiei, cel dintâi având de partea sa şi un întreg arsenal semilegal de a-şi duce planul malefic la îndeplinire (șantajul emoțional, cârdășia cu poliția și justiția corupte până în măduva oaselor, falsul în acte), încât la un moment dat te intrebi dacă totuşi avem de-a face cu the land of the free sau cu o ţară de prin estul Europei, roasă de anarhie. Din păcate, sfarşitul e rezolvat hollywoodian-moralizator, din pix. 

Jocul actoricesc este solid, montajul fluid, alert, de videoclip, însoţit în permanenţă, în fundal, de o muzică angoasantă (trebuie să vă imaginaţi că veţi auzi această scurgere sonoră aproape tot timpul, peste replicile personajelor). Să nu fiu înţeles greşit: 99 Homes e cel mai intens, mai visceral, mai dramatic film al său la zi, dar eu prefer versiunea Bahrani indie - Man Push Cart şi Goodbye, Solo - filme care au mai mult suflet. De unde şi senzaţia mea că acest culoar mainstream pe care a apucat-o acum pare inevitabil şi ireversibil.
_____________________________
 Anime nere (dir. Francesco Munzi
_____________________________
Măturisesc: până în clipa în care s-a anunţat selecţia nu auzisem de acest regizor. Între timp m-am documentat. Debutul, Saimir, l-am văzut şi e bun: realism italian în stil Loach, povestea maturizării unui adolescent albanez înconjurat de o lume de infractori. Al doilea lungmetraj, Il resto della notte, e greu de găsit, deci n-am reuşit să-l văd. Mi-au sărit în ochi, în schimb, numele actorilor români din distribuţie, inclusiv al Laurei Vasiliu, la primul ei film după 4-3-2. Parerile despre el sunt proaste, dar se întrezăreşte un tipar: se iau etnii prost vazute în ţara de adopţie (albanezi, români) şi se construieşte cinema social cu ei. Socialism cinematografic, dacă se poate zice aşa...

Al treilea lungmetraj, acest Anime nere, a avut premiera aseară. N-am verificat amănunţit, dar cred că e primul film italian care tratează subiectul Mafia în marile festivaluri, de la Gomorra lui Garrone încoace. Acolo era Mafia napoletană, aici e cea calabreză. Acolo era vorba în totalitate despre actori neprofesionişti (profesionişti, în schimb, într-ale crimei, unii dintre ei). Aici avem un melanj: profi şi non-profi. Abordarea şi estetica sunt însă total diferite. 

Garrone se ocupa de mecanismul fărădelegii punând sub lupă straturile de jos ale reţelei, pionii, găinarii. Munzi se orientează spre vârful piramidei, spre elita crimei. Redau cuvintele lui, care nu cred că au nevoie de traducere: 
I miei personaggi sono colti, hanno studiato all'universita, non sono i gangster di camorra raffigurati spesso dal cinema, e gente molto camaleontica. 'Ndrangheta colletti bianchi e caprari convivono nella stessa persona. Il mio criterio di scelta di protagonisti e stato la lingua: dovevo mantenere il dialetto calabrese. Ho scelto attori professionisti con origini del Sud e attori non professionisti del luogo, tra autisti, manovali, muratori. Li abbiamo fatto incontrare e c'e stato uno scambio tra di loro: i professionisti con loro truchetti di recitazione, i non professionisti che portano la realta del posto. Alla fine, nemmeno io li distinguevo piu”.


Mie această instrumentare a zbaterilor unei famiglii mi s-a părut un eşec. În primul rând n-am înţeles alegerea estetică a regizorului: filmul arată foarte bine, cromatică suprasaturată, BMW-uri şi cefe groase printre stâni, în peisaje pastoral-păşuniste, dar dialogurile-s de o banalitate abisală. E o poveste comună, un film oarecare cu mafioţi ce nu chestionează nicio secundă mecanismele din spatele (mega)structurii. Încearcă în schimb să ne ia ochii cu împopoţonări stilistice. Obscenitate vizuală, nimic mai mult. Garrone ştia foarte bine ce face, Munzi rămâne la suprafaţă, la un nivel de diletant. N-am citit ce scriu alţii despre el, sper totuşi ca elogiile să nu fie umflate cu pompa şi să nu fie premiat exclusiv pe criterii extraestetice. Cam atât, că deja am scris un cearşaf despre un film care mi-a displăcut: demonstrativ, deloc subtil şi cu un final de-a dreptul debil.
*
*  *
Închei circular cu Visconti/Thomas Mann 

Aschenbach îşi spuse că a ajunge la Veneţia pe la gară e totuna cu a intra într-un palat printr-o uşă din dos şi că în oraşul cel mai neverosimil trebuia să ajungi nu altfel decât ca el, pe un vas, venind din largul mării.

