Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 29 septembrie 2013

"Four is what...?" (21) [Io e te]

„Can you hear me, major Tom?”

Revenirea lui Bertolucci în cinema (după o absenţă de aproape 10 ani), dar şi în Italia, pentru a lucra cu actori italieni, în limba italiană (după o absenţă şi mai lungă), n-are nimic glamoros sau exploziv. E o întoarcere ce seamănă oarecum cu felul în care adolescentul asocial din film (adaptare a romanului omonim al lui Niccolò Ammaniti) se furişează în subsolul unui imobil pentru a scăpa - temporar - de lumea ce pare a-l agasa şi plictisi.

Io e te e povestea unui puştan cam dus (chestie sugerată mai ales de semnalmentele jerky: o claie de păr nespălat, tuleie lăsate în plata domnului, ten acneic, privire pătrunzătoare), care în loc să meargă într-o tabără de schi cu clasa, aşa cum îşi doreşte maman, se sustrage planului şi se refugiază în pivniţa vilei în care domiciliază, cu gândul de a petrece acolo un sejur solitar subversiv în compania unei micro-colonii de furnici (asta după ce iniţial cocheta cu ideea de a-şi cumpăra nişte reptile ciudate), a câtorva cărţi şi cu provizii (cola & stuff) pentru şapte zile. 

Lorenzo (Jacopo Olmo Antinori) are 14 ani. De la bun început pare un (auto)marginalizat cu un profund dispreţ faţă de convenţii (familie, şcoală etc.). Comportamentul său e bizar şi prevestitor de întâmplări sumbre, iar Bertolucci mizează pe asta, dar şi pe un anume efect de distanțare față de protagonist, distanțare ce-și are originea, pe de o parte în schizo-temperament (blând şi tandru cu bunica sa, ce pare şi ea o ţăcănită - în rolul acesteia, actriţa de origine română Veronica Lazar, și abraziv-ostil cu maică-sa, exponent al simţului comun) şi, pe de altă parte, în punerea în scenă care ne transformă în observatori ai caracterului său antipatic (şi ai metamorfozei adiacente).

Habitatul întunecat-recluziv al băiatului va fi perturbat de apariţia intemepestivă a Oliviei (Tea Falco), sora vitregă, nici ea cu mult mai brează (un fel de artistă junkie). Năvălirea intruzivă a tinerei îi violentează proiectatul spaţiu intim şi schimbă inexorabil cursul lucrurilor. Socoteala sa de acasă nu mai cadrează cu cea din pivniţă. El şi Olivia nu au fost prea apropiați. Nu se cunosc prea bine. Nici nu-şi doreau să se cunoască. Sunt doar doi năuci, trăind în universuri separate, care, din motive diametral opuse, ajung să împartă o cămăruţă plină de gioarse prăfuite, abandonate. Coliziunea asta, complet neaşteptată, îi va face conștienți unul de celălalt. Sufletele lor se vor deschide gradual, distanța dintre ei fiind înlocuită de un soi de  fascinație a descoperirii.

Subsolul în care se adăpostesc şi din care evadează noaptea, îndeosebi la îndemnurile fetei, chinuită când de foame, când de spasmele sevrajului, devine un teritoriu în care amintirile și obiectele depozitate acolo revin la viață. Spațiul, aparent dezagreabil, devine el însuși un personaj. Unul care, alături de hăbăuca şi solara Olivia, va da consistență filmului. În acest mediu alteritar, claustrofob, Bertolucci glorifică privirea ca formă de explorare a celuilalt şi a ambientului (cele două personaje sunt filmate fără concesii, adesea în gros plan, la fel şi vechiturile care populează perimetrul). Era singura miză câştigătoare, n-a ratat-o. Alte elemente sunt introduse din exterior în spaţiul-text cu alură borgesiană (de exemplu, terariul cu furnici sau muzica, intra și extradiegetică, aşa cum se întîmplă cu Space Oddity, originalul şi versiunea în italiană, ale căror versuri produc o intertextualitate tulburătoare) şi constituie vectori de potenţare a simțurilor și senzațiilor privitorului. Obligat să privească, la rândul său, y compris!  

E limpede că Io e te nu are mai nimic din insurgenţa şi îndrăzneala de altădată ale autorului său. Bertolucci nu mai e un agent provocator, tonul sediţios s-a mai estompat. Asta nu înseamnă că a renunţat şi la a ne tachina aşteptările, în cazul de faţă lăsând impresia că duce povestea într-o direcţie hard (vezi tema incestului din Luna, căreia doar îi dă târcoale, dar strict ca să arate că poate, nimic mai mult). E un film-armistiţiu, iar orice demers de acest gen presupune şi compromisuri. Aici, e compromisul celui care ştie că războiul său cu lumea se apropie de sfârşit. Planet Earth is blue and there's nothing I can do. 

P.S.:

Prim-planul acesta m-a frapat din prima clipă, trezindu-mi în memorie ecoul unei imagini văzute prima oară într-un manual de istorie antică. Ei bine, la imaginea de dedesubt mă refer, care e o scriere cuneiformă sumeriană, datând din secolul al 26-lea î.Hr. (eu am publicat doar un detaliu, inscripţia e mult mai amplă). Am căutat-o şi am găsit-o pe wiki şi, conform descrierii de acolo, reprezintă „a list of «gifts from the High and Mighty of Adab to the High Priestess, on the occasion of her election to the temple»”. Asemănarea, chiar dacă întâmplătoare, e şocantă. Furnici şi oameni. Interpretările vă aparţin...

miercuri, 25 septembrie 2013

You don't need eyes to see, you need...

Screenshots from A Glimpse Inside the Mind of Charles Swan III (dir. Roman Coppola/2012)

E genul de film pe care poţi foarte uşor să-l dai de toţi pereţii fiindcă n-are nici un Dumnezeu căruia să i se supună. E genul de film despre care autorul lui poate spune că e atât de personal(izat), încât îşi permite să nu respecte nici o regulă sau să le respecte într-un mod atât de personal că-i scapă şi lui însuşi. E genul de film făcut pentru că s-a putut. Şi, acum cât se poate de serios, e genul de film care seamnănă ca două picături de apă/ploaie/lacrimă/etc. cu filmele lui Wes Anderson

Şi nu-i de mirare, pentru că scenariul e scris de Roman Coppola, coloaboratorul apropiat şi de nădejde al lui Wes. Ba mai mult, în distribuţie apar şi doi dintre actorii preferaţi de Wes, Bill Murray şi Jason Schwartzman, în roluri de ţăcăniţi invizibili. Apoi mai are şi aerul de poznă pusă la cale de Wes Anderson într-o pauză de filmare. Sau după o beţie or mai ştiu eu ce alte obiceiuri desfrânate. Acuma, serios din nou: ce să facă şi bietul Roman Coppola dacă vrea să fie şi el regizor cam ca jumătate din neamul lui? Se descurcă şi el cum poate. Într-o notă gravă privite lucrurile, s-ar putea crede că trăieşte drama omului despre care se spune că i-ar face pe alţii mari iar când vine vorba sau vremea să se facă mari (pe) ei înşişi, dau chix. Totuşi, nu vreau să duc discuţia în direcţia asta, deci halt! Nu de alta, dar cred că lui i se cam rupe (pardon de expresie).

Una peste alta, giumbuşluc peste sau după giumbuşluc, poantă peste sau după poantă, mie mi s-a părut simpatic. Şi nostim, dar nu caraghios sau ridicol. Din toate motivele expuse mai sus şi alte câteva pe care le veţi identifica (bine, nu chiar pe toate) de-l veţi vedea. De nu, nu veţi pierde multe în afar' de câteva porţii sănătoase de râs. Şi câteva idei haioase ce ar fi funcţionat mai bine în alte filme.

marți, 24 septembrie 2013

Cvasimilitudini (LXXVI) [When Art goes astray]


Screenshot from The Graduate (dir. Mike Nichols/1967)

Screenshot from Bad Timing (dir. Nicholas Roeg/1980)

Paralela poate fi dusă mai departe pentru că ambele filme sunt emblematice pentru universul creativ al celor doi regizori, ambii adversari redutabili ai prejudecăţilor, ambii artificieri neobosiţi în dinamitarea ipocriziilor culturale ale epocii. Dacă stau să mă gândesc bine, acest Bad Timing e printre cele mai cuminţi filme ale lui Roeg. Aş putea spune că e şi cel mai fragil, luând în calcul faptul că a mizat pe Art Garfunkel pentru rolul titular masculin în condiţiile în care the other half of Simon nu era un monument de talent actoricesc. Mie nu mi s-a părut cea mai inspirată mişcare, dar nici o catastrofă nu-i. E acolo, în marja de eroare...

