Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

sâmbătă, 15 ianuarie 2022

Cvasimilitudini III.43: B∃ing diff∃r∃nt

(dir.: Michel Franco/2020)

(dir.: Apichatpong Weerasethakul/2021)

Aș adăuga, tot din 2020, și filmul lui Nolan, cu mențiunea că acest gimmick a folosit doar în trailer, în film nu a fost păstrat. 

duminică, 9 ianuarie 2022

(De)mențiuni e plină lumea (Crème de la crème's appendix)

Am pus mențiunile într-o pagină separată pentru că merită și ele un dram de considerație, sunt filme la fel de valide și calificabile pentru Crème de la crème), doar subiectivismul meu a făcut diferența în lăsarea pe dinafară. 

Sper, totuși, că le fac dreptate întrucâtva, chiar dacă nu-mi voi detalia sau explica opțiunea așa cum am procedat dincolo, lăsându-vă să (le) descoperiți singuri farmecul și potențialul aparte. În orice caz, sunt libere parțial de tematica măr-verde-memorie ;)

In no particular order, here they are!

Subarashiki sekai/Under the Open Sky

(dir.Miwa Nishikawa/2020)


Flugt/Flee

(dir.Jonas Poher Rasmussen/2021)

Primul și singurul OCN din acest panel. Își justifică statutul cu asupra de măsură. 

Diários de Otsoga

(dir.: Maureen Fazendeiro/Miguel Gomes/2021)


Lumina arsă din filmele lui Gomes, acesta inclusiv, m-a ajutat să uit că 
Mikhaël Hers n-a mai produs nimic din 2018. 

Botox

(dir.Kaveh Mazaheri/2021)



Hytti nro 6/Compartment Number 6

(dir.: Juho Kuosmanen/2021)


Cu trenul, prin Rusia, din Moscova până la Murmansk. Un film ce stă în două personaje interpretate de Seidi Haarla & Yuriy Borisov, prezent la Cannes unde a înhățat, alături de A Hero, Marele Premiu al Juriului.

Kuosmanen nu e la prima ispravă de acest tip: în 2016 a lansat hitul The Happiest Day in the Life of Olli Maki, premiat în Un Certain Regard.

Dorogie tovarishchi/Dear Comrades

(dir.Andrey Konchalovskiy/2020)


Câte ceva despre acest costa-gavrasian film politic găsiți aici

sâmbătă, 8 ianuarie 2022

Crème de la crème: ce filme iau cu mine din anul 2021

Shoot an apple off my head” (Coldplay - Clocks)
De-aici plecăm. De la un măr. 


Anne are mere. Adnan are o livadă de meri. Pentru a-i feri de îngheț, face zilnic focul. Prietenii care-l vizitează cred că e dus cu pluta: nu poți încălzi o livadă. Tatăl și fiul cel mare din anti-road movie-ul lui Panahi au și ei mere, elemente de bază într-o secvență ce le resetează dinamica relației. Și Aris are mere. Sunt bune pentru memorie, i se spune.

Vă propun, așadar, un voiaj nu de florile mărului, ci sub semnul lui. Mărul cunoașterii? Al discordiei? Sau al desfrâului? Om vedea.

Ar putea fi la fel de bine și un voiaj în căutarea memoriei, că tot veni vorba. Alături de același Aris, de Petrov sau de cei doi amorezi loviți de-o amnezie bizară în filmul georgianului Koberidze. Cu personajul lui Weerasethakul nu vă veți întâlni pe-acest drum și s-ar putea să vă dezamăgească absența. Nicio pagubă, îl găsiți prin alte părți. Nici Fabietto nu vă taie calea, Alexia cu atât mai puțin.

Acum că am spoilerit una, alta, vă puteți opri aici dacă nu aveți chef să parcurgeți întreaga listă. Sau să folosiți scroll-ul. Scroll Me Amadeus. Or și mai bine: Amadeus, Amadeus, Amadeus let me go. Căci nu vă obligă nimeni să parcurgeți o listă de 21 de poziții (16 alocate pentru ceea generic pe-aici se numește crème de la crème și 5 pentru mențiuni, publicate într-o pagină separată). 