Panseurile lui Gustav Aschenbach/alter-ego Mahler devin mult mai prozaice şi mai hâtre la un secol după. Ieşind pe uşa din faţă de la festival, am luat vaporetto, folosit aici pe post de transport urban în comun. Cazarea mea şi festivalul sunt pe insule diferite. Această călătorie venind din largul mării e azi standardizată şi electronizată cu cartelă. Şi în timp ce aşteptam ca jumătatea de oră pe vapor, în noapte, să treacă mai repede, mi-au trecut prin faţa ochilor patru buletine mioritice luate la puricat şi amendat de autorităţi. Aparţineau unor cetăţeni dotaţi cu acordeon. Datul în bărci cu bilet e pentru fraieri! 

Legănat de valuri şi de ce îmi vedeau ochii, am ajuns şi eu in miez de noapte în Veneția main(s)land, cea cu gondole, palazzi, porumbei şi puhoaie de turişti de care eu încerc să fug în fiecare zi, după-amiază, ca să ajung pe insula cu filme.
A domani! 
»
[text şi foto: Mihai Cristea]

joi, 28 august 2014

The Rover: Déjà vu cu panaş



Şi când te gândeşti că s-au luat de la aproape un fleac: omu' îşi vroia înapoi cu orice preţ maşina luată cu japca de pe marginea drumului de trei derbedei care aveau diferenţe de opinii în legătură cu consecinţele jafului tocmai comis. În timpul căruia, fratele mai tânăr şi mai mototol al unuia dintre ei fusese abandonat într-o baltă de sânge la locul faptei. Îl credeau mort. Sau dispensabil la împărţirea prăzii.

Reproşuri, insulte, urlete. Altercaţia degenerează şi-l implică şi pe şofer. În urma unei manevre imprudente, jeep-ul cu care traversează în trombă şoseaua australă naufragiază într-o stivă de anvelope şi baloţi de sârmă din apropierea unui restaurant părăginit. Panicaţi şi în criză de timp nu reuşesc să-l repună pe traseu, aşa că se reorientează spre primul automobil ieşit în cale, aparţinând întâmplător unui tip care nu-i dispus la compromisuri şi la acest schimb involuntar de automobile. Din care cauză care va porni pe urmele lor. The Rover asta e: povestea unei recuperări. Road movie against all odds.


Deşert australian, arşiţă, praf şi exemplare umane ocupate strict cu supravieţuirea maslowiană. Un crash economic le-a lăsat în voia soartei şi a selecţiei naturale. Dolarul local s-a dus în cap, comercianţii acceptă doar omologul american, bande de recuperatori şi vânători de recompense bântuie peste tot, toată lumea are arme. Mâncarea e pe sponci, carnea de câine e delicatesă. Promiscuitate de toate soiurile, violenţă, univers suspendat.

E o atmosferă de Mad Max minimalist, uşor teatralizat, în care actorii lasă impresia că susţin probe/audiţii pentru RSC. Scuipă cu metodă replici scurte (din fericire nu şi pedante), de regulă întrebări (cărora li se răspunde tot cu întrebări), şi îşi folosesc din greu mimica + gestica. La capitolul ăsta, Robert Pattinson, în rolul fratelui semi-retard de care pomeneam mai sus, îl eclipsează pe Guy Pearce, pe post de angel vengador ursuz şi neînduplecat în questa lui. Evoluţia lui Pattinson e curată şi decentă, cu destule momente de strălucire, graţie cărora îşi ridică personajul dincolo de nivelul unui simplu sidekick desenat din rigori narative.


The Rover (al doilea lungmetraj de autor pentru David Michôd, după excepţionalul Animal Kingdom) a fost proiectat în afara concursului la Cannes, dar cred că putea intra fără probleme şi în competiţie pe principiul votului de încredere, aşa cum s-a întâmplat în 1985 cu Pale Rider. Sigur, acela era un western curat, Eastwood evolua cuminte în limitele genului, nu le brusca, în vreme ce acesta se doreşte clasic şi postmodern în acelaşi timp, cool ca un western (mecanizat) şi hieratic ca o tragedie contemporană. Dimensiunea picarescă îi asigură by default un consistent coeficient de dinamism, însă doar cu asta rămâne. Adâncimea cerută de poziţionarea între genuri fie nu există, fie e foarte volatilă.

