Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

13 martie 2024

Jean-Lorin Sterian: „Starshitting este numele viitoarei revoluții”

Tehnic vorbind s-a dorit a fi un interviu legat de lansarea acestui film pe care-l știu cam de când se pritocea. Știu pentru că atunci autorul m-a întrebat una, alta și i-am zis niște lucruri așa cum m-a dus și pe mine capul. Atunci înseamnă, de fapt, 2020 sau/și 2021, avea niște planuri cu el, toți avem un plan până vine primul pumn în falcă, vorba lui Mike Tyson, doar că, iată, trecură anii și filmul nu s-a mai lansat. 

Finalmente a ieșit un mediumetraj ce a ajuns un fel de lest și rest de care autorul, nu chiar la debut, dar prin zonă, vrea să scape. Să închidă o etapă și să vadă el ce-o mai face. Se întâmplă acum, afișul vă lămurește.


Iată ce l-am întrebat eu și iată ce a răspuns el. Două blocuri de text, unul mai mic, altul mai mare, ce se întâlnesc și se îmbină fără a fi nevoie de un liant special. 

C.:

1. Eu știu care-i faza cu Starshitting, dar tot mai bine e dacă vine de la sursă. so, (re)definește conceptul și odată cu el explică un pic geneza.
2. Din ce cunosc eu, filmul acesta, un mediumetraj la limita de sus a genului, a stat multă vreme în proces de coacere so to say. de ce și care au fost fazele prin care ați trecut împreună până să îl lansezi?
3. Ești un exponent marcant al teatrului indie în RO. Din experiența asta a rezultat un film, un hibrid. Vei face un nou film-film sau e un detour one time only?

Jean-Lorin Sterian:

Starshitting-ul s-a manifestat pentru prima oară într-un capitol al romanului Lorgean. Personajul principal întâlnește un starshitter american specializat în căcări în reședințe de dictatori, pasiune care îl adusese la București. În carte, care a apărut în 2007, e descris momentul zero al mișcării: 

„Cred că la început au fost niște fani dezamăgiți de lipsa de atenție din partea idolilor lor. Unul a reușit să pătrundă în casa lui Luke Perry și, în loc că scrie mesaje pe oglindă cu rujul, s-a căcat în wc-ul lui. Și n-a tras apa. Apoi a făcut o poză pe care a postat-o pe blogul ei.”

Tot în Lorgean apar niște texte scrise de prieteni, în care sunt descrise căcări în casa lui Coelho, Creangă, Paris Hilton, Woody Allen.

Pe culmile revărsării/starshitting a devenit apoi titlul unei piese de teatru dezvoltate în urma unui workshop de dramaturgie desfășurat la UNATC prin 2008 - 2009. Personajele principale sunt doi publicitari care ajung într-o gașcă de squatteri care practicau starshitting-ul, plot pe care l-am păstrat și în film. În perioada când am scris piesa, aveam mulți cunoscuți care lucrau în publicitate și țineam și o rubrică săptămânală în 24Fun unde cam scriam la mișto despre lumea aia. Însă impulsul de maculare îndreptat spre stardom vine din perioada în care am fost jurnalist de life-style și eram nevoit să interacționez cu tot felul de vedete față de care trebuia să am o atitudine corespunzătoare job-ului. Am detestat profund anii ăia de jurnalism pe care-i consider ani pierduți din viață.

În 2014, piesa de teatru a fost pusă în scenă de regizorul Alexandru Nagy, după un casting făcut împreună la lorgean theatre, teatrul de la mine din garsonieră. După premieră, actorul principal a crezut că joacă la Teatrul Național și a părăsit distribuția. Regizorul mi-a propus să-i preiau rolul și am acceptat, mai ales că în perioada aia începusem să fac performance-uri și descopeream o lume nouă prin ceea ce se întâmpla regulat la mine în casă. Dar mi-a fost greu. Nu aveam nicio experiență de actor și era și destul de straniu să joc un rol pe care nu intenționasem să-l scriu pentru mine, ori în performance-uri eram 100% eu. Pe culmile revărsării s-a jucat aproape un an de zile într-un alt teatru de apartament, 8pt. De emoție, cu un sfert de oră înainte de începerea spectacolului, vomitam, de obicei în curtea barului Underground, unde se petrecea prima scenă, o dată chiar și în sală, chiar înainte de intrarea spectatorilor.

