Să le declarăm pierdute? Sau nule? (acesta este un subtitlu, rog a fi tratat ca atare)
---
Principiu fundamental în microeconomie, legea/teoria utilității marginale descrescătoare postulează astfel: Satisfacția obținută din fiecare unitate a unui bun consumat scade pe măsură ce crește nivelul de consum al acelui bun. Singurul caz în care legea nu se aplică este consumul de alcool și aflăm asta de la doi specialiști, după cum se va vedea: Carlobianchi (Sergio Romano) și Doriano (Pierpaolo Capovilla). Ei vor funcționa pe post de mentori inițiatici (într-ale vieții, nu ale beției) pentru un timid student la arhitectură, Giulio, pe care-l racolează în deambulările lor bahice. Pentru cei doi, „încă una, ultima” este invariabil o parolă care deschide apetitul chiar și când setea nu este un imbold.
Astfel, continua căutare a ultimului pahar (care nu va fi niciodată ultimul) devine o misiune în sine, un pact și mai ales o călătorie fără țintă prin „orașele din câmpie” (pun în ghilimele deoarece e o trimitere și la C. McCarthy), de la un capăt la altul al regiunii Veneto (cu halte în Veneția, Altivole și în sate din provincia Treviso). O noapte și o zi întreagă petrecute prin baruri de la periferie, benzinării și pub-uri situate pe rute obscure de provincie.
Rătăcitori abulici prin noaptea venețiană, Carlobianchi și Doriano ajung și la o petrecere de absolvire de unde îl pescuiesc pe Giulio (Filippo Scotti), student la arhitectură, introvertit și serios până la rigiditate. Un băiat bun, „chiar dacă e din Napoli” sau, mai bine zis, un adevărat „gentilom al sudului”, cum îl va reevalua mai târziu Doriano. Și chiar dacă la început nu se înțelege prea bine ce ar putea avea în comun acest băiat cuminte cu doi bețivi profesioniști și cam trântori, în afară de, poate, nevoia inconștientă de o schimbare, călătoria lor se transformă în miezul reactiv al unui film care până atunci îți aruncă doar nade.
Lungul detour alcoolizat al protagoniștilor decurge șchiopătat, ritm pe care-l preia în primă fază și filmul lui Francesco Sossai, ce pare să fi aterizat dintr-un alt timp, dintr-un cinema al anilor '90, când „totul era absolut altfel” (Carlobianchi dixit), set up ce trimite ca un ecou la lungmetrajele unui Mazzacurati și mai ales la un clasic (Il sorpasso de Dino Risi), a cărui structură narativă episodică o împrumută, nu mai spun că și acolo erau un bețiv, o mașină și un student ;)
Însă Jaguarul lui Carlobianchi (Charles White, cum îl alintă amicul său întru ebuliție) este mult mai delabrat decât Lancia lui Bruno Cortona (inclasabilul Gassman) și, prin urmare, nu gonește spre... spoiler alert, nu se dezvăluie, așadar. Mă voi limita la a spune că nu mai suntem în epoca boom-ului economic: bomba a explodat de mult, în urma ei au rămas ruinele. Un automobil cu caroseria cârpită și promisiunea unei comori ascunse de Genio, al treilea prieten, pierdut, fugit în Argentina și întors pe scut, înfrânt. Revenirea lui, pentru care ei și porniseră la drum, nu are nimic glorios: Genio pare că nu dorește să-i revadă, iar când se întâlnesc, întâlnirea e accidentală, lipsită de fast sau de emoție.
Poate că în acest mod de a vedea lucrurile este și un început de clișeu. Dar, așa cum se întâmplă adesea, există și mai mult decât un (singur) adevăr. Iar acest lucru este demonstrat elocvent în secvența în care Giulio privește fascinat un tablou de Veronese, un capriciu (denumirea scolastică) înfățișând un peisaj imaginar ce leagă direct munții de laguna venețiană.