Altfel, deşi sunt aproape două decenii între ele, The Graduate se poate plimba liniştit prin lume în veşmintele celuilalt, povestea din filmul lui Nichols fiind, de fapt, tot un bad timing. Şi-apoi să nu uităm esenţialul: atât The Graduate, cât şi Bad Timing vorbesc pe tonalităţi diferite, dar în acelaşi registru stilistic, despre seducţie ca formă de insurgenţă a senzualităţii.

Ca să nu mai spun că mai mult de jumătate din soundtrack-ul The Graduate e făcut de Simon & Garfunkel...

duminică, 22 septembrie 2013

„All good people read good books” (24) [The Hipster]

Screenshot from The Hudsucker Proxy (dir. Joel & Ethan Coen/1994)

În zilele astea, pline de proteste cu pet-uri izbite mecanic (şi cumva tribal-ridicol) de asfalt şi pancarte pline de inscripţii witty, e chiar hip să dai cu pietre-n hipsteri (unii chiar îşi merită soarta). Metaforic, desigur! Totuşi, în loc de a recurge la astfel de procedee (sub)urbane mai bine o incursiune veselă în istoria acestei noţiuni să facem... Veselă fiindcă termenul acesta scoate capul în lume pe la sfârşitul anilor 30, asociat muzicienilor şi amatorilor de jazz.

Iniţial se folosea particula hep (hepster), însă în momentul în care a devenit o etichetă şi pentru cunoscători şi pentru neaveniţi, jazz-iştii au schimbat macazul într-o tentativă de a se deosebi de pleavă. Mărturie stau vorbele pianistului Harry Gibson (via wiki): «At that time musicians used jive talk among themselves and many customers were picking up on it. One of these words was hep which described someone in the know. When lots of people started using hep, musicians changed to hip. I started calling people hipsters and greeted customers who dug the kind of jazz we were playing as 'all you hipsters.' Musicians at the club began calling me Harry the Hipster; so I wrote a new tune called 'Handsome Harry the Hipster.'"» Prin „at that time”, Gibson se referă la anii 1944-1945.

În orice caz, la fel ca în zilele de azi, definiţiile nu erau prea flatante. Citiţi (tot via wiki) şi nu vă faceţi cruce:

«The hipster world that Kerouac and Ginsberg drifted in and out of from the mid-1940s to the early-1950s was an amorphous movement without ideology, more a pose than an attitude; a way of "being" without attempting to explain why. Hipsters themselves were not about to supply explanations. Their language, limited as it was, was sufficiently obscure to defy translation into everyday speech. Their rejection of the commonplace was so complete that they could barely acknowledge reality. The measure of their withdrawal was their distrust of language. A word like cool could mean any of a number of contradictory things - its definition came not from the meaning of the word but from the emotion behind it and the accompanying non-verbal facial or body expressions. When hipsters did put together a coherent sentence, it was always prefaced with the word like as if to state at the onset that what would follow was probably an illusion. There was neither a future nor a past, only a present that existed on the existential wings of sound. A Charlie Parker bebop solo - that was the truth.

The hipster's world view was not divided between "free world" and "Communist bloc", and this too set it apart from the then-current orthodoxy. Hipster dualism, instead, transcended geopolitical lines in favor of levels of consciousness. The division was hip and square. Squares sought security and conned themselves into political acquiescence. Hipsters, hip to the bomb, sought the meaning of life and, expecting death, demanded it now. In the wigged-out, flipped-out, zonked-out hipster world, Roosevelt, Churchill, Stalin, Truman, McCarthy and Eisenhower shared one thing in common: they were squares...» (Marty Jezer - The Dark Ages: Life in the United States 1945 - 1960)

Ca să ajung la imaginea de mai sus, trebuie să spun că întâmplările (imaginate) din The Hudsucker Proxy sunt plasate în 1959, deci fix în finalul perioadei la care se referă Jezer. Ca nişte specialişti în a mixa cu sens informaţii şi fapte aparent fără legătură între ele, sunt convins că fraţii Coen erau cu lecturile la zi. Şi ca să speculez mai departe, spun că, în acelaşi an - 1959 - apare The Jazz Scene, volumul în care Hobsbawm şi-a adunat cronicile muzicale, jazz related, evident, publicate în tinereţe sub pseudonimul Francis Newton.

Îi pomeneşte şi el făcând trimitere la vocabularul utilizat (jive-talk/hipster-talk), pe care-l descrie drept „an argot or cant designed to set the group apart from outsiders”. Context în care folosirea cuvântului în filmul fraţilor Coen ca posibilă denumire pentru „cea mai nebunească invenţie din America”, Hula Hoop, e cum nu se poate mai nimerită. Pentru un obiect superficial, o jucărie tra-la-la, în fond cam hipsterească, hipster trebuia luat în calcul!

sâmbătă, 21 septembrie 2013

Lupu, un ornitorinc bleguţ

Începe tare sordid (iniţial am pus un şi între cele două adjective, apoi mi-am dat seama că e inutil), cu personajul Adei Condeescu (Clara), veghind apatică dintr-un fotoliu, masturbarea zgomotoasă a unui bărbat. La început, e doar privirea ei absentă, vag amuzată, în vreme ce din off răzbat icnetele tipului. Pe măsură ce tempoul mişcărilor lui se înteţeşte, creşte direct proporţional şi penibilul situaţiei, fiindcă e deja destul de limpede că acest cârlig a la Larry Clark e doar o formă gratuit-benignă de captare a atenţiei spectatorului.

Pe un astfel de crescendo cadrul se lărgeşte şi avem în faţa ochilor toată panorama: o cameră de hotel în care un tip cu nădragii în vine, proţăpit la câţiva metri în faţa fetei, mormăie şi geme. Ce vedem acum, vedem cu ochi de împrumut, fiindcă regizorul & scenaristul Bogdan Mustaţă merge până la capăt în tentativa de a ne lua prizonieri. În clipa imediat următoare realizăm că nu suntem martori privilegiaţi (vorba vine!) ai dezgustătorului moment, ci că privim prin ochii unui puşti ascuns în dosul unei uşi. E Lupu (Mihai Vasilescu), un adolescent de 16 ani, îndrăgostit de o Lolită cam curviştină, nu neapărat cu fapta cât cu atitudinea. Evident, el o idealizează, considerând-o mai degrabă un suflet inocent şi rătăcit ce s-ar putea salva (nu e foarte clar de la ce) dacă l-ar iubi.


Un astfel de demaraj e echivalent în şah cu o mutare atipică, neaşteptată, în stilul lui Bobby Fischer când avea negrele. Pentru a continua e nevoie de stil. Or aici, cu tot respectul, n-am detectat ceva similar. Mai mult, vom regăsi acest flash forward mai la vale, într-o formă relativ scurtată, plasat însă în numele aceleiaşi gratuităţi sub semnul căreia stă, de altfel, tot filmul. Lupu, debutul în lungmetraj al regizorului Bogdan Mustaţă (O zi bună de plajă, „scurt” premiat la Berlin, în 2008, cu Ursul de Argint), este un film fără direcţie şi fără ritm construit în jurul unei idei aparent ofertante: relaţia fracturată cu realitatea şi cu puţinii semeni din jurul său a unui puşti introvertit. Filmul se vrea o reproducere a lumii scindate din mintea sa, a plutirii sau pendulării între universuri compensative, între iluzie şi realitate, un repertoar în care sunt înghesuite declinările convenabile ale întâmplărilor nefaste din viaţa sa (de pildă, decesul tatălui).

