Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 31 decembrie 2010

(20)10 deziluzii cinematografice mai mici și mai mari

Înainte de a purcede la inventarierea lor, trebuie necesarmente făcută o precizare. Sau re-definit termenul. Așadar, în acest context, prin deziluzie nu desemnez un film mediocru sau slab ori o prestație actoricească așijderea (chiar dacă se poate discuta și așa). Sintagma cheie e sub așteptări. Așteptări construite în timp, atât de cei ce urmează să fie menționați aici, cât și de subsemnatul ca urmare a autoexpunerii la produsele lor premium.

Ar mai fi ceva: ierarhia trebuie interpretată invers. Cu alte cuvinte, nu locul 10 e cea mai mare deziluzie sau cea mai stringentă stridentă, ci locul 1, chiar dacă prezentarea începe - firesc - cu ultima poziție.

Ready, steady, go!

10. Roman Polanski & The Ghost Writer
[Un Polanski clasic, cu toate la locul lor, cu o imagine zeiss, bine strunit, bine jucat - cu oarecare rezerve în cazul lui Brosnan -, dar cu un final parcă decupat din alt Polanski, unul incomparabil mai valoros: Chinatown. De unde și deziluzia.]

9. Jean-Luc & Film socialisme
[Încă un eseu. Sau ceva înrudit cu. Bibilit, tras în digital, animat de câteva gaguri tipic godardiene. Cam pauper, în ansamblu. Și nu doar la nivel ideologic. Dacă tot am zis eseu, atunci voi translata semantic spre rugby, unde un eseu fără transformare înseamnă ceva, dar poate dăuna grav rezultatului final. Un semi-eșec, deci. Spre deosebire de socialism care e un eșec ab initio.]

8. Martin Scorsese & Shutter Island.
[Motivația e aici.]

7. Melissa Leo în Conviction (dir. Tony Goldwyn, 2010)
[Apariții rampante în The Three Burials of Melquiades Estrada și Frozen River, urmate de o grămadă de roluri de umplutură. Cel puțin 15, dacă am numărat eu bine. Nici unul de ținut minte. Așa se face că aglomerarea compulsivă a tot felul de partituri nefericite a atins, în cele din urmă, punctul culminant: Conviction. Unde e la mare luptă cu Hilary Swank pentru o Razzie. Sandra Bullock ar trebui să jubileze: se poate și mai jos! Totuși, cei care au văzut The Fighter susțin că acolo Melissa se reabilitează. We'll see about that!]

6. Edward Norton (în orice, de la 25th Hour încoace, inclusiv Leaves of Grass)
[Aproape nimic nu-i mai iese acestui domn. Băi de nămol în mediocritate și autosuficiență, cu asta se ocupă. Să-mi fie iertat facilul joc de cuvinte, dar Stone e un alt nedorit cornerstone în cariera sa.]

5. Radu Muntean & Marți, după Crăciun
[Argument]

4. Mathieu Amalric & Tournée
[Premiat. La Cannes. Plat. Extraplat. Ultraplat. Platfus. Platforma. De Houellebecq. De preferat. Cum tot de preferat e Amalric ca actor.]

3. Christopher Nolan & Inception
[Corigent la etica intervalului. Îl așteptăm la toamnă.]

2. Apichatpong Weerasethakul & Loong Boonmee raleuk chat
[Prețiozități ieftine numai bune de impresionat jurii ecumenice sau slabe de înger. În acest caz, figura a mers. La Cannes 2010, a luat Palme d'Or-ul. Dar la Cannes nu mă mai miră nimic, spre deosebire de Lacan, care încă mă surprinde plăcut. Continuă să mă mire, în schimb, unele abordări de tip nu pricep nimic din salata asta, dar mă dau extaziat. Măcar de-ar fi ceva de priceput! Ei bine, a se slăbi. Că tot e vegetarian meniul!]

1. Julio Medem & Room in Rome
[Soft core porn cu gagici, în cel mai bun caz. Între acesta și En la cama de Bize, subiectul fiind cam același, mai puțin partenerii (hetero), optez oricând pentru al doilea. Problema nu e de gender, ci de abordare. Simbolism de o subtilitate demnă de un ciocan pneumatic, idei gata mestecate, coloană sonoră de asasinat țânțarii etc.  Medem lasă impresia că a făcut filmul cu cămătarii la ușă. Sau cu alți barosani cu gusturi fine.  Eventual cu băieții de la recepție amenințând cu evacuarea. Dacă nu figurează în cealaltă secțiune e numai și numai datorită Elenei Anaya de care m-am trezit înamorat fără să-mi dau seama. Nu-i tocmai un motiv serios, dar bine că e!]