La câteva luni după ce spectacolul n-a mai fost programat, adică în 2016, mi-am spus că aș putea să încerc să-l transform într-un film. 

Aveam o oarecare experiență pentru că regizasem două scurtmetraje si două documentare (în prezent trei) și, mai ales, eram obișnuit să fac lucruri pe cont propriu cu bani foarte puțini la fel ca în teatrul de apartament. M-a ajutat mult Ana Drăghici care a fost și DOP pentru că a avut încredere în entuziasmul meu de atunci. Acum n-aș mai putea să fac asta, iar experiența de a regiza și juca în același timp (unul foarte scurt) n-a fost deloc plăcută. Am lucrat cu aceiași actori din spectacol, cu excepția unui prieten, un artist englez, care a venit din Londra pentru trei zile de filmare. 

Din păcate, la momentul respectiv scriptul cu care am lucrat a fost influențat de piesa de teatru care era încă foarte proaspătă în memoria tuturor. A fost o greșeală pentru că la montaj am constatat că ceea ce funcționează în teatru nu funcționează și în film. Și mi-e foarte ok să recunosc acum că eu n-am mintea/viziunea unui regizor de cinema. Aș fi avut nevoie de timp, să experimentez cu actorii, să petrecem timp împreună, să tragem duble în stiluri diferite de joc ș.a.m.d. Acest lucru era imposibil pentru că am avut bani să închiriez apartamentul din film doar pentru 4 zile, de fapt, 4 nopți. 

Scenele din apartament au fost trase de 4 ori din 4 unghiuri diferite care reproduceau poziția unor camere de supraveghere. Voiam să le montez random, ca și cum s-ar vedea pe ecranul de control al unui supraveghetor. N-a ieșit chiar așa, dar nici foarte departe, dar modalitatea asta de filmare e unul dintre lucrurile care încă îmi plac la film, de care în momentul de față mă simt complet detașat. 

După 2016, am început să petrec mult timp în rezidențe artistice prin Europa și interacțiunile cu arta contemporană și reprezentanții ei au început să prevaleze atât în viața personală, cât și profesională. Am început să regândesc filmul mai mult ca un video performance auto-referențial, în care apar și eu, cel real, ca personaj, în casa căruia urmează să se petreacă un starshitting. În 2018 am mai tras câteva scene în care apar niște artiști din Palestina și Germania care au mai adus filmului un layer, ba chiar două. Într-una dintre ele povestesc filmul pe care tocmai l-au văzut (în același timp cu spectatorii), cam ca în cartea a doua din Don Quijote. Astfel, vizionarea filmului este o condiție obligatorie pentru oricine are intenția de a deveni starshitter (ficțional sau nu).

Ultima scenă, care e și ultima din film am tras-o în 2019, în casa nouă, încă în renovare, a Anei Drăghici și a lui Paul Negoescu. Tot în 2019 am compus și piesa Starshitting pe care o cântăm acum cu pj.lo and the accidentals și care apare pe genericul final. Apoi filmul a intrat la colorizat și doi ani mai târziu era tot acolo. A venit și pandemia și a ieșit cu totul din viața mea. 

Desi e proiectul artistic pentru care am consumat cei mai mulți bani, energie și timp, odată terminat, n-am mai avut energie să mă ocup de partea de promovare, trimis în festivaluri, pupat în fund personalități ale lumii filmului. L-am trimis la două festivaluri, n-a fost acceptat, aia e. 