Este un paradox straniu, fiindcă deşi suplă şi energică, scriitura operează convenţional cu arhetipuri. Tipologiile (sub)umane prezente aici le-am mai văzut de un catralion de ori cam în aceeaşi prezentare (minus excepţia deja amintită). La fel şi motivaţiile bazale. Propunându-şi doar să spună coerent povestea (obiectiv îndeplinit), filmul ratează posibilităţile oferite de dubla plasare (ca naraţiune organică în sine, cu pretenţii de adevăr, şi apoi ca mediu de desfăşurare) în acel „spaţiu hodologic” definit de cel care i-a dat nume (Kurt Lewin) drept câmp de forţe, opoziţii şi tensiuni între aceste forţe, rezolvări ale respectivelor tensiuni în funcţie de distribuirea scopurilor, obstacolelor, mijloacelor, ocolişurilor. E acolo, dar nu-l transcende.

Aş fi preferat, deci, o miză ceva mai înaltă, dar dacă trecem în plan secund nivelurile de lectură pe care nu le atinge deşi se face că le deschide, The Rover rămâne un film antrenant, incisiv şi plăcut ochiului (deşertul e mai mereu o plasă de siguranţă, I know). N-am simţit nici o clipă că-mi pierd timpul sau că-i fac vreo concesie majoră. Ah, da! Poate ca muzica e uneori pleonastic-gongorică, flirtând cu şi amintind prea apăsat de raşchetările audio practicate pe vremuri de Nine Inch Nails. Este, totuşi, un păcat acceptabil.

marți, 26 august 2014

Winter Sleep: suflete îngheţate, vulcani în hibernare [special guest post courtesy of Mihai Cristea]

«
În podișul din centrul Anatoliei sunt trei vulcani: Erciyes, Hasan și Melendiz. Dintre aceştia, doar ultimul mai este activ. Ceilalți doi sunt morți. Erupția simultană de acum câteva milioane de ani din această regiune păstorită de vulcani a dat naștere unui peisaj post-apocaliptic. Materia incandescentă ajunsă la suprafaţă a fost sculptată de vânt și de ploi. Împreună, în timp, au zămislit prin văi forme care de care mai variate: conuri, coşuri, faguri, falusuri.

sâmbătă, 23 august 2014

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (2/1) [Barcelona]

 
Screenshots from Barcelona (dir. Whit Stillman/1994)

Lucrurile se mişcă repede în afacerile internaţionale - şi-n relaţiile intime, de altfel - de aceea şi subiectele „tari” ce animă conversaţiile protagoniştilor din Barcelona sunt într-un continuu balans, glisând rapid din prezentul fierbinte într-un trecut ceva mai aşezat, văzut din perspectivă istorică. În linii mari, asta pare a fi tema sensibilă a filmului (unul cu evident subtext politic), extrasă subtil din experienţa personală a regizorului-scenarist Whit Stillman, cineast cu o reputaţie solidă indie la începutul anilor '90 deşi se afla doar la al doilea lungmetraj (primul, Metropolitan).

marți, 19 august 2014

A Most Wanted Man: „grand finale” pentru Philip Seymour Hoffman

A Most Wanted Man curge încet, calm şi metodic ca un râu care-şi negociază fiecare centimetru de albie. Ieşirile din matcă sunt puţine şi sunt urmate numaidecât de replieri. Există, totuşi, un moment în care acest parcurs lin se intensifică brusc şi curenţii subterani ies rapid la suprafaţă, învârtejindu-se într-un punct fix. Mai exact în secvenţa în care protagonistul acestui şi mai stil(iz)at Mad Men cu spioni, Günther Bachmann (PSH), şeful unui serviciu secret german a cărui misiune e combaterea terorismul, ajunge în faţa unei evidenţe devastatoare, îndelung ignorate. Înfruntarea nu mai poate fi evitată.

duminică, 17 august 2014

"Four is what...?" (52) [A Guide To Recognizing Your Saints]


Din categoria acelor filme cu incongruent parfum nostalgic care evocă „şcoala vieţii” în cartierele rău famate din suburbiile americane. Amestec de violenţă extremă, naivitate, iubiri adolescentine, prieteşuguri şi trădări, tensiuni rasiale, toate pe un fond muzical şaptezecist perfect asortat cu dramele mici şi mari ale protagoniştilor (depănate în flashback).  

Robert Downey Jr., impresionant în rolul scriitorului matur care-şi aminteşte o tinereţe agitată (perioadă în care este interpretat de Shia LaBoeuf), întreruptă brusc odată cu fuga de-acasă. Gest pe care tatăl său, imigrant simplu la a doua generaţie (cu principii de viaţă şi mai simple), nu-i dispus să-l ierte sub nici o formă. El avea alte planuri pentru fi-su! Trecut true colors versus prezent gri într-o adaptare relaxată a unui roman autobiografic (autor, scenarist, regizor: Dito Montiel). Film premiat la Sundance în 2006. Pe bună dreptate.


