Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 30 octombrie 2009

Oktoberquiz cu premii

Update (31 octombrie, ora 9 PM):
- răspuns corect: The Three Burials of Melquiades Estrada (r. Tommy Lee Jones)
- 0 răspunsuri (de orice fel)
- orice alte comentarii sunt inutile și cumva absurde!

Gata cu distracția, trecem la lucruri serioase. Un concurs e întotdeauna un lucru serios, exceptându-le pe cele cu dedicație sau trucate, însă aici nu vă veți întâlni cu genul ăsta de parodii de prost gust (eventual cronici la parodii de prost gust). Cu alte cuvinte, octombrie se încheie pe Cinesseur exact așa cum a început: cu un quiz, oktoberquiz-ul din titlu, organizat ca de obicei de PCR - Partidul Cinesseur Român (încă o dată mulțumiri lui Chambord pentru sugestia de brand).

Vedeți screenshot-ul ăsta? Îl vedeți, cu siguranță! Toată șmecheria e să indicați filmul din care l-am luat și autorul lui. Două hint-uri mititele: 1. înainte de începerea filmărilor, regizorul a dat fiecărui actor din distribuție să citească un anume un roman de Camus (pentru se familiariza cu ideea de alienare, concept în jurul căruia e construit ansamblul epic) și 2. scenaristul și-a rezervat un cameo în chip de... cowboy mexican! Hai, că e revoltător de ușor, aș zice!

Treburi administrative (pe puncte):
1. concursul se închide sâmbătă, 31 octombrie, ora 17.00
2. numai răspunsurile incorecte se publică înainte de data limită
3. fiecare câștigător va primi un premiu diferit de al celorlalți
4. multă baftă!

P.S.: Sper ca măcar umbrela să vă aducă aminte de vară, dacă doamna nu...

joi, 29 octombrie 2009

Cary Grant: atât de tânăr și totuși atât de bătrân

Mi se pare numai mie sau Cary Grant pare mai bătrân decât Jessie Royce Landis (sau la fel de bătrân ca ea)? Cum ce-i cu asta? Păi, în North by Northwest doamna Landis era, cum ar zice cineva, mama fiului ei! În cifre și litere, la momentul apariției filmului - 1959 - situația era asta: doamna Landis (as Clara Thornhill) avea 63 de ani, iar "junele" Grant (as Roger O. Thornhill)... 54! Mai are vreo relevanță că Eva Marie Saint număra doar 35? Am impresia că, în epocă, era cam complicat să i se găsească lui Cary Grant nu doar o "mamă" credibilă, ci și o "iubită" pe potrivă (asta din urmă e o răutate de-a mea, deoarece în NbN între cei doi funcționează o chimie... electrică/electrostatică/electrizantă!).

luni, 26 octombrie 2009

Vincent by Tim Burton

Fără alte comentarii din partea mea (eventual comentariile voastre după ce vedeţi sau revedeţi scurtmetrajul care l-a pus pe hartă, în urmă cu aproape 30 de ani, pe Tim "a beautiful twisted mind" Burton).

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Crampe și avataruri cinefile

Ori de câte ori văd filme din anii '30 -'40 mă încearcă o ciudată senzație de disconfort. Nu din cauza filmelor. Filmele sunt bune, foarte bune chiar, mai bune în orice caz decât multe din producțiile contemporane. Cauza e alta și ar putea fi verbalizată așa: contactul cu o lume dacă nu dispărută, oricum aproape extinctă. Gândiți-vă o clipă doar: nu numai că locurile au o cu totul altă înfățișare acum, asta hai să zicem că poate fi pusă pe seama inevitabilului progres sau a diverselor calamități naturale ori istorice, dar oamenii aceia, actorii aceia, atât de expresivi și frumoși în haloul alb-negru care înveșmânta pelicula pe-atunci, ei bine, actorii aceia nu mai sunt. Până și copiii care apar acolo e posibil să fi murit sau să se zbată în decrepitudine.

