Caro diario (28)

Caro diario (27)

Caro diario (26)

The only question there is: Would you do the (re)search for you?

Caro diario (25)

Hanele a fost de la bun început un cineast pictural-provocator. Nu unul axat pe reproducere („îți re-fac un Kleist de nu mai vezi originalul”, that kind of thing), cât pe exploatarea sugestiei asociative, împingerea ei în niște colțuri pe care de regulă le ignoră sau evită, pe confruntare. 

Vă pun în fața acestei imagini, zice el, ce vedeți? Ce nu vreți să vedeți? 

Eu, de pildă, aș fi ispitit să nu văd (blasfemie, vai!) o versiune stilizată a iconicei diademe de spini de pe fruntea lui Isus Hristos, prezentă în n+1 picturi, și totuși asta mi se arată. E (de) la mine sau de la autor? 

Haneke făcea asta în 1974 într-un serial produs în Germania, After Liverpool se numește, nu mai are nicio rezonanță astăzi în afară de fanii lui Klopp (dac-ați prins aluzia).

Caro Diario (24) Ploum ploum tralala

Caro Diario (23) [Throwback, back to square 1]

A fost prima reacție: ce naiba e acolo și de ce a intrat aia în lista freatică a postărilor cu vârf de accesări? 

La a doua parte a întrebării nu am răspuns, la prima da.

Este un text din 2007 (a existat anul ăla în viața noastră, ce să vedeți?!), data e 30 iulie, așadar peste 20 de zile s-ar împlini 17 ani în cap și coadă, iar eu scriam agasat și cu o furie abia reținută pe alt blog, din fericire închis acum, unde #cinesseur era doar o secțiune în care adăugam sporadic texte despre filme sau ceva de genul. Am importat postarea când #cinesseur s-a mutat la casa lui, o las mai departe aici, cu un bemol, totuși.

30 iulie 2007 era ziua în care mureau Bergman și Teoctist, ce mai potriveală, geolocal, desigur, în Suedia nu știa nimeni cine e fostul Patriarh, cu excepția românilor ortodocși rătăciți p-acolo, și m-am gândit (nu prea mult, mi se pare) să marchez momentul în cheie (cin)etică, apelând în acest sens la un text de Liiceanu (astăzi n-aș mai face-o). Bine, Jurnalul de la Păltiniș mi se pare mai departe o carte bună, subliniabilă, în privința autorului am rezerve de ceva vreme, however, e fără relevanță remarca (strict aici, în context, firește).

Scriam, așadar, un pic excesiv, dădeam cu barda mai degrabă, deși unele formule îmi plac și acum (paratrăsnet cu leduri, well, not too bad 😏), nu puneam titlu, nu foloseam diacritice, nu spațiam ca lumea, în fine, am mai intervenit acum pe text, aranjându-l în pagină, deși ă-uri & ț-uri tot nu am pus, enfin, lectura curge și așa, putem trece cu vederea.

Bun, astea ca astea, dar comentariile, nene! O nenorocire! Știți, în 2007 explodase blogging-ul, toată lumea scria și toată lumea comenta pe bloguri, online-ul era o extensie a discuțiilor sterile de la tv, unde se vorbea în neștire, blogurile fiind un fel de rețea socială -1.0 în care oricine putea fi oricine și se manifesta ca atare. Și nici asta nu mi se pare cine știe ce dramă, cât nivelul discuțiilor... Low, low, low, skid low, vorba aia. Pur și simplu, citind acum acele reacții (afectate, mimetice, căznit ironice), senzația e de jenă pură (nu, nu neapărat pentru ale mele, în secțiunea de comentarii eram moderator). 

Le-am ascuns să nu le mai vadă nimeni, niciodată, sper ca nici eu să nu mai am vreodată curiozitatea de a le tranzita.

In this respect: ar trebui să dau off tuturor comentariilor din dreptul postărilor, mai ales celor din perioada 2007 - 2010, realmente de necitit. Cu mici & puține excepții, doar goz. Până în 30 iulie curent mă ocup sistematic de treaba asta. No regrets, what's there to regret? 

Caro Diario (22) [Lilith]