Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 31 iulie 2009

Uichend cu Marylin

Marilyn Monroe:

It's not true that I had nothing on. I had the radio on.
Ernest Cunningham (photographer):
I worked with Marilyn Monroe. A rather dull person. But when I said "Now!" she lit up. Suddenly, something unbelievable came across. The minute she heard the click of the camera, she was down again. It was over. I said, "What is it between you and the camera that doesn't show at any other time?" She said, "It's like being screwed by a thousand guys and you can't get pregnant."

Eve Arnold:
If an editor wanted her, he had to agree to her terms. She knew how she wanted to be seen, and if her cooperation was sought, she reserved the right of veto.

She knew she was superlative at creating still pictures and she loved doing it.

She had learned the trick of moving infinitesimally to stay in range, so that the photographer need not refocus but could easily follow movements that were endlessly changing.

At first I thought it was surface technique, but it went beyond technique. It didn't always work, and sometimes she would tire and it was as though her radar had failed; but when it did work, it was magic. With her it was never a formula; it was her will, her improvisation.

Marilyn Monroe:

"I am a failure as a woman. My men expect so much of me because of the image they have made of me and that I have made of myself, as a sex symbol. Men expect so much and I can't live up to it. They expect bells to ring and whistles to whistle, but my anatomy's the same as any other woman's. I can't live up to it."

joi, 30 iulie 2009

Afrika Shox (by Chris Cunningham)

"O ființă se consideră de sine stătătoare numai atunci când stă pe propriile ei picioare și stă pe propriile ei picioare numai atunci când își datorește sieși existența". Citatul e din Marx (Scrieri de tinerețe) și vine turnat clipului croit de Chris Cunningham pentru un featuring monumental, but so much underrated: Leftfield + Afrika Bambaataa - Afrika Shox (melodia a fost inclusă în OST-ul Vanilla Sky, filmul din vârful listei mele de guilty pleasures). Se poate discuta mult pe marginea lui (dacă e să fiu preţios aș putea spune că e o metaforă ultradark pentru conceptul de spaţiu public în accepţiunea lui Habermas), însă eu m-aş axa mai mult pe funcţia iconică - de la prima la ultima secundă (de altfel, primul cadru [see the screenshot below], în care, în planul doi, poate fi zărit unul din cele două turnuri gemene, a devenit, prin forţa evenimentelor din 11 septembrie, testimonial istoric).


Chris Cunningham
face parte din ceea ce unii numeau, la sfârșitul mileniului, "treimea dementă" născătoare de videoclipuri anticanonice (ceilalți doi sunt Gondry și Jonze). În timp ce ultimii doi s-au reprofilat pe probe de fond (not always very fond of them), Cunningham a rămas un sprinter prin excelență: clipuri și reclame. E responsabil pentru designul vizual al unor piese de Bjork, Madonna (cultissim-ul Frozen) sau Aphex Twin. E genitor şi "suflător" de duh pentru alienii din seria omonimă şi mastermind-ul efectelor speciale pentru o duzină de producţii, unele obscure, altele celebre (Artificial Intelligence, până la preluarea proiectului de către Spielberg). Din universul său angoasa(n)t au ieşit la lumină creaturi ciudate, monştri şi roboţi setaţi să-şi depăşească mereu condiţia de fiinţe second hand.

Zice Cunningham: I love anatomy. I love the human form, I always have. That's why I got into painting and sculpting, that's why I got into doing prosthetics, that's why I got into making films about bodies. But the one thing that I hadn't been able to incorporate was sound. And that was my favorite love of all. And as soon as I started doing that in film, that was it for me."

luni, 27 iulie 2009

duminică, 26 iulie 2009

Mad Men vs. televiziunile din România

Mă uitam pe wiki în câte țări a fost difuzat Mad Men până acum (în august, începe al treilea sezon). În multe! România nu e printre ele. Oare nu spune și asta destule despre o țară neisprăvită și televiziunile ei de rahat, care preferă să reia la infint Friends, Dallas, Sex and the City, Neveste disperate și tot soiul de CSI-uri sălcii deja după prima serie?

Mad Men, Damages, In Treatment, Lie To Me... Sunt scumpe și nu-și scot banii, se justifică pungașii care se ocupă de programe. Plus că, mai spun ei, pot fi luate de pe net sau văzute acolo în timp real. Nu-i așa că-s deștepți? Sunt, cum să nu fie?! De dau în gropi. Mai mult, sunt și antrenați să justifice orice neghiobie! Sărmani idioți...

Normal că marfa de calitate costă, dar dacă ai standarde - nu doar ți le arogi -, îi faci o promovare ca lumea și lumea o va cumpăra (prin lume înțeleg, în cazul de față, publicul căruia i te adresezi sau cel proxim, cel care poate fi ademenit, nu întregul popor). Normal că oamenii iau gratis de pe net dacă n-au altă sursă și dacă tu, televiziunea lu' pește, nu vinzi produsul astfel încât ei să fie fericiți că ți-au băgat banul în teșcherea (via cablu)! Așa, ca fapt divers, cei care cheltuie mii de euro pe un lucru ce poate fi cumpărat și cu 10 nu fac asta doar pentru că au de unde sau din extravaganță! O știe orice student la sociologie (la zi). Problema e că prin televiziuni sunt felceri cu studii de marketing prin poștă.