Această întâlnire mie îmi dă frisoane (dacă spun că am și noduri în gât mă veți considera peste măsură de sensibil? nevermind!). De multe ori fac freeze pe unele cadre, în general chipuri de actori/actrițe, și las așa minute în șir. Întunericul camerei e iradiat firav de albul unei figuri, înconjurată și aceasta, la rândul ei, de firave sau grele umbre de catran. Privesc, cum ar zice Arghezi, la un "ștergar cu brâie de lumină" și în toată această stare de interval, între două lumi(ni) întretăiate, singura ființă vie sunt eu, încercând să acopăr cu gândul mejdina temporală care ne desparte. Gândul nu se sparie, vorba cuiva, gândul își vede de treaba lui, nici eu nu pot spune că sunt speriat, ci cotropit de un hipnotic amestec de bucurie și tristețe. Nedecantabil, bizar incofortabil, dens... Life & afterlife through the lens.

Am găsit pe net descrierea unei experiențe oarecum similare, însă mult mai bine articulată. Autorul e Ray Bradbury, care, în 1967, în urma "revizitării" unui clasic, mulțumea practic celor din American Society of Cinematographers pentru felul în care au îngrijit (puteți citi și deturnat, dacă nu cumva returnat) invenția fraților Lumiere (nu-i pomenește, dar nu poți să nu te gândești, în primul rând și, în cazul acestui post, în ultimul, la ei).


I had a wonderful experience three or four weeks ago that I want to tell you about. I went to the Los Feliz Theatre to see a revival of George Cukor’s Dinner at Eight. My wife and I just wandered into the theatre by accident because we couldn’t get into various other shows around town. I said, “I haven’t seen this film since I was 12 years old. Let’s go in and see it again.” We went in and sat there with a bunch of teenage kids and guys and girls in their twenties, who didn’t know Marie Dressler from the side of a barn, who hadn’t seen Lionel Barrymore or John Barrymore, or Billie Burke in their heydays.

I was in tears by the end of the evening, because, when Billie Burke finished the great scene where she’s mad at the whole world - upset because the food hasn’t been prepared right for the dinner that night, when she finishes her big tirade which ran two minutes in the middle of the film - this audience of teenagers - to a person - broke into applause for this tour-de-force. My hair stood up on the back of my head, and I thought “A thousand years from tonight, the work you people did and that she did and all the people in this industry do will be immortal.” You are all immortal. You have beat death at the game because that scene is going to be repeated a thousand years from tonight and ten thousand years from tonight - and there’ll be other teenagers who don’t know any of you from Adam, but they’re going to break into applause because of something excellent you did once in your life, maybe—or twice, or three times when you had the breaks, and you had a good director, and you had the decent script, and you had these actors working for you and that magical thing happened. So I sat there and I broke into tears. I thought: “everyone in that film has been dead for 20 or 30 years. Marie Dressler died in 1934—but she is still alive!” 

This is the science-fictional business you are all tied into. You’re really tacked onto the future - like it or not—so you’re going to be changing people 100 years from tonight and 500 years from tonight and a thousand years from tomorrow noon. That’s the kind of business you’re in and I’d like to remind you of that, because you’ve been downgraded so often. I’ve been downgraded because of my love for what you do—but I won’t have it because it does work even once in a while - and we all know the moments when it works. So my evening at the Los Feliz was great - we came out and all those people were living that we had seen!

vineri, 23 octombrie 2009

Weekend with the Rock(s)well. Sam Rock(s)well. Double!