Mâine sau poate duminică, urmează superlativele anului ce se va încheia în mai puțin de 6 ore. Uraaaa!

Singurul regret cinefil al acestui an

Sau un fel de preambul la topul deziluziilor ce va apărea aici cam pe la 4-5.

Regret că am recomandat Baarìa, un film sensibil și delicat, unui personaj meschin, fals și fără putere. Puterea de a-i pătrunde rosturile și tâlcurile. Asta e, mai fac și eu greșeli.

joi, 30 decembrie 2010

10 filme de nota 1 (cu indulgență)

O poantă veche spune că recunoști un film bun atunci când îl vezi. Extinzând nițel aria de acoperire a glumei, aș adăuga că recunoști un film prost/slab/penibil după ce ai văzut unul bun. Sau mai multe. Zilele trecute, după ce am tras linie, am ajuns la un rezultat îngrijorător: în 2010 am bifat cele mai multe producții submediocre din ultimii 5 ani. Cu unele m-am fript pe principiul ăla cu gardul și leopardul. Cu altele, însă, a fost pur masochism. Cred! Altfel nu îmi pot explica de ce încercând să evit Piranha 3D sau RED am dat peste After.Life sau Repo Men și am rămas până la final în așteptarea genericului izbăvitor. 

Nu o mai lungesc. Într-o ordine întâmplătoare, fiindcă toate sunt o apă și-un pământ, iată cele 10 (sub)producții pe care sper ca voi să nu le fi urmărit. Dacă e așa, vă felicit! Dacă nu, welcome to the club!

Eat Pray Love (dir. Ryan Murphy, 2010)
[Am zis astfel: ,,Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”. N-a mers. N-am putut crede nimic din această ecranizare epidermică a romanului omonim scris de madam Gilbert. Una înțesată de panorame/ilustrate gen The Lonely Planet. N-am fost în stare s-o cred pe Julia Roberts și nici ea nu m-a ajutat cu filosofia ei economic class. De Bardem ce să mai spun? Îl cruț, pentru că țin prea mult la el. Crudup și Jenkins au încercat câte ceva, dar se vedea clar că sunt reținuți de la treburi mult mai importante. Unde naiba o fi Crudup ăla din Almost Famous?] 

Robin Hood (dir. Ridley Scott, 2010)
[L-am văzut pentru Cate. Așa-mi trebuie! Două ore din viața mea s-au dus surghiun dracului pomană. Sau lui Russell Crowe, înfiorător de miscast aici. Păcat că Michael Wincott nu are un agent mai bun sau că nu a ținut legătura cu Ridley. Ar fi putut fi actorul său fetiș, iar Robin Hood ar fi arătat altfel. Complet altfel.] 

Wall Street: Money Never Sleeps (dir. Oliver Stone, 2010)
[Un sequel absolut inutil. Și debil. Și debilitat. De overacting-ul lui Douglas și de izmeneala regizorului. Cine n-a văzut prima parte, aia în care Charlie Sheen acts his ass off, e în mod sigur mai câștigat. Pentru că n-are termen de comparație. Și la o adică, poate spune că a aflat câte ceva despre criză, chit că tot borhotul acela are mai mult de-a face cu obsesiile paranoide ale domnului Oliver Stone, decât cu, hai s-o zic că-mi place termenul, "economia reală".] 

Stone (dir. John Curran III, 2010)
[Din pisc în pisc pe culmi. Pe culmile încâlcelii. Ploturi, subploturi, comploturi, nici unul dus până la capăt. Povestea e subsumabilă replicii finale din bancul cu țestoasa ajunsă într-un trib indian: e ceva ce fie vine de undeva, fie merge undeva. Nimeni nu știe încotro. Refacerea cuplului din The Score - de Niro & Norton - a fost o idee aproape nătângă, fiindcă amândoi traversează o lipsă cronică de formă și de inspirație. Singura rază de lumină a fost Milla. Jovovich, nu Roger (asta e exclusiv pentru microbiști).] 

