Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 5 iunie 2022

Ce (ne) R.M.N. după 30 de ani? Tot Occident(ul), firește!


Exact asta mă întrebam, oarecum siderat de revelație, la finalul R.M.N.: cine e cel care visează? Matthias, personajul cu cel mai consistent timp de expunere pe ecran (ale cărui visuri, între care și acela de a-și face un rost în Occident, în Germania, se transformă finalmente într-un coșmar)? Csilla, eroina idealistă și un pic snoabă? Sau Rudi, băiatul lui Matthias, mut ca un perete, vorba aia, în urma unui incident traumatizant? 


Pentru că altfel, nu prea văd cum, sub avalanșa de teme sociale înghesuite în cele două ore și ceva cât are filmul, ar putea funcționa tot acest construct. Altfel spus, dacă l-aș citi strict în grilă socială, R.M.N. este scufundat de propria greutate: mizele pe care și le propune și, așa cum ziceam, avalanșa de teme puse la un loc și tratate, fatalmente, schematic, îl strivesc. 

Ori în celălalt registru, al supranaturalului, materialul - oricât de eclectic ar fi - se aglutinează cu sens. Visul/coșmarul, chiar și generat de convulsiile unui subconștient identitar, cu instrumentarul ăsta operează: scheme logice simple, stereotipuri, proiecții și poncife culturale. 

Nu degeaba am pomenit de Occident, care e și titlul primului lungmetraj al lui Mungiu (lansat în 2002). Dacă în fermentația sulfuroasă a anilor '90, distilată magistral în film, Occidentul era un miraj și a ajunge să trăiești în acel paradis era sinonim cu împlinirea în viață, acum, la 30 de ani distanță de epoca aceea, același Occident este afurisit ca sursă a tuturor neîmplinirilor. Atât pentru cei rămăși, cât și pentru o parte din cei plecați (și reîntorși în țară).

Nu mai miră pe nimeni, și Mungiu scoate asta clar în evidență prin discursurile unor personaje, că așteptările și percepțiile sunt diferite, decepționate și decepționante, biasate și orientate spre un naționalism de bâlci în care fiecare apără câte ceva: Ardealul, ținutul secuiesc, limba, locurile de muncă etc. 

De cine le apără? În linii mari de imixtiunea Occidentului (agresivă în opinia lor) în propria cocină sau grădină (cineva vorbește de măsurarea castraveților cu șublerul, șablon deja tocit).

R.M.N. mustește de exemple de genul ăsta: de la secvența în care un grup de mascați urlă „Dacia, Dacia...”, la alta în care un anume domn Baciu îi explică, în franceză, unui oeng-ist francez venit să „ne numere urșii”, cum e cu țărișoara asta, tampon de secole în fața năvălirilor barbare, lucru care-i și justifică înapoierea: „În timp ce voi făceați catedrale, noi ne băteam cu otomanii...” Ală marotă devenită hit în folclorul naționalist-pășunist.


Încerc să sistematizez: inegal ca tonalitate și pe alocuri didactic, R.M.N. (inspirat din cazul Ditrău, google it) se poate ține doar ca film metafizic, adică o construcție bazată pe un plot device ambiguu sau deliberat ambiguizat. Ca în Dead's Man Shoes, de exemplu, unde, la fel, un personaj se întoarce într-un spațiu ros de prejudecăți și violență (latentă sau manifestă) pentru a face dreptate sau a reinstaura ordinea în lucrurile lăsate de izbeliște odată cu plecarea sa. 

Aproape orice episod ar fi plasat în lanțul narativ, de exemplu un personaj obsedat de tema muzicală din In the Mood for Love, nu e panică, man, în această convenție face cheag. Cum îl (sau le, că pot fi mai multe) scoți din matrice, cum angrenajul începe să scârțâie. Iar în R.M.N. scârțâitul e cât se poate de audibil (aș zice chiar cacofonic), culminând cu ceea ce se poate numi de-acum înainte scena ședinței de la căminul cultural. Care, tehnic vorbind, deși este un tur de forță stilistic (plan-secvență de 17 minute în care fiecare vorbește pe limba lui, iar asta nu e nicio metaforă), în același timp este o soluție narativă discutabilă. 


Ce nu știm cu precizie în ambele cazuri este dacă această revenire se întâmplă propriu-zis sau e doar expresia unei dorințe sublimate. Noi ca spectatori suntem prizonieri în povestea asta exact ca personajul lui Gyuri Pascu în Occident, costumat în urs (ultimul cadru din R.M.N. mi se pare a fi o trimitere evidentă), uitat pe balcon de o babă ușor senilă: „Tanti... Hai, dă drumul la ușă, c-am glumit, zău!”

Prin extrapolare, pandantul acestei replici în R.M.N. ar putea fi „Tanti Europa... Hai, închide ușa, că noi am glumit cu integrarea, zău...”, din care unghi acest ultim film al lui Mungiu vine ca o evaluare necesară a visului european din Occident.