Dacă există iaurt sau pate cu suflet, atunci cu siguranţă putem vorbi şi de film SF cu suflet. Moon e unul dintre ele. Făcut cu sufletul (și cu gândul la Solaris-ul lui Soderbergh, de unde a împrumutat setting-ul minimalist și atmosfera apăsătoare) de Duncan Jones (a stuning debut feature), dar mai ales de Sam Rockwell, care mă tot uimeşte de câţiva ani încoace (de la debutul lui Clooney într-ale regiei, mai exact).

miercuri, 21 octombrie 2009

Aluatul alb, pisica neagră

Secvența de mai sus e decupată din Love Affair, or the Case of the Missing Switchboard Operator (1968). În esenţă, e o tragică poveste de dragoste (inspirată de un caz real) ce implică o telefonistă (Isabela/Eva Ras) şi un specialist în combaterea rozătoarelor (Ahmet/Slobodan Aligrudic). Belgrădeni amândoi, ea tânără, el de vârstă mijlocie, soli (sau poli) a două lumi care se ciocnesc eratic în căutarea unui traseu comun. În mâinile lui Makavejev, subiectul e un aluat numai bun de împănat cu răvaşe nărăvaşe, veritabile declaraţii de război la adresa limbajului artistic din epocă, dar mai ales la adresa regimului politic titoist. Nu voi zăbovi asupra lui, deşi ar merita. O să vă las plăcerea de a savura bucăţica asta, fiindcă sunt convins că veţi căuta apoi cât mai multe "plăcinte iugoslave" preparate de Makavejev după reţete proprii.

În registru neokantian de bulevard, Dusan Makavejev şi-o căuta cu lumânarea. Pentru cei care nu ştiu, sus-numitul e un cineast iconic pentru spaţiul ex-iugoslav. Filmele lui din deceniul 6 - iconoclaste, originale, anarhiste - au scos peri albi cenzurii, au sfidat cu maximă insolenţă canoanele realismului socialist şi au bruscat tabuurile ideologice sau sexuale ale vremii. Metisajul de genuri, limbajul cinematografic inovator şi subversiv la nivel de storytelling şi imagine, mult prea pronunţatul reflex slav al (auto)deriziunii, toate acestea l-au făcut indezirabil. Finalmente, ce a căutat a primit: în 1971, după ce autoritățile au considerat WR: Mysteries of the Organism "un produs scandalos", interzicându-l totodată, i-au propus exilul în Canada (preferabil, totuşi, detenției în patria mumă, unde a fost declarat persona non grata). A rămas "printre străini" până în 1988, când i s-a permis reîntoarcerea. Dusan Makavejev are acum 77 de ani (i-a împlinit pe 13 octombrie) şi a rupt-o cu cinemaul, în sensul că din 1996 nu a mai scos nimic.

luni, 19 octombrie 2009

Gorzo (e)pistolar

Pe vremea când Andrei Gorzo era un (ne)muritor de rând și nu un respectabil & respectat critic de film, adică în urmă cu aproape 15 ani, omul nostru (aș putea spune din Havana, știu că-i plac şi filmul şi romanul, că doar sunt scrise de Graham Greene, one of his darlings) trimitea scrisori pe adresa unei reviste care, la ora actuală, se mai găseşte doar în colecţii: Noul Cinema. Având în vedere că tuturor ni s-a întâmplat asta cel puţin o dată în viaţă (eu, de pildă, am expediat nenumărate epistole către tot felul de publicaţii cu profil rebusistic, unele m-au şi publicat, altele mi-au răspuns la Poşta redacţiei, respectiv ignorat), n-aş putea spune că descoperirea e o mare surpriză.

Surprinzător e faptul că încă de la vârsta aceea, fragedă, presupun eu, Gorzo combătea cu aplomb şi demonstra o solidă cultură cinematografică, atuuri care-l scoteau din mulţimea de fete şi băieţi care cerea fotografii sau postere cu Tom Cruise, Richard Gere sau Jennie Garth (Kelly din Beverly Hills 90210), atuuri remarcate, de altfel, şi de responsabilul de rubrică, Dumitru Solomon. Care, totuşi, nu se poate abţine să nu-i recomande o dietă mai săracă în epitete (impecabil, uluitor, magistral etc.), repetate mult prea des!