Iar dacă vă întrebaţi ce ascultă domnul ăsta, atunci aflaţi că despre asta este vorba... Are şi o teorie legată de ea, dar mă tem că e nevoie să aflaţi direct de la el.

sâmbătă, 16 august 2014

Dystopia extraordinaire (Gilliam x 3): Special guest post by Mihnea Ştefan Avram



„Luăm cele trei distopii ale lui Terry Gilliam, amestecăm ușor, adăugăm niște Ceaikovski și savurăm. Iese o amintire a unui viitor care s-a întâmplat, cu costume extravagante sau fetișiste (se putea fără?), cu o fată de care ne amorezăm (se putea fără??) și diferite mașinării vintage pompoase. Și-n tot acest timp, o figură sau figuri supreme, care se joacă de-a semizeii, un Big Brother (știe Orwell) care veghează constant și paternal subiecții. Și în final, nu există scăpare, nici un happy end. Iluzia trăiește suprem.” (text + montaj: MSA)

marți, 12 august 2014

Cvasimilitudini (XCIV) [Smoked hams]

Două comedrame cu puternic specific local: spaniol şi irlandez. Prima fără problematizări serioase în zone etice/morale înalte, a doua cu probleme exact în acele zone fiindcă acolo-şi cantonează intriga: un preot catolic cu un comportament ireproşabil este pus în faţa unei ameninţări cu moartea formulate de un membru al micii comunităţi în care prestează. Motivul: vrea să răzbune prin crimă o altă „crimă” căreia i-a căzut victimă în copilărie: abuzul sexual comis de un alt reprezentant al bisericii.

sâmbătă, 9 august 2014

The Marquee (10)


Tipul spre care e îndreptată săgeata e Ben Affleck, aflat la al doilea său film important: Dazed and Confused (dir. Richard Linklater/1993). Întâmplările istorisite aici se petrec în 1976, imediat după ultima zi de şcoală a acelui an, întâmplător şi anul în care avea să fie lansat Family Plot, ultimul lungmetraj semnat Hitchcock.

Bonus: un clip din film în care apare şi Matthew McConaughey (primul rol serios şi pentru el). De altfel, distribuţia e plină de nume care mai târziu vor deveni staruri, printre care Milla Jovovich şi Parker Posey.


Şi pentru că tot se discută de un posibil sequel pentru Boyhood, pe mine unul m-ar interesa unul pentru Dazed and Confused. Linklater n-a exclus această posibilitate, numită de el un „sequel spiritual”. Cu atât mai mult cu cât surprinde percutant deruta şi spleen-ul (sub)urban al unei generaţii de tineri americani plictisiţi pentru care „the fifties were boring. The sixties rocked. And the seventies - oh my God, they obviously suck. Come on! Maybe the eighties will be radical.” Este, practic, generaţia din care a făcut parte şi Linklater (născut în 1960), întâmplările din film fiind mai mult decât autoreferenţiale.

joi, 7 august 2014

Aimer, boire et chanter/Life of Riley: scurt şi consistent tratat despre „biologia umbrei”


Deşi Alain Resnais face cam acelaşi lucru de 30 de ani încoace - prezintă viaţa ca o piesă de teatru şi lumea ca scenă - Aimer, boire et chanter/Life of Riley, ultimul său film, a fost distins la ediţia curentă a Berlinalei cu Premiul Alfred Bauer. Juriul l-a considerat o „producţie care deschide noi perspective”, iar asta e o motivare ce denotă, dincolo de ironia uşor involuntară, o bună orientare în teren. Cu alte cuvinte, membrii juriului au înţeles că au şansa istorică de a onora un cineast de anvergură cât încă este în viaţă. Să-i încadreze filmul în paradigma cinema-ului modernist era doar o operaţiune de rutină. La mai puţin de o lună de la anunţarea palmaresului, Resnais îşi încheia socotelile cu viaţa.

miercuri, 6 august 2014

Cvasimilitudini (XCIII) [New Sketches]

Două filme (aproape că-mi vine să zic de autor pentru că acoperire conceptuală am) care declină într-un registru light tulburări de parcurs, de regulă placide, ale unor adolescenţi americani petit bourgeois, lăsaţi în voia soartei de absenteismul părinţilor. Motivat sau nu.

duminică, 3 august 2014

"Four is what...?" (51) [Palo Alto]



Românca Adriana Rotaru, cunoscută pentru colaborările sale cu regizorul Francisc Ford Coppola, este producător al filmului cineastului american James Franco "Palo Alto", a cărui regie este semnată de Gia Coppola”. Asta e dintr-un comunicat al ICR New York preluat de Mediafax pe 30 aprilie 2014.