Poate își va găsi o viață a lui după ce-l pun online și îl urc pe karagarga și torenți. E un film gândit și destinat vizionării online. La un moment dat mă gândisem că, dacă i-aș face o lansare clasică, la care să invit critici de film, vedete și mai știu eu cine vine la premiere, aș scrie în invitație să-și aducă laptopurile în sala de cinema și să-l vadă online în același timp. Cel mai mult mi-ar plăcea să-l prezint în formula asta bifronsă, care se întâmplă pe 16 martie, în Control: vizionare + concert.

Încercând un tagline aș zice așa: Starshitting este numele viitoarei revoluții. Vine șuvoi.

29 februarie 2024

Special Guest Post: Dune: Part Two / Cititor vs. spectator. Din nou.

Dune - partea a doua. Ce am văzut?

Am comis păcatul suprem: NU m-am dus la IMAX, că am omis aspectul „refresh zilnic la pagina cu rezervări” și adio locul meu preferat (rând 8 loc 20). Ca atare, obligat-forțat, m-am urnit la avanpremieră la cineplexxul local (15 minute pe jos, cum să nu profiți). Și încă nu sunt lămurit ce am văzut sau care sunt implicațiile pe viitor. Capul mi-e plin de întrebări și speculații

Mai întâi, filmul (mild spoilers).

În mare, falca mi-e căzută. Ca cititor, am niște dubii sau „dezamăgiri” - minore, în comparație cu MASTODONTUL ăsta de film. Există momente, multe, în care scenele (și replicile) sunt scoase direct din carte. Atmosfera, spiritul ei, sunt acolo. Denis, pe lângă „superacțiune SF” (cum se categoriseau casetele video pe vremuri, când te duceai la Închirieri Casete Video), acordă și momente de respiro. Știm că se pricepe la contemplativ.

Totul este și intim și imens. Avem de-a face cu un blockbuster de artă. 

Chalamet se face mare, își asumă rolul de lider si trăiește cu dilema: știe că îi manipulează pe fremeni, dar și că altă soluție nu are, iar această soluție va duce, în timp, la enorme atrocități cauzate tocmai de imaginea sa mesianică. Confruntarea asta interioară se vede pe ecran. Chani e și ea duală (și o strașnică luptătoare), stăpânită în același timp de iubire și de scepticism. Mulți spun că personajul doamnei Zendaya a fost amplificat față de carte, dar io vă zic că nici în carte nu te joci cu Chani :).

Doamna Jessica devine aproape un villain în anumite scene. Mai calculată și mai manipulatoare. Rebecca Ferguson e top, desigur. Scena pe care o așteptau toți, când bea Apa Vieții, este tot ce mi-aș fi putut dori. Și ne prezintă un nou personaj esențial: Alia, copilul născut cu toate abilitățile și „celelalte memorii” ale unei Cucernice Maici. „Monstruozitatea”, cum îi spuneau doamnele Bene Gesserit. Nu apare aici decât sub formă de fetus, care vorbește din burta mamei. 

E o soluție care m-a dezumflat un pic, având în vedere că ea e prezentă fizic în carte, iar Lynch a găsit cumva o fetiță creepy numa' bună pentru Alia (fetiță care, fun fact, a fost și sora lu` Donna în Twin Peaks). Deoarece, in afară de starea fetală, Alia nu e prezentă în film decât ca o viziune matură din viitor (Anya Taylor Joy, trei secunde la final). Villeneuve a trebuit să facă niște schimbări. Nu m-au deranjat chiar așa de tare, nu sunt un „purist”, dacă tema merge cum trebuie.

Feyd Rautha.

Antagonistul lui Paul, nepotul psihopat al baronului Harkonnen. Austin Butler ne oferă un monstru, de fugi mâncând pământul. Departe de chiloții lui Sting. Foarte tare.