Ah, da! Încă un lucru...


***

16. French Exit 
(dir.: Azazel Jacobs/2020)


Decoct delectabil extras dintr-un roman de Patrick DeWitt. Unii zic că ofertantul material epic merita o altă soartă. Le-aș replica: vă lipsește-o toartă. Totuși, n-am chef de ceartă, nu intru pe-astă poartă, mai ales că-n film e și-o pisică (moartă?). Popă n-avem, doar un spiritist (o, că e o tipă, de fapt). Musai de adăugat că pentru mine a fost (și rămâne) guilty pleasure-ul anului. Accentuat(ă) de bucuria de a revedea un icon nouăzecist în plină revenire de formă: Michelle Pfeiffer.

15. Mila / Apples

(dir.: Christos Nikou/2020)



Al doilea screenshot e din alt film. De ce l-am pus? Poate pentru că descrie exact și la obiect viața unui personaj în căutarea unei orbite pe care și-o amintește vag. 

14. C'mon C'mon

(dir.: Mike Mills/2021)

Am regăsit în unele secvențe acele mici lumi din proza lui Raymond Carver. Și a fost suficient. Cam așa e orice film de Mike Mills. Nevastă-sa, Miranda July, le duce bine de tot înspre quirqy comedy cu glazură de absurd condensat. Nu e rău nici așa, vezi Kajillionaire.

13. Al Garib / The Stranger
(dir.: Ameer Fakher Eldin/2021)


Primul OCN din acest top. OCN as in obiect cinematografic nonclasabil #cumarveni (mai sunt două). Neidentificat nu-i puteam spune, că tocmai i-am menționat titlul, iar de identificat s-a nimerit să fie la Festivalul Filmului Palestinian. Excelent gradat și developat procesul de alienare într-un no man's land în sine, chiar dacă anumite decizii regizorale sunt discutabile. Partea bună e că autorul are toată viața înainte și, implicit, are timp să dea volumul „simboalelor” mai încet. 

12. The Card Counter
(dir.: Paul Schrader2021)


Light Sleeper se întâlnește cu First Reformed pe o osatură bressoniană deja rodată în filmografia lui Schrader și ranforsată aici de aura electrostatică a unui actor excepțional: Oscar Isaac. El nu vrea să-și amintească nimic, el vrea să uite. Ca Funes

Ar mai fi de adăugat și că e prima colaborare între doi vechi (pen) pals de la Bringing Out the Dead încoace (Schrader și Scorsese nu și-au mai vorbit multă vreme de la acel episod considerat de multă lume un rateu, din punctul meu de vedere fiind exact opusul - poate o să-i aloc un pic de spațiu pe-aici, merită).

11. Nuevo orden

(dir.: Michel Franco/2020)

Verde ca un măr necopt e culoarea spaimei. Verdele & spaima sunt omniprezente în filmul de față, dar și în altele incluse în acest top - dacă vă interesează, am ipostaziat aici patru instanțe de unsettling green vizibile în Nuevo orden. The screen is green. Punch subliminal bine executat.

Apropo de trasee: mă bucur că Franco a părăsit coconul cocoșismelor în care se înfășurase (l)imitativ în producțiile de început. Filmul ăsta este semnul ieșirii din acel tunel debilitant și, în același timp, din perspectiva a ceea ce tratează, anticiparea sumbră a unui viitor perfectamente tangibil. Nu doar în Mexic, potențial de turbare există (din păcate) peste tot. 

Ce mă reconfortează pe mine e că Nuevo orden a enervat destui ciufuți de serviciu, care l-au acuzat aiuristic de tot soiul de -isme. Csf, ncsf, atât tractează mințile lor. Ok, poți să-i impuți neasumarea clară a unei direcții și alegerea (estetică) de a ține violența hardcore preponderent în afara grid-urilor ecranului, în rest e inutilă ideologizarea. Ca să nu mai zic că tocmai pendularea asta ambiguă îi conferă supliment de clasă.