Problema e că acest adolescent nu e unul traumatizat în sensul clasicizat de psihoterapeuţi. E doar zăpăcit, iar concepţia lui Bogdan Mustaţă pare racordată strict la datele personajului: dacă el e hăbăuc, aşa trebuie să fie şi filmul. Rudimentul de naraţiune e aglomerat în mare parte pe rutina protagonistului: antrenamentele solitare pe terenul de baschet, ajutorul dat unui bătrân decrepit (Sergiu Nicolaescu) căruia îi tot mută televizorul dintr-o parte în alta a apartamentului, interacţiunile deficitare cu maică-sa şi, principala lui preocupare, spionarea fetei de care e amorezat. Supranumitul Lupu e un mic voyeur ce se strecoară prin toate uşile crăpate, în toate holurile şi crenelurile ce-i ies în cale pentru a vedea. Atât şi nimic mai mult. Nu e nici o voluptate în gestul său recurent. E doar un mod de a petrece timpul. Culmea e că nu se poate spune nici că e marginalizat. El se îndepărtează singur, neieşind din rolul de martor pasiv al unui flux evenimenţial ce-i rămâne permanent exterior (deşi are legătură cu el).


Pentru un film calibrat pe un permanent switch între oniric şi real, e prea dezlânat. Nu foloseşte nimănui să faci harcea parcea linia de demarcaţie dintre cele două teritorii dacă nu există un obiectiv clar (a o arde suprarealist nu ţine). Ca regizor, jocul poate fi amuzant, dar nu duce nicăieri. Pentru spectator, chiar şi pentru unul neantrenat, aliajul ăsta delabrat devine plictisitor din clipa în care a intuit că lucrurile nu mai pot evolua, că asistă la o alienantă învârtire în cerc. Din acel moment, orice film intrat pe trasa asta - şi Lupu ajunge în punctul critic foarte repede! - e un fel de fâşie Gaza supusă unui bombardament de reacţii adverse (iar cei prezenţi aseară în sală n-au făcut economie). 

Pentru un film cu direcţie incertă, e prea lung, fiindcă nu e nici cinema narativ, nici cinema experimental. Pentru un film din care dialogurile sunt aproape evacuate (tot găselniţă regizorală şi asta, parte a jocului secund, dar deloc fecund, pus la cale de la bun început) e prea lent şi dureros de plat, deoarece actorii, în special cei doi în jurul cărora gravitează povestea (deşi mai potrivit ar fi orbecăie), nu pot susţine mai mult de câteva secunde greutatea sau sensul unui cadru „mort”. Dincolo de acest prag, devin conştienţi de prezenţa aparatului de filmat şi îl  resimt ca pe o povară. Şi asta pentru că regizorul nu-i ajută deloc, nu-i direcţionează, nu le explică de ce trebuie să stea într-un fel sau altul, comportându-se aidoma personajului său: martor la facerea propriului film. Ceea ce rezultă e o antologie de priviri camp, golite de orice expresivitate. 


Cum tot fără expresivitate, erotică de această dată, e şi corpul Adei Condeescu, filmat obsesiv şi cvasinud din toate poziţiile (mă refer în special la poziţiile camerei care se substituie privirii lui Lupu, astfel că dacă el e cu o jumătate de faţă în pernă sau pe podea, aceea e şi perspectiva noastră). Este, dacă vreţi, un striptease absurd, o dezbrăcare fără conţinut, ritual fără templu. 

Erotismul ar fi putut fi o miză salvatoare, dar e ratată. Trupul fetei devine simplu obiect de contemplaţie, dar măcar de-ar fi, căci e mai degrabă zgâire, pretext pentru fantezii caste, materializare abruptă a dorinţei plat(onizat)e a eroului imberb. „Ai venit să mă vezi?”, îl întreabă Clara în toiul unei sesiuni improvizate de voyeurism. El tace cumva înciudat, ea plusează: „Ai venit să mă fuţi?”. Previzibil, el continuă să nu scoată o vorbă (sala gâlgâie de râs, grotesque oblige). „Atunci ieşi afară”, i se ordonă, iar el execută spăşit comanda. Nimic nou pentru bietul băiat: când nu e scos de alţii din viaţa lui (sau a lor), iese el singur.

În altă ordine de idei, dar pornind de la genul ăsta de replici, mi-am adus aminte de faimoasa şi genială replică din Proştii sub clar de lună a lui Mazilu: „Gogule, eu te iubesc şi psihic, şi fizic”. Bizar sau nu, are o legătură cu toate bâjbâielile şi bâlbâielile din care e alcătuit acest film.

* Lupu a fost proiectat aseară, în avanpemieră, la Studio, în cadrul Nopţii albe a filmului românesc. Premiera oficială va avea loc pe 4 octombrie. Imaginile sunt preluate de pe pagina de facebook a filmului.

joi, 19 septembrie 2013

Wong Kar Wai: un dandy pan-asiatic

«In what logic (or in what cultural space) can we inscribe the films of Wong Kar-wai? My answer is: in the logic of dandyist Pan-Asianism. In this culture, capitalism is parodied, good and bad guys appear as dreamy clones of themselves, and Asia is only evoked after having gone through mneme, that is, through the director's personal memory of "Asia."

In Wong Kar-wai's films there are, apart from in Ashes of Time, few objects that deserve the predicate "Asian" in a historical or traditional sense. Still, anyone who has traveled in modern Asian countries will recognize a clearly spelled out "Asian reality" in Wong's settings that consist of convenience stores, noodle bars and fast food joints, of narrow alleys and long shopping arcades. Wong depicts post-colonial Asian modernity highlighting everything that Westerners find so astounding: unbelievably crammed apartments combined with an abundance of merchandise and ubiquitous consumerism. He even overemphasizes urban density by interweaving, for example in Fallen Angels, the existence of three types of transport in one single place (trains, cars and airplanes); in Happy Together he shows strangely undefined living spaces and in Chungking Express and Fallen Angels some spaces are simply impossible to live in. The Western traveler finds that housing conditions are evidence - even in Japan - of the countries' only relatively recent ascent to "Western modernity." In real Hong Kong and in real Japan we constantly feel a non-modem past; a past which is also constantly present in Wong Kar-wai's films: decaying storefronts, kilos of paint peeling off the walls, and entirely messed up plans of urbanization.

(...)

Wong cultivates in his films an explicit Hong Kong-Shanghai link. In Days of Being Wild and in In the Mood for Love, Rebecca, played by Shanghai-born singer Rebecca Pan (and herself a personification of the Hong Kong-Shanghai link), is from Shanghai and her personality evokes the lifestyle of Shanghai of the 1930s. In the Mood for Love is played out among the people of the Shanghai diaspora of Hong Kong in the 1960s. In 2046, one actually has the impression of being in 1940s Shanghai rather than in the Hong Kong of 1966. The qipao, also used in In the Mood for Love and Eros, contributes to this Shanghai atmosphere while the tango, an equally important element of Shanghai culture, has a similar effect. Tango dancing in Happy Together (situated in the Chinese community of Buenos Aires) creates the strange impression of a Chinese/Argentinean cultural superposition. Compare this with Liu Kang's description of a Shanghai dance party: "When held in the dimly lit European style pubs in Shanghai and accompanied by live dance bands, the well-dressed, but by now grey-haired, couples, long retired employees of Western firms established in the 1940s, could indulge in nostalgia for the bygone days of Shanghai's colonial glory and decadence. Shanghai is the 'authentic origin' of Western style cultural life." We find here a great deal of the atmosphere of Wong's films.

(...)

L 'Amour impossible is the title of a novel written by one of the foremost 19' century dandies, the French writer Jules Barbey d'Aurevilly. L 'Amour impossible could also be the title of almost all of Wong Kar-wai's films. Tsung-yi-Huang has shown how Wong establishes himself in Chungking Express as "an archetypical director-flâneur, [a] cinematic detective of urban-life, if you will, on the streets of Hong Kong in the age of globalization." Not only in Chungking Express but in all of his films except Ashes of Time, Wong's characters stroll aimlessly through urban settings like dandies. And like dandies, they are neither opposed to their capitalist environment nor fully integrated into it but "play the game" of urban life in a strangely indifferent way, developing, equally like dandies, an unreal, dreamlike mode of existence.»
(fragmente din Films and Dreams de Thorsten Botz-Borstein, Lexington Books, 2008)

P.S.: Imaginile sunt din Happy Together şi sunt alese de mine.

marți, 17 septembrie 2013

luni, 16 septembrie 2013

The Newsroom Countdown ## 9 [„First of all, no one's resigning”]

Charlie Skinner (Sam Waterston) in The Newsroom, season II, episode 9, Election Night, Part 2 (dir. Alan Poul)

Nu-i cel mai original mod de a închide o ţesătură narativă, nici ea teribil de complicată sau încâlcită (şi nu mă refer la faptul că i-a răzgândit în privinţa demisiilor), însă e o formulă care ar trebui să împace cât mai multă lume şi mai ales pe zbuciumaţii protagonişti ai serialului. Evident, am nişte rezerve în privinţa „surprizei” pregătite de Sorkin, but truth be told: they' ve come a long way! Iar în faţa tuturor stă al treilea sezon.