After.Life (dir. Agnieszka Wojtowicz-Vosloo, 2009)
[Cu punct între ele. Ca să pară toată treaba mai cu schepsis. Nu e. E doar o atrocitate cu intenții bune ce eșuează în ridicol. Păcat de subiectul cu potențial (near-death experience). Liam Neeson mai adaugă un rol penibil în palmares, dar cine stă să i le mai numere?] 

Alice in Wonderland (dir. Tim Burton, 2010)
[Eyesore in Wonderland. Or: Alice in Blunderland. Or: utterly bland.] 

When in Rome (dir. Mark Steven Johnson, 2010)
[Atrocitatea supremă a anului, din punctul meu de vedere. Varianta pentru idioți a Eat Pray Love, cu o newyorkeză cam (insert random low quality), căutând la fel ca Julia Roberts acel chelcășoz (qualcosa?) care să îi redimensioneze viața. Și desigur, iubire. Multă iubire! Nu am absolut nici o scuză că n-am oprit playerul după cele 10 minute de încălzire pe care le acord oricărui film.  Danny DeVito și Anjelica Huston nu pot salva nimic. Nici măcar pe ei. Deci, scuze!] 

You Will Meet a Tall Dark Stranger (dir. Woody Allen, 2010)
[Nu mi-e clar ce vrea să dovedească Woody Allen făcând un film pe an prin orașele Europei. Și nici de unde îi vin banii pe care-i aruncă nonșalant pe fereastră urmărindu-și visul... european. În cazul de față, totul - scenariu, imagine, montaj - e anapoda, de mântuială, la normă. Singura care mi-a mai înseninat ziua a fost Naomi Watts, însă chiar și așa nu mi-am putut reprima tristețea în fața acestei (de)căderi, încă mai sper controlate. Următoarea destinație e Parisul. Pe când La Valleta?] 

Dear John (dir. Lasse Hallström, 2010)
[Toate motivele le găsiți aici.] 

Repo Men (dir. Miguel Sapochnik, 2010)
[Un SF violent cu un story insultător de previzibil. Plus niște secvențe luate cu japca din Oldboy. Hiba nu e violența, ci lipsa de viziune regizorală. Dacă ai pretenții, și Mr. Sapochnik are, nu te poți juca de-a distopia fără să-ți faci temele. Și nici pleca de la premisa "lasă că merge și-așa". Pentru că nu merge. Dimpotrivă.]

Bottom line: ați remarcat pentru câți regizori remarcabili, vizitați cândva de grație, 2010 n-a fost deloc un an bun? Prea mulți, totuși!

P.S.: De nume grele și foarte grele geme și topul deziluziilor din 2010. Însă e cumva normal, fiindcă de-aia le-am zis deziluzii! Ne vedem mâine.

No clue...


Cam asta e starea aici înainte de a publica best of-ul și restul ofurilor cinefile din 2010. Nu vă îngrijorați, însă! Îmi revin eu. In a flash(back). Pot spune acum, de dragul teasingului, că în cele trei secțiuni se vor regăsi titluri precum Inception, Alice in Wonderland sau The Ghost Writer. Numai că nu acolo unde v-ați aștepta.

Ca să n-o mai lălăi aiurea: azi, cam pe la 6, veți găsi pe pagina asta cele mai slabe/penibile 10 filme ale anului. Precizare importantă: toate listele includ producții cu an oficial de lansare 2010, chiar dacă unele au fost scoase în lume - selectiv - încă din 2009 (vezi cazul Enter the Void).

miercuri, 29 decembrie 2010

Still to come

Foarte telegrafic despre ce veți găsi în zilele următoare aici.

Primo: cele mai bune 10 filme și, evident, cele mai 10 slabe/penibile filme ale anului. O categorie intermediară o reprezintă deziluziile anului, prin asta înțelegând regizori sau actori (males & females) de la care aveam așteptări de diverse calibre, dar care au capotat lamentabil (se poate citi și deloc onorabil în raport cu isprăvile anterioare).