Aşadar, dacă vă interesează frânturi din opiniile dense/condensate ale unui Gorzo aflat la început de drum (peste un an şi-un pic, în '96, va deveni colaborator permanent al revistei, numai că, în anul următor, NC va sucomba, concurenţa cu ProCinema fiindu-i fatală) despre Psycho, The Birds, Vertigo (se pare că, în vara lui '94, autorul făcuse o supradoză de Hitchcock), Sleuth, Lenny, Gandhi, Scent of a Woman, varianta Pacino sau Schindler's List, daţi dublu click pe imaginea din mijloc. Aşa, ca fapt eminamente divers, în numărul cu pricina (1/1995), ALS cred că are o cronică la un Ivory (Howards End sau The Remains of the Day, nu mai reţin exact, dar fac update-ul spre seară, când ajung acasă!).

Update (luni, 19 oct., ora 8 PM): Am ajuns acasă, am verificat și verdictul e as it follows: memoria mea are grabnică nevoie de un upgrade. Asta deoarece încurcă foarte des lucrurile, iar în acest foarte particular caz realitatea e aşa: ALS are o cronică la un Ivory (The Remains of the Day), însă ea apare în numărul din noiembrie 1994 nu în cel din ianuarie 1995.


duminică, 18 octombrie 2009

Patapievici, critic de film

Dacă Bogdan Ghiu este tot mai "knowledgeable" într-ale cinema-ului (formularea îi aparține lui Alex. Leo Șerban), H.-R. Patapievici mi se pare un veritabil specialist. Cetiți aici și vă minunați de câtă febrilitate intelectuală & profunzime analitică e animat fizicianul-filosof în disecarea unei pelicule pasabile și plasabile la limita - superioară, e adevărat! - a ratării (am numit aici Chéri de Stephen Frears).

This looks like a pure tearjerker to me



But the chicks will love it! Clive Owen, the tough guy, is cryin'... Oh my god!

Penelope Cruz în Vanity Fair (octombrie 2009)

Nu intru în amănunte! Vă trimit direct la sursă. Și de n-aveți răbdare să citiți, pentru că, în opinia mea, textul n-are sare și nici piper, are doar muștar cu hrean, măcar slideshow-ul ăsta să-l savurați după datină. Here are some sneak peaks!

"I don’t like to look at Penélope directly. It is too overwhelming”
(Woody Allen)

Almodóvar has described his connection to Cruz during a movie’s shooting as if they "were bound together by a catheter."

vineri, 16 octombrie 2009

Portretul unei absenţe


 
Elvis a fost compus, recompus şi descompus în sute de filme, biografice sau nu. Unul din cele mai epustuflante portrete mi se pare a fi cel reuşit de Tony Scott în True Romance, pe un scenariu de Tarantino. Val Kilmer e The King of R'n'r şi e atât de greu vizibil încât e ubicuu, dacă nu vă cauzează paradoxul.

E o nălucă, un spectru, o umbră cu funcţie de mentor/sfetnic ce i se arată în clipe de cumpănă lui Clarence Worley (Christian Slater), aşa cum Creatorul i se arăta lui Noe sub forma unui curcubeu sau lui Moise în chip de rug aprins. Respectând logica narativă şi fişa postului pentru un astfel de rol, Tony Scott e parcimonios cu Elvis: îi rezervă câteva zeci de secunde şi îi răsfrânge imaginea în diverse oglinzi, camera fiind out of focus (cu excepţia cadrelor din semiprofil). Dar asta nu e o problemă, căci vorba unui cântec he has that halo... Şi asta e de-ajuns!

miercuri, 14 octombrie 2009

Birdie on GQ cover (kinda follow up)

Oh, Birdie!