The Newsroom Countdown ## [Intermezzo]

 
Screenshot from The Newsroom, season 2, episode 9, Election Night, Part 2 (dir. Alan Poul)

Leona Lansing: Reese is making the decision.
(...)
Charlie Skinner: I meant why are you letting Reese make the decision?
Leona Lansing: 'Cause I'm not really sure Elizabeth Windsor is the world's greatest mom. I mean, why doesn't she just give her son the throne? On the other hand, I think being queen is what keeps her alive. But doesn't she want to be alive to see her son be king? Except that that's not how it works. It's prince by birth, king by death. Yet...
Charlie Skinner: Do you have any idea what you're talking about right now? 
Leona Lansing: Don't think I do, no. But I want to see how Reese handles this.

duminică, 15 septembrie 2013

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (10) [E.T.]



Aşa cum Spielberg scria istorie cu acest film şi Christopher Horner, un american născut în Okinawa în urmă cu 41 de ani, 10 luni şi 21 zile, a scris istorie în actuala ediţie a Turului Spaniei. Nu neapărat fiindcă a câştigat (în primă fază, două etape, apoi şi competiţia), chiar dacă iniţial a fost ignorat de toţi bookmakerii şi specialiştii! Nu pentru aceste isprăvi, deşi ele l-au transformat în primul american ce-şi adjudecă La Vuelta!

 Ce a reuşit el e mai preţios decât victoria în sine pentru că în povestea asta diferenţa o face vârsta. Cei aproape 42 de ani la care s-a impus într-o competiţie condusă, până joi, de un tip cu 13 ani mai tânăr (apropo, Horner avea 5 ani când E.T. a ieşit pe ecrane) îl plasează într-o categorie unică, la o distanţă considerabilă faţă de ceilalţi veterani învingători în Marile Tururi: Tony Rominger, în 1994, avea 33 de ani, iar Fermin Lambot, 36, în 1922; ambii au triumfat în Turul Franţei).

Ieri, pe Angliru, în cea mai cumplită şi crudă ascensiune din ciclismul mondial, pe lângă care Mont Ventoux sau Alpe d'Huez seamănă cu Raiul şi, totodată, într-una dintre cele mai frumoase şi cinematografice etape văzute vreodată în ciclism, Horner a rezistat numeroaselor şicane şi atacuri puse la cale de Vicenzo Nibali, ex-liderul Turului, pentru a accelera decisiv pe final, lăsându-şi rivalul în ceaţa deasă de pe vârf, şi terminând ziua pe locul secund, în spatele francezului Kenny Elissonde, dar cu un avantaj de 31 de secunde faţă de fostul deţinător al tricoului roşu (echivalentul tricoului galben în Tour de France).

Paralela cu secvenţa din  E.T. nu e gratuită. Pe căţărări, Horner chiar s-a comportat ca un extraterestru. Raidurile sale, pe nişte pante care pentru alţi ciclişti erau mai cumplite ca trasul la galere, aveau ceva din zborul pe biciclete al puştilor pe care-i vedeţi în secvenţa de mai sus. Desprinderile sale de pluton sau de grupurile răzleţe de adversari, erau sublime şi înspăimântătoare în acelaşi timp prin forţa şi irealul emanate. Totuşi, eforturile acestea nu l-au scutit de servituţile condiţiei umane: la sfârşitul etapei de sâmbătă, cel care până în urmă cu câteva minute părea din altă galaxie, aproape că se prăbuşea dincolo de linia de finiş. Istovit, sleit de toate puterile, rupt în două... Cărat pe braţe de staff, dar nu în triumf, ci spre un binemeritat repaus.

Astăzi, în ultima etapă cu sosire la Madrid, nu s-a întâmplat nimic. A fost o rundă pentru birocraţi şi statisticieni la capătul căreia, vorba unui domn, pe fb, s-a consemnat oficial „un precednt important, nu doar pentru ciclism, ci pentru sport în general.” Asta dacă nu se va demonstra (ca în cazul multora) că, de fapt, alături de Horner n-au fost doar picioarele şi psihicul de competiţie, ci şi forţa întunecată a medicinei sportive.

sâmbătă, 14 septembrie 2013

"Four is what...?" (20) [The Iceman]

Four is what...?” Sau un serial cinesseuric regăsit. Ultimul episod apărea în urmă cu 2 ani şi 4 zile, într-o zi de sâmbătă (de obicei asta era ziua alocată, chit că primele episoade fuseseră publicate duminica). Dacă-l reiau acum, nu o fac din motive sentimentale, ci dintr-unul cât se poate de practic: încercarea de a găsi o formulă simplă şi succintă pentru a prezenta o serie de filme, nici prea-prea, nici foarte-foarte, care au, totuşi, câteva momente de graţie sau atrag atenţia prin ceva anume (imagine, muzică, dialoguri etc.). Asta e regula. Dar vor fi şi excepţii-surpriză!

- colaj: cinesseur -

Este şi cazul acestui The Iceman, al cărui micro-review îi aparţine lui algernon, care l-a văzut la Veneţia, anul trecut, fără a fi impresionat însă. Filmul (al treilea în CV-ul lui Ariel Vromen) urmăreşte o parte din viaţa şi crimele lui Richard Kuklinski (interpretat de Michael Shannon), simbriaş de nădejde al mafiei americane în anii 70-80, dar şi familist devotat (soţia şi cele două fiice au aflat abia la arestarea sa, în 1986, care era adevărata sa îndeletnicire, el pozând în freelancer). În ciuda materiei prime generoase (un roman de Anthony Bruno, The True Story of a Cold-Blooded Killer şi un documentar de James Thebaut, The Iceman Tapes: Conversations with a Killer), biopicul de faţă e un semi-rateu. O să vedeţi în textul lui algernon de ce, eu doar voi încerca să îndulcesc pastila amintind trei momente de toată isprava care-l salvează de la o grabnică uitare:

Primo: scena din chiar debutul filmului, în care Kuklinski îşi cunoaşte viitoarea soţie (Winona Ryder), împresurând-o doar din priviri şi gesturi, fără prea multe vorbe, pentru ca atunci când se hotărăşte să spună ceva, să puncteze decisiv:


Secondo: uciderea unui mafiot într-o discotecă, pe ritmurile piesei Heart of Glass de Blondie (excelent coregrafiată din toate punctele de vedere).
Terzo: dialogul aproape de final dintre Kuklinski şi unul din colaboratorii săi, demn de orice le Carré sau Greene (inclusiv prin deznodământ).

Altfel, în vreme ce David Schwimmer din Friends e horribly miscast, Ray Liotta bifează al treilea rol de ticălos într-un singur an. După Killing Them Softly şi The Place Beyond the Pines, unde mai avea oareşece nuanţe, aici e rudimentar de-a dreptul.

Şi să nu uit: dacă e să găsesc un superlativ în The Iceman, atunci acela e imaginea (kudos Bobby Bukowski).

joi, 12 septembrie 2013

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (8) [Quicksilver]



În episodul în care v-am prezentat faimoasă scenă a ciclo-seducţiei din Butch Cassidy... ziceam că o să vă arăt un pandant al acelui moment. L-am găsit în Quicksilver (dir. Thomas Michael Donnelly/1986) şi e un exemplu clasic de omagiere reverenţioasă a sursei. De la giumbuşlucurile pe bicicletă, inclusiv cel cu mărul edenic, până la filmarea prin suprafeţe mai mult sau mai puţin transparente şi fondul muzical licoros, toate au legătură cu originalul, dar fără ambiţia de a se ridica la acel nivel.