Pe lângă aceste clasamente - foarte personal(izat)e, o spun de-acum! - vor mai apărea trei review-uri pentru trei filme, unul și unul: Black Swan (dir. D. Aronofsky), Somewhere (dir. S. Coppola) și Rabbit Hole (dir. John Cameron Mitchell).

marți, 28 decembrie 2010

Juxtapuneri (V): Wenders vs. Baudrillard

Screenshot from Don't Come Knocking (dir. Wim Wenders, 2005)

Pentru cel care cunoaște autostrăzile americane, există o litanie a semnelor. Right lane must exit. Acest must exit mi s-a părut întotdeauna un semn al destinului. Trebuie să ieși, să te expulzezi din acest paradis, să părăsești providențiala autostradă care nu duce nicăieri, dar unde ești în tovărășia tuturor. Singura societate adevărată, singura căldură aici, cea a unei propulsii, a unei compulsii colective, cea a lemingilor în cataracta lor sinucigașă, de ce ar trebui să mă smulg din ea pentru a recădea într-o traiectorie individuală, într-o vană responsabilitate? (...) Simpla citire a semnelor indispensabile supraviețuirii creează o senzație extraordinară de luciditate reflexă, de "participare" reflexă, imediată și nesilită. De participare funcțională, căreia-i corespund gesturi precise. Fluxurile care diverg în Ventura Freeway și San Diego Freeway nu se părăsesc, se despart doar. (Jean Baurillard - America, Ed. Paralela 45, 2008, traducere de Alina Beiu-Deșliu)

Director cameos in their own films (V)

Sir Alfred Hitchcock in Torn Curtain (1966)

Pruncul pe care Hitch î ţine în poală nu putea avea mai mult de 2 ani la momentul filmării. Azi, presupunând că nu s-a prăpădit, ar trebui să aibă vreo 46 de ani. Eu am căutat informaţii despre el, însă la fel ca în cazul cărţii din North by Northwest, nu am găsit nimic. So, dacă ştie cineva ceva, please let me know. Pe privat, fireşte (the email is in the profile). Cu mulţumiri dinainte!

luni, 27 decembrie 2010

Monday Monologues (XXV)


I've found almost everything ever written about love to be true. Shakespeare said "Journeys end in lovers meeting." What an extraordinary thought. Personally, I have not experienced anything remotely close to that, but I am more than willing to believe Shakespeare had. I suppose I think about love more than anyone really should. I am constantly amazed by its sheer power to alter and define our lives. It was Shakespeare who also said "love is blind". Now that is something I know to be true. For some quite inexplicably, love fades; for others love is simply lost. But then of course love can also be found, even if just for the night. And then, there's another kind of love: the cruelest kind. The one that almost kills its victims. Its called unrequited love. Of that I am an expert. Most love stories are about people who fall in love with each other. But what about the rest of us? What about our stories, those of us who fall in love alone? We are the victims of the one sided affair. We are the cursed of the loved ones. We are the unloved ones, the walking wounded. The handicapped without the advantage of a great parking space! Yes, you are looking at one such individual. And I have willingly loved that man for over three miserable years! The absolute worst years of my life! The worst Christmas', the worst Birthday's, New Years Eve's brought in by tears and valium. These years that I have been in love have been the darkest days of my life. All because I've been cursed by being in love with a man who does not and will not love me back. Oh god, just the sight of him! Heart pounding! Throat thickening! Absolutely can't swallow! All the usual symptoms. (Kate Winslet as Iris in Nancy Meyers' fluffy yet surprisingly good chick flick The Holiday, 2006)