Update (16 octombrie):

Sânii drăguței Betty au stârnit controverse relativ aprinse: așa sunt de-acasă sau au fost digitally enhanced? (doamne, ce-mi place formularea asta aplicată la o discuție despre sâni, oh, I just love it!). Pentru a risipi rumoarea, cei de la GQ au ieșit la înaintare și au spus că nu, nici poveste, nu i-au augmentat fetii argumentele pectorale. Să-i credem? Da și nu! Eu cred că ar fi oportun ca Jon Hamm, soțiorul ei cel infidel (din Mad Men, desigur) să depună mărturie! El o vede mereu de-aproape...

luni, 12 octombrie 2009

Birdie


Mad Men a scos-o la rampă în rolul soţiei cas(t)nice şi devotate, devreme acasă şi fără prea multă independenţă de acţiune (altfel spus, nu prea iese din cuvântul soţului, deşi uneori îi este greu să se abţină şi-l mai contrează verbal). Aşa era pe-atunci în familiile-model de la începutul anilor '60, iar cuplul Draper nu face excepţie, prin asta înţelegând și că bărbatul intra în aşternut cu cine i se ivea în cale. Delicată, diafană şi - aparent - ingenuă, ladies and gents, here comes January Jones as Birdie, my new obsession!


The Boat That Rocked (dir. Richard Curtis/2009)
(Hush, hush: I think Richard Curtis digs her)
„Elenore you're so groovy, let's go out to a movie” (mireasă pentru o noapte)




The Three Burials of Melquiades Estrada (dir. Tommy Lee Jones/2005)

Lou Ann, soţie de poliţist, plictisită crunt într-un orăşel la graniţa cu Mexicul. Pentru a mai alunga spleen-ul, se "distrează" cu diverşi domni, gratis sau pe bani. După o vreme, în care lucrurile dintre ea şi soţul ei se complică, pleacă şi lasă totul în urmă (bărbat, casă, masă...).


Love Actually (r. Richard Curtis/2003)
Jeannie, The American Angel from Missouri

Bandits (dir. Barry Levinson/2001)
Claire "Pink Boots" sau The hitchiker girl. Pentru ea, unul din pungaşii din trupa Sleepover Bandits se lasă de şmenuri. Temporar, însă! După o vreme, o cooptează în lot, ca paramedic, dau toţi lovitura finală şi trăiesc happily ever after!

And nooooooow, sur-prize!
(pentru cei răbdători, care-au ajuns pân-aici!)

duminică, 11 octombrie 2009

Venerație

Volver (dir. Pedro Almodóvar/2006)

Almodóvar iubește cu patimă femeile (în film). Care să fie motivele? Răspunsuri posibile şi simple via Cărtărescu (toate găsibile şi în Volver): „Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. (...) Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servituţile anatomiei lor delicate."

Să ne gândim, de pildă, doar la secvenţa în care Penelope Cruz/Raimunda (departe de a fi o mimoză), se chinuie să "cazeze" într-o ladă frigorifică trupul bărbatului pe care fiică-sa l-a trimis la veşnic "repaos" (apărându-se în fața unei tentative de viol). Nu e deloc simplu: cadavrul e de plumb, peretele lăzii e destul de înalt, așa că a-l băga înăuntru nu e chiar o treabă de femeie. Chinul pare nesfârșit...

Senzaţia e accentuată şi de modul în care e filmată scena: acolo unde alţii ar fi simplificat povestea din montaj, în două cadre, unul cu faţa modificată de efort a femeii şi altul cu mortul prăvălindu-se zgomotos, Almodóvar trage totul dintr-o bucată, iar camera rămâne ațintită, de la distanţă şi cumva pieziș, zeci de secunde asupra opintelilor Raimundei și taie abia când ea trântește cu obidă capacul frigorificei. E aici o fascinație aproape primară (i-aș spune, aluziv-lacanian, copilărească) pe care-o întâlnim la von Sternberg (în relația cu Dietrich), la Wong Kar Wai (cu Maggie Cheung) sau la Tornatore (cu Monica Bellucci). Genul acela de fascinație care te face să taci. Lung. Continuu. Nestudiat. Admirativ.

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Les Kind regards

Privirea lui Montand...


...și privirea lui Bardot (nu spun cine-i domnul din stânga, vă las pe voi să-l ghiciți!)

credit imagini: photobucket.com

vineri, 9 octombrie 2009

Whatever works this weekend

Cine l-a văzut deja, poate să-şi dea cu părerea!