10. Jaddeh Khaki / Hit the Road

(dir.Panah Panahi/2021)


Cinema jubilatoriu, entuziasmant, energizant, în răspărul oricăror norme sau încadrări tipologice/ideologice. Numele de familie nu e o coincidență, vorbim despre fiul lui Jafar Panahi. Cinedoxați amândoi (Panah a lucrat ca editor la Se Rokh/3 Faces), iar asta se vede și vizibil în acest vehicul etonant.

Kubrick & miriade de alte referințe, cele mai multe la filme autohtone (Kiarostami conduce lejer), gaguri și poante incorect politice, multă muzică și o secvență tușantă tată - fiu (pomenită și în preambul). Sau cum spunea cineva în altă parte, „even with all our alienations and sorrows, we are but single stars among the infinite cosmos, colliding by chance.”

9. Annette + The Sparks Brothers


Caraks, Sparx, Wright. Edgar Wright. 

În cazul primilor doi eroarea de spelling e deliberată. Interșanjabili & inseparabili de oriunde te-ai uita. Poate vă mai aduceți aminte piesa lansată la mijlocul anilor '90 de frații Mael, When Do I Get To Sing „My Way”. Avem acolo, chiar la început, aceste versuri:
„Is that a question or not, and you see that the plot 
Is predictable, not new.  
But you're still stunned at the things you will do”.
Exact așa e cu Annette: you're stunned at the things he (Carax) does. Nu-s deloc fan musicaluri, însă m-am lăsat prins de exercițiul său/lor de seducție, așa previzibil cum e. Căci șpilul e în altă parte. Cât despre frații Sparks, well, în sfârșit le-a ieșit: 2021 a fost anul lor. Soundtrack pentru un cineast la fel de iconoclast ca ei + subiect de documentar realizat mai degrabă din postura de fan, lucru care-i accentuează farmecul.


Practic și faptic, totul a fost premonitoriu în acea piesă și-n clipul ce a însoțit-o. Fiindcă 
tot ce au avut de făcut a fost să aștepte. Cum și zic, de altfel, în acea melodie: So just be gracious and wait in the queue. Mi se pare de bun simț să adaug titlul albumului pe care a fost inclusă: New Music for Amnesiacs. De ce aduc vorba? Ca să nu uitați pavilionul lexical sub care navigăm: memorie, mere, verde

8. France

(dir.: Bruno Dumont/2021)


Carte blanche pentru 
Léa Seydoux. Nimic altceva de adăugat în afară că Dumont pare de neoprit. Sau mufat la resurse de inspirație inepuizabile. 

7. Kurt Vonnegut: Unstuck in Time

(dir.: Robert B. Weide & Don Argott/2021)

Fragmentul acesta din autobiografia lui Flea (mulțumesc, Iustin M., pentru insight-ul de pe fb) nu e aici ca să fie. Volumul îi este dedicat lui KVJ, model în viață și dincolo de ea pentru basistul de la Red Hot.... Mi se pare un gest de o formidabilă eleganță, de apreciat inclusiv din perspectiva autoironică în care e plasat. Aș plusa pe linia asta cu un citat dintr-o carte so much Vonnegut-likeLumea asta e plină de șopârle și, deși nu putem face nimic în legătură cu asta, e întotdeauna folositor să știm cât de mari sunt”. 

Cu ce am rămas după? Cu dorința de a citi și reciti Vonnegut de la a la z.

6. Петровы в гриппе / Petrov's Flu

(dir.: Kirill Serebrennikov/2021)

Un film pe care-l îndrăgesc tot mai mult pe măsură ce-i aloc spațiu în memoria afectivă. Rollercoaster de emoții și nostalgie, bad trip vs. good trip pe fond febril, coduri culturale, o mulțime, pe care nu le poți descifra dacă nu ai treabă cu spațiul rusesc. Avea dreptate Toni Morrison
Being an African-American writer is sort of like being a Russian writer, who writes about Russia, in Russian, for Russians. And the fact that it gets translated and read by other people is a benefit. It’s a plus. But he’s not obliged to ever consider writing about French people or Americans or anybody.