Stilgar - un portret deopotrivă comic, stoic și trist, frumos expus de Bardem. Vezi limpede, după încercarea lui Paul (călăritul viermelui), momentul în care se transformă din prieten/mentor în venerator. E un lucru punctat emoționant și în carte - Paul își dă seama că a pierdut un prieten și s-a ales cu un fanatic. M-a înlăcrimat momentul „Nu-mi pasă ce crezi tu! Eu cred!”. Știind ce va implica această credință: războiul sfânt în tot universul.

Distribuția e uniform grozavă, indiferent de câte secunde au pe ecran (Walken ca împărat, Florence Pugh ca Prințesa Irulan, care va avea un rol important pe viitor).

Nu am ce să comentez la nivel de producție. Efecte? Hellooo! Ezit un pic să menționez Lord of the Rings (nici nu e prea originală mențiunea), dar nu-i așa că-i mișto să înțelegi ce se petrece pe ecran, cine unde e și așa mai departe? În loc să stai tâmp la un asalt CGI de megabuget, din care nu pricepi mare lucru? LOTR a stabilit un standard la care Dune aderă. În peisajul megafilmelor, l-aș putea menționa aici și pe James Cameron - știi întotdeauna la ce te uiți. Scenografie, costume, imagine, sunet? Să vină premiile. Posibil încă un Oscar pentru Zimmer la muzichie.

Întrebări pe viitor, ca cititor

E limpede că DV a pregătit terenul pentru un al treilea film. De altfel, și-a exprimat clar această intenție - ecranizarea celei de-a doua cărți, Mântuitorul Dunei. Problema mea ca cititor e că a doua carte e o cărțulie mică, aproape o nuvelă, toată plină de conspirații si reflecții. Nu știu cum ar da pe ecran. Poate că DV o va uni cu Copiii Dunei, ca în miniseria TV de prin 2000 - acela e, de fapt, finalul poveștii lui Paul (și a Aliei, sora sa). Dar ăsta e farmecul adaptării, sunt foarte curios și mă voi prezenta la cinema când o fi. Faptul că Alia adultă e Anya Taylor Joy mă incită rău.

Concluzii

S-a tăiat mult, s-a lăsat cât trebuie. Cuvântul care rezumă totul, lăsând cititorul deoparte, este: frumusețe. Bine, și un spectacol pe cinste, cu respect pentru privitor, care, dacă e și cititor, își vede cartea cu ochii. Pentru mine, e al doilea film-eveniment (pun cele două părți laolaltă) al vieții mele adulte. Să mai treacă fervoarea și voi trece și pe la IMAX de 2-3 ori, ceea ce vă recomand și vouă :)

Vreți să știți autorul?

E simplu.

Îl găsiți aici.

Și-l veți mai găsi, că tocmai ne-a transmis asta.

02 februarie 2024

08 ianuarie 2024

Caro diario (2)

Văzut Ferrari.

Zgomot mult (inclusiv în film, doar e cu mașini de curse) pentru aproape nimic. Producția în sine este la limita hagiografiei cu voie de la stăpânire (în cazul de față familia Ferrari), meritele regizorale constând exclusiv în execuție, Mann fiind el însuși un cineast animat de craftsmanship.

Motiv pentru care am și scris pe fb imediat după vizionare:

Sorry, old sport, but the old tricks don't work any more like they used to back in the 90s! Ceva s-a schimbat în modul nostru de a privi turbomixul de thriller și melodramă ce încă mai funcționa pe vremuri datorită canelurii clasice în care lumea însăși funcționa. La momentul ăsta, aliajul în cauză e datat, arată ca un costum demodat: linii fine și totuși out of fashion.
Tehnologia a făcut totul țăndări. iar Michael Mann continuă să facă filme ca pe timpuri, aproape de paradigma godardiană (cool & chic la vremea ei): a girl, a gun and a car.
Din păcate sau nu, lumea s-a schimbat radical și - nu știu voi - dar eu nu mai sunt acolo. Și nici nu pot privi nostalgic la un film făcut în 2023 ce arată ca în anii '90 doar pentru că sunt fan Mann. Sunt și voi rămâne, doar că, din varii motive, el s-a oprit la Collateral.