Later edit 2 (8 PM):
Michael Mann offers new details on Facebook: The biopic about Robert Capa will be based on the Spanish-language novel Waiting for Robert, written by Susana Fortes with a screenplay adapting by Jez Butterworth.

Later edit 1 (3 PM):
Michael Mann on Facebook: "Next project, a film about Robert Capa."

luni, 5 octombrie 2009

Alegerea lui Malik: în loc de merţane şi jeepane, un Audi(ard)

Aşa cum anunțam încă de vineri, următorul review găzduit de Cinesseur îi aparţine lui von Papp (one of my blog buddies) şi tratează dintr-o perspectivă extrem de personală un film deloc uşor. Îi mulţumesc pentru amabilitate şi îl asigur că dacă scrie şi despre Armata... lui Robert Guédiguian îl fac membru corespondent!

În broşura cu recomandări cinematografice scria că este "one of the films of the year”. Asta m-a făcut curios, dacă nu chiar suspicios. Ce o fi oare atât de bun într-un film despre un puşcăriaş arab de a luat Marele Premiu al juriului la Cannes? V-aţi dat deja seama că e vorba de Profetul lui Jacques Audiard (Un prophète, titlul în original). Ei bine, pot să spun că aproape totul: imaginea, actorii, scenariul, muzica... Nu prea mă pricep eu la filme, dar despre Un profet pot să spun că e un film complet. Nu ştiu dacă se putea face ceva mai bine la/în el. Eu personal nu i-am prea găsit lipsuri. Poate doar cele 150 de minute ale sale sunt un peux prea lungi, dar în rest, doar lucruri pozitive. Deci, filmul merită văzut, chiar şi a doua oară, de data asta şi cu subtitrare în limba română. Nu mă apuc să vă povesesc story-ul, că îl puteţi citi şi singuri pe site-ul oficial sau pe imdb. Vă spun, în schimb, aşa, la cald şi pe scurt, ce mi-a plăcut şi ce m-a impresionat.

Nu ştiu cum arată o închisoare în interior (şi nici nu sunt curios să aflu), însă filmul reconstruieşte cât se poate de realist şi în detaliu viaţa din închisoarea franceză: violenţă, sânge din belşug şi din carotidă, (homo)sexualitate, droguri, mafie, corupţie, corsicani, arabi, ţigani, tot soiul de ciudaţi. Lipsesc doar băieţii francezi băştinaşi. Nu ştiu unde îi ţine statul francez
pe aceştia. Probabil în şomaj. Dintre personaje, e excelent construit bătrânul gangster corsican Luciani, interpretat de Niels Arestrup. După ce veţi vedea filmul, veţi înţelege de ce; iar dintre scene, două m-au impresionat puternic: prima e baia de sânge (la propriu) când eroul filmului, Malik (Tahar Rahim), îi taie beregata primei sale victime.

A doua, e scena de final cu eroul tocmai eliberat din puşcărie care preferă să plece însoţit de văduva şi copilul prietenului său, lăsând în urmă escorta de merţane şi jeepane ale fraţilor arabi şi/sau corsicani. Melodia de final este şi ea pe măsură: Mack the knife (Jimmie Dale Gilmore). Sună ciudat de bine în acest context! Filmul se încheie glorios şi într-o notă optimistă. Personajul Malik se întoarce exact acolo de unde a venit la început: în necunoscut. Pentru că nu ştim nici de unde a apărut şi nici ce va fi cu el. Totuşi, filmul ne lasă cu impresia că, după şase ani în care a devenit cineva ce nu ar fi vrut să fie (dintr-un adolescent analfabet un ucigaş fără scrupule), Malik poate avea totuşi şansa unei vieţi normale. Sau nu...

(credit foto: ecranlarge.com)

Realismul exacerbat al filmului este echilibrat de câteva momente de umor şi înduioşare strecurate ici-colo cu mare fineţe: de exemplu, bucuria copilărească a lui Malik când este transferat într-o celulă upgraded cu televizor şi frigider sau când, la controlul de securitate pe aeroport, obişnuit cu protocolul de percheziţie din închisoare, scoate limba la agentul de pază. Bine că măcar nu s-a aplecat să tuşească ;).