Sunt gata să fac prinsoare cu orice tembel d-ăsta că o investiție cu cap și o promovare așijderea (nu bătaia de joc făcută de Mediapro în cazurile Dexter sau The Wire, difuzate aproape la limita samizdatului) ar reduce la cel puțin jumătate numărul celor care downloadează seriale pe care altfel nu le pot găsi. Pasionații sunt puțini, iar aceștia vor face oricum rost și de DVD (numai că la noi, manelizarea a atins inclusiv zona asta).

P.S.: Scuze pentru defulare! De obicei, mă enervez dincolo.

sâmbătă, 25 iulie 2009

Socialisme. La început a fost trailerul. Acum e și afișul!

Proiectul în care e implicat J.-L. Godard înaintează. Pe lângă afiș, iată ce am mai reușit să găsesc pe net, în diverse locuri, legat de acest upcoming movie (unii susțin că premiera va avea loc anul viitor, la Cannes). Un vas de croazieră pe Marea Mediterană. Felurite conversații, în felurite limbi, între pasageri, aproape toți aflați în vacanță. Discuțiile pivotează în jurul idealurilor republicane de la 1789: libertate, egalitate, fraternitate. Un criminal de război aflat la ora decontului biologic (german, francez, american, nu știm exact), însoțit de nepoata sa. Un filosof francez celebru (Alain Badiou). Un reprezentant al Poliției moscovite. O cântăreață americană (Patti Smith). Un polițist francez, retras la pensie. O femeie, fostă angajată a ONU. Un fost agent dublu. Un ambasador palestinian. Toți par porniți pe urmele argonauților care căutau lâna de aur. Lucrurile trebuie luate, însă, cu beneficiu de inventar, fiindcă la Godard ceea ce ni se arată, deocamdată în fărâme (imaginea), e diferit de ceea ce auzim (cuvântul).

vineri, 17 iulie 2009

Uichend cu filme


Acesta e unul din filmele pe care o să-l văd, în weekend-ul ăsta, în ceea ce se numeşte de vreo doi ani myHomeTheater Film Festival. Nu vă spun numele producţiei, vă las să-l descoperiţi singuri, de-oţi vrea. Pot spune, în schimb, că autorul nu e la primul detour sabatic de genul ăsta (scenariu improvizat, actori no name, semi sau neprofesionişti, lipsa oricărei griji pentru soarta comercială a producţiei etc.) şi că un mare critic american în viaţă scrie, cu o candoare ce mi-l face şi mai simpatic, următoarele lucruri despre actriţa din rolul principal: «Since 2006, according to IMDb, she's made 161 porn films, of which only the first title can be quoted here (...) No, here's another, which makes me smile: "My First Porn #7." I haven't seen any of them, but now I would like to see one, watching very carefully, to see if she suggests more than one level.» (sublinierea îmi aparţine, iar motivele cred că-s evidente!)

joi, 16 iulie 2009

Man(n) of the year & Public Enemies

Public Enemies. Mai devreme la noi decât anunța imdb-ul și eu o dată cu el. Film cu gangsteri, carevasăzică, departe de Coppola și Scorsese ca setting, apropiat, în schimb, de existențialismul de tip J.P.Melville. Dillinger în HD, visually ravishing (Dante Spinotti did it again!), metacinema (în momentul în care potera vrea să-l salte, Dillinger e în sală, sala se cheamă Biograph, iar filmul Manhattan Melodrama: Clark Gable, Michael Powell, Myrna Loy), plot cu găuri negre numai bune pentru cârcotași (nici Godard nu ne prea spunea de ce fac personajele ce fac), soundtrack de ascultat în buclă, "I like baseball, movies, good clothes, fast cars, whisky . . . and you. What else you need to know?" Nimic. Deocamdată mi-e de-ajuns atât. Voi reveni.

P.S.: Johnny Depp e Dillinger, era să uit!

duminică, 12 iulie 2009

Polițist, adjectiv: eseu despre articolul nehotărât al legii

Atenție: bloc de text!
Felicitări & mulțumiri anticipate celor care-l vor citi.
Până la capăt.
Acolo e o fotografie sugestivă...

Polițist, Adjectiv
nu e genul de film care să-ți flateze direct inteligența. Porumboiu nu-ți oferă ocazia să anticipezi următoarea mișcare sau finalul, nu-ți face cu ochiul, complice, nu se bagă cu tine în seamă, nu!, el își vede de treaba lui plecând de la premisa că și tu, spectator, adjectiv, ți-o faci pe-a ta: urmărești povestea, atât cât e, iar când s-a isprăvit, te distanțezi reflexiv. Cred că asta e una din cauzele pentru care există oameni lehămesiți de Porumboiu. După numai două filme!