Alții au mers mai departe.

P.S. (doar aici): Penélope Cruz în rolul Laurei Ferrari merge pe o gheață atât de fină că aproape o auzi cum crapă sub interpretarea ei apăsată, periculos de apropiată de registrul telenovelistic. E un freestyle acolo ce aduce aminte în unele (puține) momente de Sophia Loren din (tragi)commedia all'italiana, iar în celelalte de zeițele soap opera din America de Sud.

02 ianuarie 2024

Caro diario (1)

[îmi notez aici chestii pentru o comunicare mai bună cu mine însumi ;)]

M-am prezentat la prima programare din acest an într-o sală de cinema (făcută încă din decembrie). Poate prea devreme. În sensul că, fiind 2 ianuarie, serverul de la Elvira Popescu era încă la revelion și nu a fost funcțional. Tentativele de resuscitare nu au avut vreun rezultat, drept urmare, după vreo 40 de minute de așteptare am fost trimiși acasă de la proiecția Ferrari. Sala a fost full, relaționarea cu oamenii a fost ok, lumea a plecat care-ncotro fără prea multe parlamentări. 

Înțeleg că aceeași soartă urma să o aibă proiecția de la 7 (Ceylan, ora 19:00).

- later edit: proiecția a avut loc totuși

Banii înapoi în două-trei zile și eventuale reprogramări.

Cum zice și clișeul: am început anul cu stângul :))) Anul cinefil, firește! Hopefully.

31 decembrie 2023

Title desing*: Crème de la crème 20/23

Fontul e bun? Are culoarea potrivită? Se vede și pentru dioptriile din fundul sălii? Aș putea încerca și varianta asta:

Fghvsdasadațfa, doi, zece, doi, zece...

Cam prea supradimensionat, nu?

Bine, revenim la ăsta, e elegant, subțirel, inteligibil, medium rare, la urma urmei băgați un Ctrl + dacă simțiți că fuge pagina de voi. Pe telefon e și mai simplu, nu trebuie să vă învăț eu chestii, le știți.

Așadar, totul e sub control...

Un scurt ghid de parcurgere a acestui text ce se dorește a fi un top. Habar nu am, poate e de la vr...âstă (am vrut să zic vreme, m-am sucit pentru a face un joc de cuvinte, nu sunt chiar atât de incult, cel mult neinspirat), thing is: mi se pare așa o treabă superfluă și fără viitor întocmirea unui clasament strictamente subiectiv, nici n-aveți idee, îmi vine să las totul baltă și să merg să dorm. Partea aiurea e că am apucat să anunț.

Ce vreau să mai spun, că de-aia am scris mai sus ghid, este că am structurat această construcție după bunul meu plac și în mare parte după cum urmează: screenshot cu titlul filmului și poziția pe care i-am repartizat-o, pros + cons și, acolo unde situația o cere, link sau câteva cadre adiționale. Eventual un video via vimeo. Unde nu am simțit nevoia să adaug ceva, am lăsat așa. 

Plus ceva extrem de important: nu îmi consum timpul cu o întreprindere care să placă unora și altora. Dacă e cineva care se așteaptă să flatez gusturi, orientări și orgolii, tough shit, visează frumos. De asemenea, dacă e cineva care își va da ochii peste cap, vai, nu e x în top, again, regrete eterne (sanchi!). Scriu tot ce scriu din capriț și mai ales pentru mine, aide memoire. Dacă este de folos și altcuiva, mă bucur. Dacă nu aranjează diverși? E ok și așa, pe mine nu mă deranjează. 