P.S.: Până și imaginile alea cu rmn-ul lui Papa Otto arată ca niște măști de pe albumele de death metal. Pe care le purtăm fără să ne dăm seama ce-i cu ele.

vineri, 27 mai 2022

"Four is what...?" (116) Gaslit: Season 1 || Various episodes/2022 [May's Marathon: Day 27]

Ce voi a spune aici este că Julia Roberts (as Martha Mitchell) are cele mai bune punch lines în Gaslit. Am făcut o selecție pentru a nu face voi una mai arbitrară ca asta ;)




joi, 26 mai 2022

Cvasimilitudini III.62: Being Severed [May's Marathon: Day 26]

Coincidență sau nu, acestea sunt și cadrele cu care se deschid cele două producții (un film de Tom Noonan și o miniserie cu care v-am făcut deja capul calendar (Ben Stiller e responsabilul).

Screenshot from What Happened Was... (1994)

miercuri, 25 mai 2022

Keep calm & ignore everyone you disagree with [May's Marathon: Day 25]

Într-un top 5 sau poate chiar 3 de lucruri pe care le ignorăm cu superbie știți ce cred că ar intra fără probleme?

Sfaturile nesolicitate (chiar dacă utile). Ex-aequo cu alea care ne contrazic percepțiile și ne scot din sărite.

E un mecanism psihologic tare bizar ce declanșează împotrivirea. Practic, nu-i poți rezista. Ceva de genul „lasă că știu eu mai bine”.

Am găsit un exemplu minunat în The Dropout, seria tv care devoalează geneza, ascensiunea și, implicit, prăbușirea uneia dintre cele mai oribile țepe din secolul ăsta: Theranos.

Undeva în primul episod, viitoarea fondatoare a giganticului scam este îndreptată către o eminentă cercetătoare de la Harvard pentru o discuție aplicată. Doar că primește exact ce nu se vrea să audă. Iată un exemplu.

Ce vedem câteva episoade mai la vale când deja afacerea e în floare?

This! Mare pe gard, fix la intrarea în sediul companiei, să impresioneze toți proștii.

duminică, 22 mai 2022

Cvasimilitudini III.60: Baby goats [May's Marathon: Day 22]


Screenshots from Severance (Season 1/Episode 5; The Grim Barbarity of Optics and Design/2022)

Am inversat ordinea/cronologia din două motive: am văzut mai întâi Severance și apoi, cel mai important, cadrele acestea, străbătute de o brumă de căldură umană, vin literalmente de nicăieri în spațiile reci ale Lumon Industries, context în care mi-au rămas puternic impregnate în memorie. Mai nimic din episoadele anterioare, exceptând, poate, o imagine furtivă a unui tablou în al doilea episod, nu le anunța apariția și absolut nimic nu le-o explică ulterior. Probabil, fiind vorba despre un serial ce va continua, acest insert-șoc va fi folosit sau dezvoltat în sezonul al doilea. 

Firește că aș putea avansa unele analogii în cheie sacrificială, trupa de „segmentați / tăiați” (severed) fiind la rândul său, mutatis mutandis, o colonie de iezi (cu două calități specifice: curiozitate și intuiție), doar că mi se pare oarecum elementar. Mai degrabă aș prefera ca mintea lui Dan Erickson, creatorul Severance, să coacă altceva, cu atât mai mult cu cât în toate interviurile* acordate până acum a refuzat cu obstinație să ofere hint-uri pe acest subiect. 


Screenshots from Ascension (dir.Jessica Kingdon/2021)

La o lună și ceva distanță, ca și când straneitățile angoasante din Severance nu erau suficiente, dau în acest Ascension, pus pe lista de vizionări încă de anul trecut, de o secvență și mai bizară implicând un ied și niște tipi ce par a-l ține prin preajmă ca animal de companie. Mediul, după cum se poate remarca, e la fel de atipic pentru existența acestui animal (ușor adaptabil, din fericire): o clădire de beton și sticlă. 

Dac-ar fi să forțez paralelismul între cele două filme, aș spune că lucrurile se leagă exact la ultimul nivel de semnificație: Severance și Ascension vorbesc amândouă despre corporații și valorile ce le vertebrează. În primul caz (Lumon) e una imaginată (distopic-tangibilă, însă), în al doilea e una cât se poate de reală și, poate, cea mai mare din lume: China. 

Numai că, pentru cei mai mulți dintre noi, China este și rămâne mai departe o lume imaginată, un halou, o entitate spongioasă expediată la modul „in China they eat dogs” (e și un film cu titlul ăsta, încercați să-l găsiți). Hopefully, documentarul Jessicăi Kingdom (excepțional, dacă vreți să știți opinia mea) are meritul de a face un pic de lumină în capetele noastre cu condiția să fim niște iezi curioși. 
_____________________
* aici găsiți unul dintre acele interviuri, ăntâmplător are și-un titlu (care-mi place mie de el, vorba cuiva)

sâmbătă, 21 mai 2022

White Room* [May's Marathon: Day 21]


Primul episod din The Offer se încheie cu un atac mafiot (o formă de avertisment la adresa celor ce vor să transforme cartea lui Puzo în film) și mai ales cu această minunată piesă. Merge cum nu se poate mai bine, unde mai punem că e și weekend ;)

White Room este și titlul unui album The KLF.