În rest, Quicksilver e un fel de Premium Rush al anilor 90, entertainment decent cu timide rădăcini în social, care nu flirtează cu posteritatea, nu e nici rupător de spectaculos în materie de cascade şi care, în ultimă instanţă, nu atinge magnitudinea omologului din 2012 (bifat deja în serialul dedicat Turului Franţei). Păcatul său e că ţinteşte în prea multe direcţii - dramă socială, comedie romantică şi ceva thriller printre - dar nu e convingător în nici una dintre acestea, spre deosebire de Premium Rush ce poate fi oricare din astea trei şi mult mai relevant din punct de vedere al contextului social (America de după criza din 2008 versus depresia economiei americane din epoca Reagan).


Raportat la timpurile sale, Quicksilver ar putea fi şi o combinaţie de Flashdance, Footloose şi Fame. Cu biciclete, însă. În el, Kevin Bacon e un agent de bursă (Jack Kasey) cu o carieră de succes ce-şi pierde slujba (şi odată cu el cam tot ce e de pierdut) din motive nu prea clare (o investiţie prost gestionată or smth). În pană de lichidităţi, se alătură unei trupe de curieri pe bicicletă. Şi chiar dacă biznisul nu prea merge, măcar îi oferă motive de distracţie. Totul stă sub semnul Seize the day on bike şi totul se întâmplă cum ai pocni din degete. Raiul lor beteag, dar vesel, e avariat definitiv după ce unul dintre colegii săi (Laurence Fishburne) e ucis de un dealer de droguri ce se folosea de serviciile lor, iar el trebuie să depună mărturie. Aici ostilităţile o cârmesc spre thriller, dar înainte să ajungă la nivelul ăsta, filmul căpătase deja o alură romantică prin inventarea unei poveşti de dragoste între cei pe care-i vedeţi în clip (partenera lui Bacon e Jami Gertz).

Finalmente, linia de forţă a acestui film - şi nu ştiu dacă asta a fost intenţia au ba - e aceea că reuşeşte să acrediteze cu succes ideea că oamenii se pot descurca şi în vremuri tulburi, găsind sau inventând soluţii realiste pentru probleme ce nu le sunt imputabile lor. E un tip de pozitivism clişeizat, cvasidigerabil exact pentru că nu îşi propune mai mult de-atât!

miercuri, 11 septembrie 2013

Blue Jasmine: nostalgie europeană highbrow

După un periplu filmografic ce a inclus trei capitale europene (Londra, Paris şi Roma), Woody Allen s-a întors în America. A făcut Blue Jasmine, un film petulant, superior trilogiei anglo-latine compuse din You Will Meet a Tall Dark Stranger, Midnight in Paris & To Rome With Love, însă nostalgia Occidentului îl urmăreşte şi e prezentă la tot pasul în noua sa cine-întreprindere. Sesizându-i slăbiciunea în diverse puncte ale filmului, am decis ca în locul unui text more or less sobru să alcătuiesc un decalog în nota de exuberanţă dezordonată pe care mi-a transmis-o această adorabilă comedie amară de moravuri lejere şi nevroze grele. I-am zis 8 porunci (autoimpuse) pe care trebuie să le respecte un film de Woody Allen turnat pe pământ american

1. Metropola în care se desfăşoară povestea trebuie să fie cât mai apropiată ca atmosferă de un oraş european. San Francisco, de pildă, e o opţiune viabilă.
1.1. Dacă filmezi în San Francisco şi nu arăţi Golden Gate-ul, fie şi fugitiv, mai bine o laşi baltă.

2. Titularele rolurilor principale feminine trebuie să fie european based (e ok şi adoptate de Europa), vorbitoare native de limbă engleză. Cate Blanchett şi Sally Hawkins (Happy-Go-Lucky, dar şi Cassandra's Dream, n.m) corespund profilului.
2.1. Dacă în distribuţie figurează Cate Blanchett e nevoie şi de versiunea sa americană cu rol decorativ: Tammy Blanchard. Dacă numele acesteia are o sonoritate apropiată de al titularei, cu atât mai bine.

3. Rolul lui Cate Blanchett trebuie scris de aşa manieră încât să o pună plenar în valoare. Dacă trebuie să se tânguie, atunci să se tânguie, dar cu moderaţie. Dacă trebuie să pară neajutorată sau, dimpotrivă, predator woman, go for it! Dacă trebuie să treacă fără preaviz de la o stare de spirit la alta (doar e bipolară!), atunci nu pregeta să o pui în astfel de situaţii. Are şcoala britanică de actorie (plus cea aussie, dar tot dracul ăla e, în esenţă), se va descurca. Iar publicul va fi impresionat ineluctabil.
3.1. Nu uita că trebuie să consume (mult) alcool, dar nu în exces!

credit foto: OutNow.ch
4. E absolut necesară inserarea unei referinţe livreşti care să amintească de statul european în care ai făcut ultimul film. Nu-i musai să fie un citat din Dante sau Goldoni, e de-ajuns şi o cafenea. Cu condiţia să se numească Petrarca!

5. Plasează un non-sens cât casa din care să reiasă dispreţul pentru o anumită categorie de cetăţeni americani (bogătaşii snobi/parveniţi). E.g.: deşi are un iPhone, Jasmine habar nu are să folosească un computer!

Precizarea mea: În genere, o astfel de eroare poate afecta decisiv credibilitatea unui film, cu atât mai mult cu cât chichiţa de care vorbesc are rolul de a resuscita arcul narativ (aşa cum se întâmplă aici). Dacă vă aduceţi aminte, după un oarecare ralanti, filmul reporneşte în forţă exploatând tocmai această găselniţă: Jasmine ajunge să cunoască un bărbat ce i-ar putea oferi siguranţa financiară de odinioară. participând la o petrecere recomandată de colega ei de curs, altă computer illiterate cu iPhone. 

Trec peste faptul că acel curs, un fel de PC for dummies, nu cadrează cu stilul de viaţă al unei persoane care a trăit într-un paradis scrobit. Cu alte cuvinte, la standingul pe care-l avea înainte de momentul prăbuşirii (undeva după 2010), e greu de crezut că ar fi putut ţine un computer prin casă doar de fiţă fără să fi avut măcar curiozitatea de a vedea cum funcţionează. Scăparea e cu atât mai ciudată cu cât Allen nu vrea să-şi desfiinţeze personajele şi nici să le facă să pară stupide! Îmi place să cred, deci, că scurtcircuitul ăsta e generat fie de realitatea care l-a surclasat pe bătrânul cineast, fie de refuzul său de a-şi actualiza sursele de inspiraţie. Aş vrea să fiu bine înţeles: nu caut pete în soare. Am trecut cu vederea anomalii şi mai stridente. „Decât” că în situaţia dată, e prea in the face potriveala din condei ca să mă fac că n-o văd.

6. Toate secvenţele neutre, de acoperire, îndeosebi cele exterioare, trebuie să conţină acorduri melancolice de smooth jazz din motive lesne de înţeles.

7. Dacă schimbi continentul, schimbi şi directorul de imagine. Fără scene nocturne şi fără spaţii întunecate, la ce bun să-l trambalezi pe Khondji? Plus că era deja luat de Haneke!

Precizarea mea: După o colaborare mai veche (Anything Else) şi două mai recente (Midnight... & To Rome...) ce păreau să anunţe un parteneriat de mai lungă durată, David Khondji a fost înlocuit cu Javier Aguirresarobe

8. Gamble! Foloseşte de suficient de multe ori numele unei capitale europene (Viena) pentru a lăsa loc de speculaţii pe tema următoarei destinaţii posibile.

Aş fi putut să merg până la 10, dar 10 e un clişeu (orice top are 10 poziţii, decalogului de-aia-i zice decalog etc.). Iar eu, la fel ca Allen, am oroare de clişee (cu excepţia clişeelor mele). De unde ar trebui să rezulte că practicăm şi acelaşi tip de (auto)ironie!

marți, 10 septembrie 2013

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (7) [„Total, total, total, totally, total, total, total providence”]



Apostolul Pavel, Philip K. Dick şi Richard Linklater în acelaşi film.  

„For now we see through a glass, darkly; but then face to face: now I know in part; but then shall I know even as also I am known.” (1 Corinthians 13:12)

Ori poate vreţi versiunea în limba română? Atunci poftiţi aici: „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.” (cf. http://biblia.resursecrestine.ro/1-corinteni/13)

Iar scena asta nu numai că e una dintre cele mai bune în categoria ei, ci e printre alea pe care oricât te-ai strădui să le uiţi, nu le poţi uita şi pace.

luni, 9 septembrie 2013

The Newsroom Countdown ## 8 [„I mean, what the fuck?!”]