Pe scurt, regula ar fi să nu ne complicăm viețile sub nicio formă, așa e fair!

Gata, destul cu introducerea (probabil useless), să purcedem, dară!

An: 2023

Pros: Nanni Moretti și delicioasele lui hachițe auctoriale, referințele și citatele (Kieslowski, în special), genericul de final defilat godardian & cu Gramsci pe diverse pancarte, bașca punchline-ul alb pe roșu (tot la final), Franco Battiato cu Voglio vederte danzare și versurile sale ce azi par fără noimă:
E Radio Tirana trasmette
Musiche balcaniche mentre
Danzatori bulgari
A piedi nudi sui bracieri ardenti 
Nell'Irlanda del Nord
Nelle balere estive
Coppie di anziani che ballano
Al ritmo di sette ottavi.
Plus, dacă nu vă deranjează, șoferul român Petrișor Gherghescu, un truditor anonim în echipa de producție, merită să-l amintesc măcar eu, oricum nu stă nici dracu' să citească generice. Cu excepția mea, iată!

Cons: Nu-s la adresa lui Moretti, ci a lui Scorsese, care avea telefonul închis când a fost sunat (la fel ca McLuhan în Annie Hall, mă gândesc că gagul e, de fapt, o parafrază). Mi-ar fi plăcut ca Marty să fi preluat apelul ăla, să vedem o schemă de tip Jennifer Beals și Alexandre Rockwell în Caro diario. Ar fi mers chiar și după ultima literă de pe generic un bonus track de genul: Alo, caro amico, te rog să mă ierți, eram cu Thelma la montaj, da' uite pot vorbi acum, hai să-ți zic cum e cu violența... Bine, apar amichevole Alice Rohrwacher, Jasmine Trinca și alții, nu se compară cu mere. 

Apropo de jurnale, check this out!
An: 2023

Pros: implicarea lui Cioran pe principiul cui pe cui se scoate (din depresie), autoeliminarea regizorului din propria narațiune, echivalentă cu best midpoint plot twist văzut recent, Catalina Saavedra, genericul șucar (nu e primul, nu e nici ultimul în lista de față) și mai ales karaoke-cover-ul care curge peste el (Total Eclipse...), moment de pură fascinație trăit la TIFF.

Cons: „(...) n-am, băi, jupuitule? Dacă n-am, de unde?”

An: 2023

Voi trișa un pic, pentru prima oară, la a doua nu mai anunț, vă prindeți voi. 

Full disclosure: sunt fan Dustin Guy Defa. El ocupă la ora actuală spațiul lăsat gol de plecarea unor Duplass, Safdie și DG Green (am scris Greed inițial, oare de ce?) într-o lume mai bună (a se citi mai bine plătită). Aici, pe terenul indie-ului fără multe compromisuri, au mai rămas Bujalski și Ross Perry dintre veterani, iar Defa, deși face parte din generația relativ nouă, are un stil abraziv & incomod, lucru pe care-l apreciez enorm. Adică, na, să te faci antipatic în mod asumat este tot mai rar în lumea de azi. 

Apoi sunt fan Michael Cera: nu-s mulți actori care știu să joace cringe-ul fără dureri de dinți. El n-are nicio treabă, e ca Ricky Gervais, king of the turf. Michael Cera apare-n The Adults din prima până în ultima secundă, spectacol pe care nu puteam să mi-l refuz. Să mai spun că ăsta nu e singurul film de aici în care l-am văzut? 

Pro bonus: această minunată secvență pe ritmul și versurile unei piese (Overkill) de Men at Work
I can’t get to sleep
I think about the implications
Of diving in too deep, 
And possibly the complications”.

Uplifting. Și funcționează doar în contextul forjat în film. 

An: 2022

Pros + Cons = the whole shebang here

An: 2023

Regizor: Yohei Kotsuji. Debutant pe lung. Nu vine chiar de nicăieri, a mai făcut niște scurtmetraje cu tracțiune înaltă.