Dintr-o pensulă, cum se spune, tot ce se află între, orașele din câmpie, adică, se șterge, este aspirat de capriciul pictorului. Și exact acel areal urban invizibil este luat în cătare de Francesco Sossai - o provincie anonimă, plată, fără nicio atracție aparentă, devenită reflexia acestor lumi de mijloc, intermediare, lumi aplatizate de industrializare și de economia care duduie, transformate în simple teritorii de infatigabila logică economică a exploatării și a valorificării la sânge. Și totuși încă păstrătoare ale unor minuni în penumbră, precum sanctuarul Brion (parte a cimitirului cu același nume din San Vito Altivole) al arhitectului Carlo Scarpa, capătul de linie al acestui mix rutier (nu și rutinier, indulge me, please!): pelerinaj etilizat, traseu de maturizare și iluminare spirituală spontană.
Da, poate că există și ceva didactic, elitizat (indulge me again) și explicit în discursul lui Francesco Sossai. Poate nevoia de a clarifica și de a sublinia, de teamă că imaginile nu-și fac treaba. Acest lucru se vede clar în secvența din cimitir: spațiul acela magic de suspendare și de „procesare a doliului” (citat din Giulio de data asta) are suficientă forță de expresie, fără explicații suplimentare. Nu e propriu-zis deranjant, putea să lipsească infuzia de informații, mă gândesc.
Dincolo de asta, privirea lui Sossai, ajutată și de muzica scrisă de Krano, are o precizie chirurgicală în a descrie o anumită viață de provincie (și nu doar a unei anumite provincii), compusă din oboseli disperate, din locuri și zile mereu la fel sau din pensii risipite la păcănele (bine că măcar Rolexul nu a fost amanetat, abia aici mi se pare folosit cu rost, nu ca la Jarmusch, de show off). Aceeași privire reușește să redea, între melancolie și divertisment, starea actuală de spirit sau de agregare a unei generații, cea din jurul bornei de 50 de ani, leneșă, lasă-mă să te las, niciodată perfect integrată, dar cu toate acestea neorbită de furie. O generație pentru care dezabuzarea nu s-a transformat în nihilism sau resemnare, ci într-un soi de „vlagă rezistentă” (spune cineva la un moment dat). Iată ce sunt, în fond, Carlobianchi și Doriano: doi tipi care rezistă, care nu s-au maturizat niciodată și, tocmai de aceea, nu sunt încă morți.
Pentru ei, ultimul pahar este mai mult decât un mod de a închide o fugă (în cerc): este modul de a revendica și de a apăra o legătură.
Mi-ar fi plăcut să văd filmul ăsta în cinema. A trecut neobservat la BIFF (uitasem complet că a fost acolo!), la Visuali... (pe care de bine ce l-am lăudat anul trecut, că a ținut să-mi demonstreze la ediția curentă că progresul are și curbe descendente) nu s-a putut, n-a fost cazul nici la Festivalul Filmului European, nu va fi nici la TIFF. Destul de trist, pe de altă parte nu e nimeni obligat să-mi satisfacă mie capriciile (deși nu e cazul, nu acum cel puțin!), așa că m-am descurcat pe cont propriu, ca de obicei. Mă bucur, în schimb, că în Italia, în ciuda filonului său independent, a fost acoperit de premii Di Donatello, sporindu-i astfel notorietatea.
Fiindcă e un film eminamente necesar.
Și rar.
De ce? Pentru că Le città di pianura vorbește fără emfază. Cu o ironie subtilă și o melancolie tangibilă, Sossai semnează un film care caută umanitatea, acea umanitate rătăcită pe străzile pustii și printre visele căzute în prizonierat în barurile de provincie. Un cinema care observă, așteaptă și, poate, oferă consolare. Dar este și un tip de cinema care se folosește de auteurship pentru a povesti despre un spațiu aproape ignorat de hărți (nu de puține ori cei trei călători caută localități și locuri ce pare că s-au deplasat, au plecat în bejenie), în care două generații diferite străbat drumurile în căutarea unor semne vitale. Iar întâlnirea acestor două generații devine prilej de reflecție asupra iluziilor trecutului și a incertitudinilor viitorului.
P.S.: Aș scrie la nesfârșit despre Le città di pianura atât de mult îl apreciez. În pofida melancoliei de care e îmbibat și a peisajului social pauperizat pe care-l relevă, filmul lui Sossai împrumută energia și neresemnarea celor doi copii mari, Carlobianchi și Doriano, Peter Pan-i care flituiesc maturizarea. Dacă ajungeți să-l vedeți, vă rog să priviți cu atenție secvența de după despărțirea celor trei protagoniști la gară. Las aici doar un screenshot pentru a vă face o idee.