Charlie Skinner (Sam Waterston) in The Newsroom, season II, episode 8, Election Night, Part 1 (dir. Jason Ensler)

După o săptămână de inexplicabilă şi neexplicată pauză (acuma nu că ar mai conta!), The Newsroom is back on air. În condiţiile în care titlul episodului e un indiciu mai mult decât limpede despre osatura subiectului, mult mai ofertante sunt ramificaţiile secundare propuse de Sorkin: a) soarta demisiilor de onoare solicitate de vedetele ACN şi de directorul de ştiri ca urmare a implicării în scandalul Genoa? b) evoluţia relaţiei personale dintre Will McAvoy şi MacMcHale. Fără să spoileresc, spun doar că există cel puţin un iepure în jobenul scenaristului, iar iepurele acela nu e roz...

În altă ordine de idei, indiferent de modul în care se va sfârşi acest sezon (săptămâna viitoare e ultimul episod), Sorkin şi-a asigurat continuarea serialului. Informaţia a fost dezvăluită de Jeff Daniels, zilele trecute, pe twitter. Cum ar veni, e o veste bună în haine cernite, partea a doua având legătură cu aşteptarea. I mean, what the fuck?! Până anul viitor, în iulie, e o grămadă de vreme. O veşnicie!

And yeah, the four letter word & its derivatives are the key words of this episode! Prepare yourself to be amazed hearing them in odd situations...

duminică, 8 septembrie 2013

Cvasimilitudini (LXXIV) [How to dismantle a telephone bomb]

Screenshot from The Conversation (dir. Francis Ford Coppola/1974)

Screenshot from Munich (dir. Steven Spielberg/2005)

Plus suplimentul de paranoia şi delir gestual livrat cam în aceleași cantități și în același ritm.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Veneţia 70 [Depeşă fulger: Oficial, Under the Skin NU e cel mai bun film din competiţie]

Drăguţule bace,

Nu mă pricep şi pace: Under the Skin, favoritul meu, a trecut ca un meteorit pe-aici. E ca şi cum n-ar fi fost. Ieri l-au văzut, azi nu e. Palmaresul o dovedeşte. Sunt de acord, nu premiile dau întotdeauna măsura valorii unui film, însă îmi place să cred că filmul lui Glazer ar fi meritat luat în seamă.

Ce trebuie spus neapărat în clipa asta e că Bertolucci & comp. au luat pe toată lumea prin surprindere acordând Leul de Aur unui documentar: Sacro GRA de Gianfranco Rosi (un film despre marginalii Romei, din câte am înţeles, nu neapărat dezmoşteniţi ai soartei, ci anonimi cu profesii anodine, o Romă văzută din perspectiva lor de periferici sau ceva de genul). Recunosc: nu m-a interesat Sacro GRA. Nu din cauza genului, ci pentru că pur şi simplu nu aveam spaţiu pentru el (mă interesau altele din zona asta: The Unknown Known al veteranului Errol Morris şi cel despre Lance Armstrong).

Gianfranco Rosi, regizorul filmului care a cucerit Leul de Aur (imagine via pagina de fb a festivalului)
Totuşi, întâmplarea merită consemnată, întrucât e epocală: această alegere în privinţa Leului de Aur e o premieră în istoria festivalului, în condiţiile în care anul ăsta e primul cu documentare admise în selecţia oficială. Şi iată, înşfacă exact laurii cei mari!

Probabil că se vor isca dezbateri intense şi comentarii înveninate, habar nu am însă pe ce temă din astea două: 
- aşa-zisul favoritism, cap de acuzare şi pentru alţii (de ex., Tarantino, în 2010): un reputat şi venerabil cineast italian - Bertolucci - ar putea fi bănuit a făcut jocurile pentru un conaţional (ar fi o stupizenie, deoarece nu decide doar preşedintele de capul său)
- orientarea Mostrei într-o direcţie revoluţionară, alinierea ei la o formă mult mai obiectivă de a surprinde realităţile vremurilor: filmul documentar.

Poate nu se va comenta deloc, habar nu am. Sunt cam agitat acum şi nu am cea mai bună stare pentru analize (plus că nu e punctul meu forte). 

Închei aici, însă nu înainte de a-ţi spune că mă bucur tare mult pentru Tsai Ming-liang, despre al cărui film (Stray Dogs, o bizarerie acaparantă distinsă cu Marele Premiu al Juriului) nu am mai apucat să-ţi scriu la timp. Dacă reuşeam, ai fi văzut că mi-am reconsiderat lista de favoriţi. Şi mă mai bucur pentru grecul Alexandros Avranas, premiat cu Leul de Argint pentru cel mai bun regizor. Dacă mi se permite, aş zice că măcar cu ăsta mi-a ieşit... 

Ca să fie tortul ornamentat corespunzător, şi juriul condus de Schrader şi-a făcut numărul, dincolo, în Orizzonti, premiind Tom a la ferme de Dolan. Bleah (pentru film)! 

Pentru cei interesaţi, pun link cu lista completă a premiilor.
Ciao! 

(alg)

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (6) [„Make me a bicycle, clown!”]


 (director: David Dobkin/2005)

Dacă vreunul dintre voi are un năpârstoc prost-crescut că ăsta de-aici, stricăm prietenia!

Şi-un bonus... romantic:

vineri, 6 septembrie 2013

Veneţia 70: Under the Skin, cel mai bun film din competiţia de la Veneţia

Seria corespondenţelor de la Festivalul de Film de la Veneţia continuă. Faptul că public textul de mai jos abia acum este exclusiv o culpă personală.

Gata, de-acum mă pot retrage liniştit (dar n-am s-o fac): am văzut cel mai bun film al anului şi cel mai bun de-aici (din competiţie). Se numeşte, ai ghicit, Under the Skin, mult aşteptatul come back (he's the come back kid of the year) al hiper-stilistului Jonathan Glazer. Dacă stai să te gândeşti, omul ăsta chiar e un fenomen: doar trei filme în 13 ani, dar toate hit-uri de neuitat. Mai întâi, abraziva comedie cu gangsteri cretinuţi, Sexy Beast (în 2000), cult-ul Birth, de care şi tu eşti very fond of, în 2004 şi acum acest Under the Skin, fe-no-me-nal!, care a devenit favorit clar la Marele Premiu. Dacă e dreptate pe lumea asta, aşa ar trebui să se întâmple (nu e necesar, totuşi, vezi cazul de anul trecut). Oricum, dacă îmi voi lua ţeapă şi de data asra, fuck off, nu mai dau pe-aici (and I mean it), fiindcă va deveni un festival foarte frustrant pentru mine. Mai bine mă duc la Telluride sau Boston, poate Toronto, am de unde alege. 



Cu ce să încep? Cu Scarlett Johansson, alien woman silenţios & înger exterminator de bărbaţi, căzut (replicat?) pe Pământ, care face, probabil, rolul carierei de până acum? Interpretarea ei e atât de fină, de interiorizată, de nuanţată, dans hipnotic pe rasterul emoţiilor noastre, încât ţi se ridică părul pe mâini ca la copilul-lup! Cu primele secvenţe, abstracte şi aparent fără sens, care amintesc de 2001: A Space Odyssey, acesta fiind, de altfel, singurul punct de referinţă, restul nesemânând cu nimic altceva (mă rog, ar mai fi câteva pe la mijloc ce pot fi conexate cu The Elephant Man)? Cu faptul că e rece la suprafaţă şi electrocutant de fierbinte pe dinăuntru, aşa cum era Birth? Cu coloana sonoră aurorală scrisă de un new comer într-ale muzicii de film, Mica Levi, ex-frontman al trupei Micachu & The Shapes

Sau cu imaginea, mix absorbant de tehnici/trucuri de filmare specifice producţiilor SF sau horror şi tehnici simple, brute, de la începuturile cinematografiei? Am început, iată, cu toate odată şi tot nu-s sigur că am transmis ceva din magia acestui film ieşit din fibra romanului scris de Michael Faber (de care ia, totuşi, distanţă în câteva puncte-cheie)! Se schimbă cu ceva lucrurile dacă te anunţ, deşi era previzibil, că a fost huiduit la scenă deschisă în unele săli?