Lampa aia verde nu prevestește nimic bun ;)

Serebrennikov s-a inspirat din romanul omonim (Alexey Salnikov, tradus și la noi) și a făcut un film pentru publicul occidental, numai că filonul epic, chiar și diluat, e atât de puternic încât obturează intențiile regizorale. „And the hardest part is letting go not taking part.”

5. Întregalde
(dir.: Radu Muntean/2021)


Întregalde (localitate în județul Alba) și între dileme: ajuți oamenii pentru că realmente au nevoie de ajutor sau îi ajuți pentru că-ți permiți („Am cu ce, mă, am cu ce”) și în virtutea acestui atu îi administrezi conștiinței un tranchilizant? 

Mofturi de middle class semnalându-și virtutea, acestea sunt mizele din filmul lui Muntean. Jucate impecabil, pentru că evitând să-și ducă filmul în zona unui horror softcore de tip Deliverance (deși se joacă de-a și cu suspansul pe ici, pe colo), îl duce la capăt rece și fără compromisuri. Memorabil din multe motive, dar mai ales pentru Kente Aronunul dintre cele mai autentice personaje din filmul românesc recent. Tot ce face acel om e să fie el însuși într-un dispozitiv ce alterează neofiții cu viteza luminii. Îi iese splendid. Mă uit la el de fiecare dată când simt nevoia de a învăța.

4. Red Rocket

(dir.: Sean Baker/2021)


Lumpen America in disguise. Boogie Nights cu #sărăkii. 
Ce animal ciudat e și acest Rex Rocket, pardon, Red Rocket, deși nu s-ar supăra nimeni, cred, dacă așa i-ar rămâne numele. Căci Simon Rex, interpretul personajului central e un monument fără soclu în tot ce face sub aripa lui Baker. Alde Di Caprio sau McConaughey ar fi adus bani de-acasă pentru a primi o astfel de partitură. Asta e, să-și caute alți agenți. 

3. Doraibu mai kâ / Drive My Car

(dir.: Ryûsuke Hamaguchi/2021)

Cehov would definitely 💓 this! Am explicat ope fb de ce, nu mai reiau. 

2. Ghahreman / A Hero

(dir.Asghar Farhadi/2021)


Revenirea lui Farhadi în Iranul natal înseamnă revenirea la un material epic redutabil, în vâna celor care l-au impus la începutul carierei. La fel ca asistența de la Cannes, care l-a aplaudat minute în șir, și eu am avut de mai multe ori impulsul, dar nu la final, ci în anumite momente în timpul filmului, de a-l aplauda în picioare (mi-era de cei din spatele meu, altfel...). Din motive cât se poate de întemeiate.

Nu mă voi apuca să spoiler-esc, dacă-l veți vedea s-ar putea să mă înțelegeți. Entuziasmul ăsta s-a mai potolit până la sfârșit, încerc să nu mă las dus de val, totuși, chiar și așa A Hero e un Farhadi pur și purtat de dialogurile de tip ascuțit-șlefuit, simetric și millimetric construit (atenție la primul și ultimul cadru, de exemplu). De mâna forjată deja în alegerea actorilor nici nu mai zic! 

Tura asta a venit rândul lui Amir Jadidi (eroul fără glorie & cu onoarea parțial „nereperată”) și-al Saharei Goldust să ia partiturile pe cont propriu și să le dea multiple dimensiuni. Din galeria secundarilor am remarcat-o pe Fereshteh Sadre Orafaiy: stenică, nuanțată, self assured. Apropo: am văzut recent un documentar despre actrițele din cinema-ul iranian din perioada democratică a țării. Lasă, oi povesti altă dată.

Ladies and gents...
... shortly

1. რას ვხედავთ როდესაც ცას ვუყურებთ? /

What Do We See When We Look at the Sky?

(dir.: Aleksandre Koberidze/2021)


Ultimul OCN din top. Dar, ca să-l parafrazez pe Borges, care-i cel de-al treilea ce ne însoțește mereu? Îl găsiți singuri.