A Foggy Paradise este ozn-ul ediției curente. Nu-i pledez suplimentar cauza. O face singur (las un link spre trailer până veți apuca să-l vedeți). 

An: 2023

Am zis pe fb niște chestii, mai am o idee pe care o rumeg, revin cu un link (la un moment dat).



Pro: Maestrul (particulă de noblețe) de Lynch vine, ca de obicei, cu un rezumat perfect. De altfel, ideea pe care o prelucrează acest film îi este tare dragă și lui: doppelgängers. Umbre persane. E titlul pentru piața franceză și, la fel ca rezoluția de mai sus, lovește direct la esență. 

Pro +: În ce film, altul decât Se7en, mai știți voi că plouă în continuu, realmente în continuu? Și tot aici aș mărturisi că o ador pe Taraneh Alidoosti, al cărei chip are o expresivitate de tip Maria Falconetti. 

Cons: Again„(...) n-am, băi, jupuitule? Dacă n-am, de unde?”


An: 2023

Cronica subiectivă a unui dezastru bine pus la punct: dispariția sălilor de cinema din Recife, orașul în care trăiește Kleber Mendonça Filho. O lume a fantomelor și relicvelor cartografiată antropologic la persoana I. Năucitor.

An: 2023

Joel Barish, Caden Cotard, Jake (porniți din mintea lui Charlie Kaufman), Josef K., personajele lui Roy Andersson, romanul mexicanului Rulfo, diverși eroi de graphic novels, La casa loboLa vaca que cantó una canción hacia el futuro / The Cow Who Sang a Song Into the Future (filmul Franciscăi Alegria) și lista ar putea să mai includă cel puțin o duzină de asocieri pe care Ari Aster te invită și te obligă să le faci.

Beau is Afraid este un film-coliziune: ce știi vs. ce crezi sau și mai bine zis ce sau cât vrei să crezi din ce ți se arată. Nu e nici primul nici ultimul de genul ăsta, mi se pare a fi, totuși, printre puținele care nu se pierd și nu te pierd pe traseu.

Pentru mine, Beau is Afraid este și un guilt trip sau film-misiune despre misiunea tot mai grea, se pare, de a funcționa nu normal, ci de a funcționa pur și simplu într-un spațiu marcat de atrofie emoțională și de insecuritate de toate soiurile. Asta, firește, dacă plecăm de la premisa că lumea a fost vreodată un spațiu safe.

Câte vieți are Beau? Câte vrea el sau câte vrei să-i dai. Merită să-l iei ca avatar sau măcar să-l însoțești, discret-îngrijorat, în drumul către casă? It's your call. Dacă nu, ask Jeeves și dă-i comanda: Rip him apart! Apropo: vă spune ceva replica asta cândva celebră: „Mama ta e bine?”

An: 2023

Apropo de întrebarea de mai sus, mai am una: Copiii voștri sunt ok? Știți cu ce se mai ocupă? Ar fi indicat, poate, să aflați, altfel, cine știe, îi vrăjește vreun guru hieratic și nu doar că nu mai mănâncă nimic, dar dispar cu toții la apus... într-un tablou idilic. Pour toujours.


Exact: The wth film of the year!

Ajuns în acest punct simt nevoia să vă comunic cum arată familia disfuncțională ideală, bazându-mă pe filmele din acest top: mama lui Beau, tatăl Anei din Cerrar lor ojos (îl găsiți mai jos) și copiii din acest fundamental film despre alienare & going completely berserk.

An: 2022

Tutto bene?

Pros: Aici (text) și dedesubt (o giumbușlucărie muzicală)

 
Cons: Really? I love Gigi!

An: 2023

X-quisite: de la genericul de început la cel de final. 


An: 2023

Film-dialog meta, uber & bolt pe tema căruia am înfășurat niște gânduri pe un mosor. Motor!