Dacă am zis că Under the Skin e principalul candidat la Leul de Aur, trebuie să-l numesc şi pe cel în măsură să producă surpriza: Miss Violence (r. Alexandros Avranas), un fel de Festen grecesc care începe debordant, pe melodia lui Cohen, Dance Me to the End of Love, cu sinuciderea unei aproape adolescente care se aruncă de la etaj taman de ziua ei, pentru a continua şi mai abitir pe principiul postulat de Arhimede în celebra sa lege: un corp scufundat într-un lichid, în cazul de faţă zoaiele secrete ale unei familii more or less burgheze, este împins de jos în sus cu o forţă verticală egală cu greutatea lichidului înlocuit de acel corp. Cu precizarea că, pe alocuri, efectul imersiei pare dublu ca forţă...

Vrei şi a treia opţiune? Here they are (ai citit bine, sunt două): L'Intrepido al italianului Gianni Amelio, deţinător deja al trofeului cu Cosi ridevano (1998), la egalitate cu agreabila mostră de virtuozitate Ana Arabia, în ciuda opţiunii tehnice a autorului (Amos Gitai): plan-secvenţă de 81 de minute, rivalizând din perspectiva asta cu Russian Ark a lui Sokurov, care e mai lung şi o idee mai fluid. Mie nu mi-a păsat foarte tare pentru că am făcut o pasiune spontană pentru adorabila Yuval Scharf, pe care am reuşit s-o zăresc şi-n carne şi (ceva mai multe) oase - e foarte skinny! - ambetându-mă cu ocazia asta şi mai şi.

P.S.: La două zile după vizionare, numele personajului interpretat de Scarlett Johansson, Laura şi felul în care acesta e construit mi-au adus aminte de altă... Laura, noir-ul cu acelaşi nume al lui Otto Preminger, din 1944, şi bineînţeles de Gene Tierney, titulara rolului eponim.

P.P.S.: Tom a la ferme de Xavier Dolan e aşa o (vai, ce mă enervează că nu pot folosi termeni triviali la tine pe blog şi trebuie să caut eufemisme) clătită cu rahat, de n-ai aer. (alg)

miercuri, 4 septembrie 2013

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (5) [Butch Cassidy and the Sundance Kid]





Nu e nevoie musai de bolizi sau decapotabile ultimul răcnet pentru a seduce o femeie. E de-ajuns şi o bicicletă cu condiţia să fie folosită cu imaginaţie. O dovedeşte Paul Newman în Butch Cassidy and the Sundance Kid (1969), celebrul film al lui George Roy Hill. În respectiva secvenţă, bicicleta are un rol pivotal, fiind echivalentul pistolului cehovian, care odată apărut în actul întâi, trebuie musai să apară şi în ultimul act pentru a împuşca pe cineva. Cu singura diferenţă că aici principiul ăsta are rază scurtă de acţiune. Practic, câteva scene mai încolo, vehiculul iese din scenă.

Evident, e un moment iconic de cinema (tras în jos, totuşi, de acordurile cheesy - Raindrops Keep Fallin'/B.J.Thomas - care acompaniază acrobaţiile lui Newman, executate, cu excepţia celei din urmă, fără stunt double), un moment citat, omagiat sau parodiat. Într-unul din episoadele următoare vă voi arăta un citat-omagiu! Apoi şi restul...


Sau, vorba lui Baniciu dintr-un cântec, uşor inversată: „...bicicleta zace-n şanţ/Chiar şi calul abia mai respiră de-un sfanţ/Iar sub noi, ce belea, diligenţa are lanţ”.

marți, 3 septembrie 2013

Veneţia 70: Days of being wild, again (part two)

(restanţă de vineri)

Ziua de vineri am încheiat-o (la toţi nasturii), en fanfare, tot la Perla, unde am avut parte de cel mai bun film din competiţie de până acum: Night Moves de Kelly Reichardt (Old Joy, Wendy & Lucy, Meek's Cutoff). Şi titlul (aluzie la filmul omonim din 75, regizor Arthur Penn) şi atmosfera indică fără tăgadă deopotrivă sursa şi ţinta: cinemaul politic american al anilor 70, care îmbină fericit suspansul cu paranoia, prezentând, în acelaşi timp, cu minuţiozitate, motivaţiile sau faptele personajelor implicate.

În cazul de faţă, subiectul este eco-terorismul. Filmul este centrat într-o primă fază pe acţiunile a trei activişti de mediu ce plănuiesc să arunce în aer barajul unei centrale electrice undeva prin Portland, iar mai apoi pe consecinţele gestului lor (la nivel interior, îndeosebi). Chiar dacă va fi asociat până la moarte şi dincolo de ea cu Zuckerberg, Jesse Eisenberg, în rolul mastermind-ului insurgent, e o revelaţie de proporţii prin interpretarea solidă, reţinută, calibrată pe limbaj corporal, în timp ce Dakota Fanning (fiică de bogătaşi pornită în căutarea unui sens în viaţă) şi Peter Sarsgaard (fost puşcaş marin, priceput la meşterit bombe şi hipiot de meserie) completează triumviratul cu prestaţii sigure, credibile. Dacă vă gândiţi şi la Costa-Gavras, mai bine nu. Reichardt nu e nici o clipă implicată emoţional în poveste. Observă şi narează pe un neutru, mereu egal cu el însuşi, într-o manieră cum rar mai întâlneşti azi.

Sâmbătă, 31 august

Cinci bucăţi, dintre care una cu repetiţie (Night Moves, logic). Celelalte patru, într-o ordine mai mult sau mai puţin cronologică, mai mult sau mai puţin simplificată, sunt Child of God, Philomena, Palo Alto şi Kaze Tachinu (The Wind Rises). 

Philomena e un crowd pleaser cinstit: ciupeşte sănătos toate corzile care trebuie să intre în rezonanţă cu corzile sensibile ale audienţei. Povestea e tristă şi nedreaptă, iar identificarea şi reflexul empatic sunt garantate: un jurnalist dezamăgit de propria meserie (Steve Coogan) primeşte ca temă redactarea unui articol despre o femeie din Irlanda (Judi Dench), despărţită de copil imediat după naştere şi trimisă la mănăstire pentru că a rămas însărcinată când nu era cazul. La 50 de ani de la nefericita întâmplare, ea încearcă să-şi reîntregească familia, iar gazetarul i se alătură în această expediţie (de suflet, cum ar zice unii). Paşii îi vor purta în America, unde... îi va aştepta un Oscar (anul viitor). Mă irită la maximum genul ăsta de speculă cu emoţiile oamenilor, însă fiind vorba de Frears, un tip inteligent şi cu bun simţ, mă uit în partea ailaltă. Pentru ultima dată...
***
Dacă aş fi Cormac McCarthy aş include în orice contract de cesionare/vânzare a drepturilor de autor următoarea clauză: solicit acordul explicit în privinţa regizorului angajat să adapteze cinematografic cărţile pe care le scriu. Pentru că nu se poate să laşi pe mâna unui James Franco (actor rezonabil, decent etc.) un roman precum Child of God! Ok, tipul vrea să fie un factotum: apare în filme, scrie proză scurtă (care inevitabil e transferată pe peliculă, vezi Palo Alto, voi ajunge mai târziu şi-acolo), produce şi, nu în ultimul rând, are veleităţi de regizor (cam ca Eastwood pe vremuri), postură din care e din cale-afară de prolific. 

Anul acesta a avut un film în fiecare dintre cele trei mari festivaluri europene: Interior. Leather Bar la Berlin (în Panorama, cred), As I Lay Dying la Cannes (Un Certain Regard) şi acest Child of God, în competiţie, aici. O deziluzie, ca să fiu blând. În raport cu materia primă, I mean. E o adaptare şcolărească, schematizată, căutând pe alocuri şocul gratuit, ezitantă, o adaptare care abundă în erori tehnice sau conceptuale (de la montaj la puzderia de inserturi, „muşte” care separă un cadru de altul). Cu toate astea, unii dintre spectatori, ăia mai hardcore, au găsit interesante secvenţele de sex necrofil.
***
Aşadar, Palo Alto, debutul în lungmetraj al încă unui membru din clanul Coppola, Gia(ncarla). Fiica lui Gian-Carlo Copppola, unul din fiii lui Frances Ford (el însuşi prezent, dar numai ca voce din off). Pierd vremea, nu-i aşa? Nu-i problemă. Asta am făcut şi cu Palo Alto, film cu beizadele americane plictisite şi mai mereu drogate, inspirat din alte filme (mai bune decât acesta, desigur) cu beizadele americane de acelaşi calibru, dar şi din câteva povestiri scrise de James Franco. Care, cum altfel?, apare şi-n film. E antrenorul unei echipe de fotbal (soccer) feminin, iar unora dintre eleve, chiar dacă minore şi virgine, le-o trage la poartă (may I be excused?). 