Pentru mine, Polițist, Adjectiv e un film despre... ziduri. Interioare și exterioare. Ziduri fizice, murdare, scorojite, reci, mâzgălite cu graffiti, ziduri care comunică prin muțenia, încremenirea lor, mai mult decât comunică personajele din cauza zidurilor invizibile dintre ele. Să-l luăm, de pildă, pe Cristi (Dragoș Bucur): absorbit de cazul pe care vrea să-l rezolve, înalță ziduri între el și șef (dărâmate maieutic, culmea, într-un plan-secvenţă static, potenţat şi de interpretarea hiper-minimalistă ce-l poate aşeza pe Vlad Ivanov, în rol de "despot luminat", fix lângă Robert de Niro în rolul despotului întunecat din Angel Heart), între el și colegi (Nelu, băieții de la evidența populației, colegul cu burtă care vrea să joace lab-tenis), între el și ținta pe care o urmărește, între el și nevastă-sa (pulverizate de o melodie a Mirabelei Dauer). Unele cad, cele mai multe rămân în picioare.

În secția de poliție, dilemele etice se rezolvă cu DEX-ul. Teoria pe care Porumboiu ne-o demonstrează strălucitor e că între etica retoricii (reprezentată de șef) și retorica eticii (polițistul) există un interval, un spațiu al survolului moral pe marginea prăpastiei dintre litera și spiritul legii. Litera protejează interesele majore ale societății, spiritul disjunge, încearcă să remedieze imperfecțiunile legii în raport cu un individ anume, cu particularitățile unei situații. Ăsta e miezul conflictului. A aplica legea în spiritul ei înseamnă a fi subversiv, a abdica de la rigoare, a introduce un soi de arbitrariu controlat, a favoriza infractorul, în cele din urmă. Iată de ce, ca "om al legii" nu trebuie să te complici cu astfel de chestiuni. "Eu cred că tu ai uitat ce ești. Caută la polițist", îi spune comandantul mai tânărului său subaltern, deja sastisit de atâta didacticism, și cu asta desface nodul gordian al unei conștiințe ce nu vrea să se încarce în prezent ("nu vreau să-i distrug viața") pentru că are o reprezentare a viitorului ("oricum, în câțiva ani legea se schimbă și nu o să mai ajungă la pușcărie pentru consum"). Desigur, reprezentarea e mai degrabă pragmatică decât filosofică și îi dă dreptate lui Jankelevitch: "legea este fondatoare de viitor".

I se reproșează regizorului umorul precar, de parcă ar face - declarat - comedii spumoase. Treaba asta e de-a dreptul absurdă. Și gratuită. Tare mi-e teamă că cei care emit grozăvia nu au acces la umorul practicat de Porumboiu. Altfel spus, cam la ce ar trebui să recurgă el pentru ca nemulțumiții să râdă? La glume de tip Garcea sau Police Academy? Slapstick? Nu înțeleg! A fost sau n-a fost e o sărbătoare a umorului de toate felurile (verbal, non-verbal, sec) ce poate fi circumscris inclusiv teoretizărilor pretențioase (Bergson, Jankelevitch etc.). În Polițist, Adjectiv umorul e dozat după alte criterii, e adaptat la condițiile de trafic ca să zic așa, fiindcă Porumboiu a apucat-o sănătos pe autostrada deconstructivismului. Chiar și în atari condiții, mie poanta cu "păzesc groapa" mi s-a părut genială, la țanc introdusă și am râs. La fel cea cu "n-am să las nicio lingură" sau cu "pasta fără periuță". Excelente și ca factură, dar și ca amplasare sau deplasare a accentului. Nu au cum produce o hăhăială generală, ci o "rumoare de fond" (întâmplător, definiția pe care Cioran o dă râsului) și ăsta e maximum de efect scontat/acontat de cineast.

Într-un design rece, a la Bresson, doar semnele sunt calde (conform dihotomiei postulate de McLuhan). Ele comunică, suplinesc cuvintele, preiau rolul acestora și dacă nu le vezi, vezi doar țigările "sudate" de Cristi și așteptările lui interminabile, vidate de sens, de unde și burzuluieli trapezoidale de genul ce film e ăsta în care non-acțiunea se ține scai de tine și te agasează în fiece clipă? Și ce e cu atâta "timp real", Porumboiu nu a auzit de montaj? Mai o tăietură, mai un flashback, mai two days later și iată, avem ritm, avem mișcare etc. Așa se face film, ce naiba? Porumboiu a auzit cu siguranță de montaj, însă preferă în locul manipulării formale a planurilor, manipularea subtilă a materiei prime primare: realitatea.
P.S.: Finalmente, am decis să pun şi o fotografie, însă nu din film, ci din sală, înainte de proiecţie (într-o sâmbătă, ora 12.25). It speaks for itself...