An: 2023

Pros: Hafsia Herzi, Hafsia Herzi, Hafsia Herzi, titulara rolului principal. Și povestea: excepțional spusă și ținută în frâu de o regizoare, Iris Kaltenbäck, aflată la primul ei film. O maturitate ce realmente m-a descumpănit. 

Cons: Glumiți?

An: 2022

Mister :)

I-am spus lui Andrei B. că-l voi cita, iată, îl citez. In extenso.

«(Trenque Lauquen) e un fel de Twin Peaks de Argentina (Trenque Lauquen e o suburbie din Buenos Aires care, în traducere din limba mapuche, înseamnă “lacul rotund”). E un obiect prețios pentru orice iubitor de film care a trecut prin cinema de la nașterea sa din aparatul fraților Lumière până la post-modernismul lui Tarantino, pentru că apetitul genului acesta de film de a șterge toată tabla, a-și aroga idiosincrazii de pionier și a rescrie totul după bunul plac, ca și cum doar Méliès mai pornește camera în afară de tine, este esența cinefiliei. Și e o esență, părerea mea, uitată, așa că s-o redescoperi îți aduce bucurie și te face să speri la un viitor plăcut.

E un mister în formă de păpuși rusești în care e loc de ficțiune ce devine meta odată ce personajele se auto-proiectează în povestea din poveste, dar și de supranatural. Ne aflăm cot la cot cu Apichatpong Weerasethakul, cu o narațiune mai solidă în spate, dar același spirit ludic. Printr-una din multele idiosincrazii, Citarella refuză să-și înfrumusețeze cadrele și filmează cu lumină naturală (sau cel puțin așa mi s-a părut mie) și pe vreme mai degrabă posacă. Am luat-o ca pe un omagiu adus naturalismului, cu lipsa lui de vino-ncoa’ pentru cineaștii tradiționali (alții mai mult ca sigur ar fi crescut saturația culorilor, ar fi filmat mai mult la “ora magică” etc).
Joaca are loc și cu amestecul de genuri, țopăind prin love story, mister, dar mereu întorcându-se la melodramă – care pare să fie genul de bază al cinematografului, mă tot gândesc, nu ? Că prea mulți din cineaștii mari l-au abordat (Dreyer, Hitchcock, Sirk, Ray, Almodóvar, Lynch and counting) și prea puțini dintre toți care l-au abordat l-au și executat bine. Or joaca te face să te simți ca un copil (chit că în cazul de față trebuie deja să-ți cunoști playground-ul), si ce compliment mai bun poți face cinema-ului decât că te mai poate face să te simți ca un copil?»

An: 2023

Un film pe care nu-l poți separa de melodia în jurul căreia este, de fapt, construit.


An: 2023

Am încercat să (sur)prind câteva idei aici

An: 2023

Anul ăsta francezii au avut ceva de împărțit cu The Beast in the Junglenuvela lui Henry James: au adaptat-o foarte liber în două producții atât de diferite încât e un spectacol în sine să le găsești (puținele) puncte comune. Prima (regizor Patric Chiha) păstrează titlul ca atare, strict revendicativ, și - plasată fiind într-un club de noapte de tip hangar - ia forma unei cronici-mărturie a evoluției muzicii disco și tehno. Boring!

A doua, lansată la Veneția, este un spectacol de adaptare în sine: costume, design, imagine, scenariu & muzică. 


An: 2023

Hipnotic, straniu și meditativ. Jauja la un alt nivel și la fel ca acolo, trecerea de la un mediu la altul, dintr-o stare în alta, dintr-un spațiu în altul și mai ales trecerea prin timp sunt filigranate în registru senzorial: simți diferența, nu simți șocul. 

Și-acum, gata, over & out!


P.S: Cadou de an nou: am grupat câteva din piesele din filmele astea într-un playlist pe spotify. Enjoy!