Singura rază de lumină a fost Emma Roberts, şi ea fiica şi nepoata ştim noi cui, dar am trecut cu vederea, pentru că lista e şi mai lungă: un pic mai la vale dăm peste Jack, fiul lui Val Kilmer (desenat ca personaj şi filmat să arate ca River Phoenix) şi Christian, fiul lui Michael Madsen... Mai vreţi? Ştiu, ar fi trebuit să vorbesc despre film. Nu prea am ce. Şi m-a şi enervat nepotismul dinastic al acestor patricieni dezabuzaţi (scuzaţi, vă rog, approach-ul uşor de stânga). Nu vreau să fiu mai rău decât e cazul, dar Palo Alto, care nici tematic nu sare departe de alte preocupări artistice ale clanului (Sofia Coppola tratează un caz cumva asemănător în The Bling Ring), e ca un buchet de flori pus în grădină: degeaba îl uzi, florile nu vor răsări niciodată. Pentru că-s de plastic.
(alg)

luni, 2 septembrie 2013

Veneţia 70: Days of being wild, again (part one)

Domnule dragă,

A fost un week-end agitat şi plin. Începând de vineri dimineaţa şi până aseară târziu am alergat ca un smintit de colo-colo, încercând să ţin pasul cu ţintarul extrem de ofertant propus de organizatori. Mai mult de jumătate din filmele care mă interesau au fost programate în aceste zile. Vei înţelege, deci, acel adrenaline rush ce m-a cuprins şi purtat ca în transă. Îţi sintetizez dementa mea cursă de urmărire în două părţi. Prima acum, a doua mai spre seară. Am timp berechet azi. Îmi (re)trag sufletul şi îmi reglez cine-metabolismul greu încercat de supradoza auto-administrată la sfârşitul săptămânii.

Vineri, 30 august

Mai toată ziua am petrecut-o la... Perla, una din sălile în care s-ar putea spune că mi-am stabilit a doua reşedinţă. Nu e tocmai sala din visele mele, dar merge. Şi e aproape de locul în care stau.

Am început la 11.30, cu Joe, noul film al lui David Gordon Green. Aveam oareşce aşteptări după premiul de regie luat, în ianuarie, la Berlin (cu Prince Avalanche). În distribuţie, Nicholas Cage şi unul din puştii din Mud, Tye Sheridan. Practic e cam aceeaşi poveste de-acolo: întâlnirea dintre un tip cu trecut agitat (în cazul de faţă un fost puşcăriaş dat pe brazdă) şi un puşti de 14-15 ani cu probleme acasă (tată beţiv, bătăi rupte din rai, sărăcie etc.). Din păcate, e mai prost pusă în pagină (sau scoasă din pagină, pentru că la bază e un roman de Larry Brown), clişeele asociate (lipsa unor modele aspiraţionale viabile, rednecşi sudişti decerebraţi de alcool, maturizare forţată) şi climaxul violent, dar moralizator, sunt previzibile şi răsvăzute în alte zeci de filme similare. 

Din păcate, nici Cage nu schimbă prea mult felul de a aborda rolul (plat & monocord) şi prin extensie nu schimbă nici datele problemei. Oricum, eu nu mai am speranţe în ce-l priveşte cam de pe la Bringing Out the Dead, dar la fel ca anul trecut, când am fost la O lună în Thailanda, m-am dus şi-acum tot din masochism. Bine, exagerez un pic. Motivele erau mai elaborate: DDG's reputation before Your Highness şi lipsa a altceva mai bun de făcut la ora aia. Unora le-a plăcut. Eu mai aveam puţin şi bifam un nou abandon.

Următoarea haltă s-a numit Wolfskinder (în Orizzonti). Am schimbat sala, nu neapărat şi norocul. În primă fază am zis, yes, aşa-mi place de tine, Veneţio! Cu 20 de inşi în sală, mutre exotice, în general, şi o atmosferă destinsă, fără îmbulzeli şi coate-n burtă. M-am mai dezumflat pe parcurs. Din cauza filmului. Co-producţie germano-lituaniană, lungmetrajul de debut al lui Rick Ostermann (până acum a lucrat ca asistent de regie, în principal) nu iese cu nimic în evidenţă. 

Povestea e tragică (infanticidul comis de armata sovietică, în 1947, în câteva regiuni din Germania) şi e spusă din perspectiva unui băieţel, Hans, care alături de fratele său mai mic, caută să scape din calea soldaţilor ruşi. Sunt câteva momente în care-ţi stă inima-n loc, fiindcă Ostermann ştie cum să dea şah la corazon fără să fie telenovelistic Pe de altă parte, dorinţa de a-şi demonstra cu orice preţ competenţele îi afectează discursul, care devine artificial şi oarecum căutat (un exemplu, randomly: de-a lungul călătoriei al cărei punct terminus ar trebui să fie o fermă mai puţin expusă terorii, aflată la câteva zeci de kilometri, Hans îşi ţine de urât citind Darwin, The Voyage of the Beagle). Haidi, bre, chiar aşa? Despre decupajul cvasi-bucolic de tip Dumbrava minunată (broaşte, fluturi, păsări, pădure, colibe, soare, ploaie etc.) nu-mi vine să vorbesc... Cu toate acestea, execuţia e impecabilă.

Back to Perla. Pentru un intermezzo a l'italiano cu un scurtmetraj (La voce di Berlinguer de Mario Sesti & Teho Tearda) şi un maxi-mediumetraj (80 de minute), Summer 82 When Zappa Came To Sicily de Salvo Cuccia. Două documentare-bijuterie care sapă în istoria relativ recentă a italienilor, recuperând evenimente din anii 80: dispariţia tragică a unuia din liderii Partidului Comunist Italian, Enrico Berlinguer, respectiv întoarcerea acasă, în Sicilia (Palermo), a legendarului star rock Frank Zappa, într-un fel de voiaj către rădăcini. 

Imagini de arhivă (în alb-negru sau în culori hepatice), muzicile vremii, poveşti personale intersectate cu poveştile propriu-zise, oameni care au fost, oameni care mai sunt vorbind dumnezeieşte despre oameni care au fost şi-o nostalgie (sau melancolie) ce cade în falduri, aspirându-te într-o veritabilă maşină a timpului. Am ieşit de-acolo pe trei cărări, năucit de încântare, cu glasul lui Berlinguer, gramofonizat, cerând, somându-ne chiar, să ne întrebăm cu toată răspunderea ce e fericirea şi care e opusul ei. Avem datoria asta, zice el. Iar eu am simţit că trebuie să fac asta.


Cele două minunăţii mi-au resetat perfect mood-ul pentru Moodysson, al cărui ultim film, Vi är bäst! (We're the Best) urma să fie proiectat în aceeaşi sală (Perla), de la 7.30 (tot în Orizzonti). Funny thing: şi el tot în anii 80 îşi plasează povestea. Într-o epocă dominată de disco-pop, Suedia fiind un reputat exportator de astfel de producţii, trei fete de 12-13 ani, din Stockholm, merg contra curentului şi încearcă să-şi o facă o trupă punk. Fără instrumente! Trebuie să spun că e unul din cele mai optimiste filme făcute de un cineast, altfel destul de întunecat. Sursa epică e Never Goodnight, o carte parţial autobiografică scrisă de soţia regizorului, Coco Moodysson
(alg)

- to be continued -

duminică, 1 septembrie 2013

Cvasimilitudini (LXXIII) [Păduri cu... filtru]

Screenshot from Il conformista (dir. Bernardo Bertolucci/1970)

Screenshot from Norwegian Wood (dir. Tran Anh Hung/2010)

În termeni de imagine, e o diferenţă dată de filtre (explicabilă, fiind vorba de Storaro). Între Moravia şi Murakami, autorii romanelor de la care s-a pornit, puteţi găsi diferenţele şi singuri. Mă rog, unii cred că le-au sesizat deja.