Şi am încălecat pe o şea şi nu v-am scris nici o cronică de film..

duminică, 4 octombrie 2009

Polițist, adjectiv, văzut de-afară

Am descoperit cu o oarecare întârziere (vorbesc de data inițială a publicării, 28 septembrie a.c.) o excelentă cronică la ultimul film al lui Porumboiu. E scrisă de un băiat fin din Occident, american de felul lui, și ar fi bine s-o citească mai ales cei care s-au făcut că nu pricep cum stă treaba cu Polițist, adjectiv. Textul lui Henry Stewart confirmă încă o dată faptul că nu trebuie să fii musai genial ca să înțelegi "teorema" lui Porumboiu. E de-ajuns să ai starea de "primim marfă" (Noica), adică să activezi acea stare a spiritului de unde începe empatia (și matematica, mai spunea Noica, însă nu se mai aplică întrutotul aici).

Eye candy: But Porumboiu also explores a philosophical angle that transcends the film's political materialism (and that of his peers); Police, Adjective looks at not only the aggravating backwardness of Romanian government - a system run by secretaries and paper pushers, where a young man's future potentially rests on stroking the egos of bureaucrats - but also the pernicious role that simple language plays in the culture.

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Uichendul și luna octombrie încep cu... un concurs!


Update (3 0ctombrie, ora 22.00): bag seamă că iar a fost greu quiz-ul ăsta (sau nu v-o fi captat interesul, că e posibil și asta). Un singur răspuns, da' slavă Domnului, unul corect (felicitări, Algernon!). Așadar, House of Games era filmul, adică debutul lui David Mamet într-ale regiei (1987). Pentru cine e interesat de premiu, linkul e aici. (ca să nu avem vorbe: nu e vreun link spre vreun site de rapidsharing, ci către imdb.com). Algernon, my friend, gimme something for the pain, gimme something I can use, like an email address for instance. Thank you!

Până când unul dintre my blog-buddies, baronul von Papp, mai precis, va scrie aici despre Profetul lui Audiard pe care îl vede prin țări străine, îngăduiți-mi să vă atrag iar într-unul din quiz-urile atât de specifice acestui blog. Quizas, quizas, quizas, vorba lui Nat King Cole! Așadar, poate s-o găsi cineva să indice până azi spre ora 17.00, hai 18.00, dacă-i musai, filmul din care au fost extrase aceste screenshot-uri și regizorul care l-a adus în/pe lume. După cum vedeți, am dublat oferta și, mai mult decât atât, vă pot spune că, epic, ele sunt aproape consecutive (am zis bine?!). Există și-un premiu, un film, rar și acesta, însă despre el la timpul potrivit. Baftă!

joi, 1 octombrie 2009

Orele lui Almodóvar


Screenshot from Hable con ella (dir. Pedro Almodóvar/2002)

Întâmplător sau nu, în acelaşi an a fost lansat şi The Hours, transpunerea cinematografică a cărţii care îl călăuzeşte pe Marco în lupta cu clipele înţepenite, insomniile apăsătoare sau aşteptările sine die. Sub carte, fotografia femeii pe care tocmai a pierdut-o, iar deasupra, telefonul (ţârâitul acestuia îi va aduce vestea morţii lui Benigno, cel care îi dădea un sfat - „Vorbeşte-i, numai aşa o poţi readuce la viaţă” - pe care el îl găseşte bizar şi-l pricepe mult prea târziu: „Cum să scoţi pe cineva din comă vorbindu-i?!).

Credeţi că Almodóvar a aşezat cartea acolo de florile mărului? Eu nu cred! E unul din cele mai subtile şi personale omagii pe care un cineast îl aduce altui cineast şi, evident, autorului unui roman tulburător în care personajul principal... e tot un scriitor! Un omagiu-matrioşkă.