Răspund în schimb la întrebarea din titlu: vedem ce vrem să vedem. Sau ce putem vedea. Pot fi culorile Argentinei, deşi autorul, georgian, e fan strictamente Messi, detaliu care nu-l împiedică, totuși, s-o scoată campioană mondială, fotbalul fiind un personaj pivotal & pivotant (în Kutaisi, spațiul în care se întâmplă lucruri mai mult sau mai puțin explicabile, inclusiv potăi ce au nume de fotbaliști privesc cu pasiune meciurile). 


Putem vedea la fel de bine o minge ce plutește minute în șir pe apă, filmată într-un mod ce-mi amintește de un scurtmetraj de Kiarostami, tot cu o minge în prim-plan. Practic, orice este posibil într-un corpus ce combină factualul cu opusul său, realitatea cu fantezia, liricul cu observația rece, documentar-antropologică. Slow but not languid, ca să mă situez pe linia de demarcație trasată relativ recent de Paul Schrader.


Las această secvență pe care n-ai cum să n-o iubești dacă ai văzut meciuri la Italia NovantaCoppa del Mondo '90 și care face în vreo 4 minute+ tot ce nu reușește 
È stata la mano di Dio în două ceasuri (dar ăsta nu e un motiv să dai cu bâta în Sorrentino). 
Priviți-l pe unul din cei doi puști în tricou verde, cel ce imită bucuria marilor staruri care marchează și gândiți-vă apoi la aceste vorbe ale lui Toni Morrison ce se pliază perfect pe esența filmului:

„We die. That may be the meaning of life. But we do language. That may be the measure of our lives.”

***
Epilog

Mă simt de atâtea ori ca piatra din supa de piatră... 

Pentru cine nu cunoaște legenda, o povestesc, o povestesc imediat, oricum mai ocupă câteva rânduri: a fost odată un călugăr căruia îi era tare foame, dar n-avea nimic de mâncare. Atunci, a luat o piatră de pe jos și s-a dus din poartă în poartă, cerând cu împrumut o oală, o lingură, și, luând împrumut, un fir de pătrunjel, o ceapă, un cârnăcior, un cartofior, o frunză de varză...

La sfârșit avea o supă nemaipomenită, hipernutritivă, preparată doar pornind de la o piatră. În fine, poveștile sunt mai mult sau mai puțin toate așa: cu o piatră încep și la o piatră se vor întoarce. Este momentul deci să așez o piatră pe subiect.” (Rui Zink - Cititorul din peșteră, traducere din portugheză de Micaela Ghițescu, Ed. Humanitas, an neprecizat)

Eu am plecat de la un măr, dar piatra aia tot o așez peste anul meu filmic și rog să se consemneze. 

luni, 3 ianuarie 2022

"Four is what...?" (108) [Nuevo Orden/2020]

În secolele XIV-XVI, verdele era o culoare asociată pericolului și fricii, afirmă Michel Pastoureau în volumul listat mai jos, pentru ca peste ale câteva sute de ani (XIX-XX) să devină o culoare a liniștii (liniștirii/relaxării). 

Revin la acel segment de Ev Mediu fiindcă am remarcat în destule filme din ultimii ani o revenire, un apel recurent la simbolistica verdelui în acea epocă. Aceea era o perioadă, zice Pastoureau, în care culoarea în speță apare în special în contexte negative, nefaste: bestiarul diavolului este populat de târâtoare verzi, personajele malefice din picturi și poeme poartă veșminte verzi, avem și un Green Knight în persoană... Verzificare pe toată linia.

În același context este repusă pe tapet și reputația îndoielnică a ochilor verzi, indicatori ai mefienței, trădării și răutății (citez din ediția italiană, nu am alta în casă, am citit cartea în studenție, la bibliotecă, și mulțumesc domnului profesor Toader Nicoară pentru includerea ei în bibliografie):

Sono gli occhi dei traditori, dei cavalieri felloni, dei Giuda, delle meretrici e delle iettatrici, specialmente se sono piccoli e infossati. Sono anche gli occhi del basilisco, mostruoso gallo serpentiforme dal corpo pieno di veleno e dallo sguardo assassino. Sono anche gli occhi del basilisco, mostruoso gallo serpentiforme dal corpo pieno di veleno e dallo sguardo assassino. Talvolta lo stesso diavolo viene raffigurato con gli occhi verdi. Un detto in uso nel XVI proclama che uomini e donne con gli occhi di quel colore sono destinati a raggiungerlo nel suo antro infernale: «Au Paradis les yeux gris, au Purgatoire les yeux noirs, en Enfer les yeux verts*» (In Paradiso gli occhi grigi, in Purgatorio gli occhi neri, all’Inferno gli occhi verdi).”

* Formularea îi aparține lui Henri Bouguet. 

Nu mai insist, ați prins ideea, sunteți deștepți, altfel nu ați trece p-aici atât de des și atât de mulți (#spasiva). Mai bine vă arăt cum folosește Franco acest verde în thriller-ul său distopic ce a indispus tot soiul de persoane cu attention span redus. 


On topic găsiți și postarea despre regimul culorii verzi în Nocturnal Animals și, mai recent, adică anul ăsta, în Annette

joi, 30 decembrie 2021

"Four is what...?" (107) [French Exit/2020]




Zic și aici: o încântare a fost filmul ăsta. Din multe motive, două le găsiți în aceste screenshot-uri. M-am bucurat când am găsit cuvinte de apreciere și prin alte părți, la Mărculescu, de exemplu: „(...) filmul ăsta este minunat nu doar pentru madam Michelle Pfeiffer cât pentru dispozitivul ăsta de fantoma lu tati e cu noi, ne posedează pisica!!!!” 

miercuri, 29 decembrie 2021

Cvasimilitudini III.42: Goi pușcă

Remarc doar coincidența, dacă o fi vorba de așa ceva. 

Nu le pot pune pe facebook din rațiuni evidente, so here we are

Marți după Crăciun (2010)

Întregalde (2021)

Motivele pentru care secvențele acestea (le-am putea numi generic Naked men handled by women) sunt incluse în cele două narațiuni sunt diferite. În Marți după Crăciun e destul de limpede că momentul respectiv vorbește despre intimitatea rutinieră a unui cuplu (e)rodat. Logica inserției este la fel de clară ca deznodământul pe care-l anticipează. 

Dincoace, în Întregalde, nu vorbim de un cuplu. Kente, bărbatul care odată cu acel duș improvizat primește și o rafală de admonestări umilitoare, este un ins tolerat într-o gospodărie din motive pe care Muntean le schițează fără echivoc. Prima reacție pe care am avut-o, dată fiind și senzația de timp real indusă de lungimea secvenței, a fost: e prea mult! Adică nu era nevoie ca dușul ăla improvizat să dureze o veșnicie (efectul de pumn în stomac se putea obține și altfel, iar în al doilea rând ne-am putea gândi chiar la „exploatarea” protagonistului, care nu-i actor de meserie). Mă rog, nu durează, însă eu așa am perceput-o prima oară. 

Totuși, judecând din unghiul regizorului, era necesară exact așa cum o vedem: crudă, naturalistă, cringe. Este forma sa rece de a transmite un mesaj, lăsând planul-secvență să lovească sacadat în sensibilitatea și așteptările spectatorului. Muntean captează, prin ceea ce în spaniolă se cheamă distancia de rescate, o distanță controlată, teroarea inertă a aleatoriului (parte a condiției umane, în fond), căci seducția magică a lumii, cum zicea Baudrillard, trebuie redusă, dacă nu cumva nimicită.

joi, 16 decembrie 2021

A tiny little insight briefly announced

Va fi top #klumea aici, pe blog, undeva între Crăciun și Revelion după Revelion, dar nu în mai sau iulie ;)


Ca în vremurile antepandemice. Bine, nu chiar ca în perioada în care mă întindeam la povești. Mai pe scurt, așa. Cert e că va avea coadă și cap. 

Filme unul și unul. Crema cremei. Antirid.