Intermezzo: Ode to the Duke

Imagine din Stagecoach (dir. John Ford, 1939)
"From head to toe he is all of a piece. Big head. Wide blue eyes. Sandy hair. Rugged skin - lined by living and fun and character. Not by just rotting away. A nose not too big, not too small. Good teeth. A face alive with humor. Good humor I should say, and a sharp wit. Dangerous when roused. His shoulders are broad - very. His chest massive - very. When I leaned against him (which I did as often as possible, I must confess - I am reduced to such innocent pleasures), thrilling. It was like leaning against a great tree. His hands are big. Mine, which are big too, seemed to disappear. Good legs. No seat. A real man’s body.
And the base of this incredible creation. A pair of small sensitive feet. Carrying his huge frame as though it were a feather. Light of tread. Springy. Dancing. Pretty feet.
Very observing. Very aware. Listens. Concentrates. Witty slant. Ready to laugh. To be laughed at. To answer. To stick his neck out. Funny. Outrageous. Spoiled. Self-indulgent. Tough. Full of charm. Knows it. Uses it. Disregards it. With an alarming accuracy. Not much gets past him.
He was always on time. Always knew the scene. Always full of notions about what should be done. Tough on a director who had not done his homework. Considerate to his fellow actors. Very impatient with anyone who was inefficient. And did not bother to cover it up….
Life has dealt Wayne some severe blows. He can take them. He has shown it. He doesn’t lack self-discipline. He dares to walk by himself. Run. Dance. Skip. Walk. Crawl through life. He has done it all. Don’t pity me, please.
And with all this he has a most gentle and respectful gratitude toward people who he feels have contributed very firmly to his success. His admirers. He is meticulous in answering fan mail. Realistic in allowing the press to come to the set. Uncomplicated in his reaction to praise and admiration. Delighted to be the recipient of this or that award - reward. A simple man. None of that complicated Self-Self-Self which seems to torment myself and others who shall be nameless when they are confronted with the Prize for good performance. I often wonder whether we behave so ungraciously because we really think that we should have been given a prize for every performance. And are therefore sort of sore to begin with. Well, as I began - he is a simple and decent man. Considerate to the people who rush him in a sort of wild enthusiasm. Simple in his enjoyment of his own success. Like Bogie. He really appreciates the praise heaped upon him. A wonderful childlike, naive open spirit.
As an actor, he has an extraordinary gift. A unique naturalness. Developed by movie actors who just happen to become actors. Gary Cooper had it. An unselfconsciousness. An ability to think and feel. Seeming to woo the camera. A very subtle capacity to think and express and caress the camera - the audience. With no apparent effort. A secret between them… Wayne has a wonderful gift of natural speed. Of arrested motion. Of going suddenly off on a new tack. Try something totally unrehearsed with him. He takes the ball and runs and throws with a freedom and wit and gaiety which is great fun. As powerful as is his personality, so too is his acting capacity powerful. He is a very very good actor in the most highbrow sense of the word. You don’t catch him at it."
Katharine Hepburn despre John Wayne (fragment din volumul autobiografic al doamnei H.,  Me. Stories of My Life/Penguin Books Ltd, 1992)

duminică, 26 decembrie 2010

Serendipity*

You are a strange and interesting woman.
- John Cusack (Jonathan) către Kate Beckinsale (Sara) într-una din cele mai deștepte comedii romantice Christmas linked ale deceniului -  

* concept lansat de H. Walpole, în 1754, dar și titlul filmului din care am extras imaginile de mai sus (regizor Peter Chelsom, 2001)

Peace on Earth (& good will to men)


Credeați că am uitat de rubrica duminicală fără nume? Sau că am abandonat-o? Nicidecum! Atâta doar că m-am luat cu altele și am lăsat-o pe margine, dar ce moment mai potrivit pentru un re-entry decât acesta? Așa că, back in business, alături de o animație MGM din 1939, ticluită (& tâlcuită) de niște pionieri ai genului, rămași ca orice pionieri în umbra celor ce le-au urmat - Hugh Harman & Rudolf Ising (Bosko, the Talk-Ink Kid anyone? Sau ar trebui să spun "the first cartoon to use extensive synchronized speech, apart from early Disney sound cartoons because it emphasized not music but dialogue", cf. Michael BarrierHollywood Cartoons, 1999). Bosko a numărat 39 de episoade și, la acea vreme, a fost "perla coroanei" în seria Looney Toones lansată de Warner Bros. Cei doi au primit și un Oscar (Best Short Subject), în 1940, pentru The Milky Way, impunându-se în fața lui Tex Avery, care tocmai îl scotea pe Bugs Bunny în lumea bună (A Wild Hare).

Revenind la Peace on Earth, subiectul nostru de astăzi: probabil că unii îl vor găsi mai degrabă tezist decât fantezist. Mie, în schimb, raportându-mă la epocă, mi se pare premonitoriu. Fără prea multă subtilitate, dar premonitoriu. Desigur, la 70 de ani distanță, putem eticheta mesajul cum ne vine la gură. Ba am putea spune, răsucind nițel vorbele lui Thomas Morus, că războiul e de preferat utopiei. Oricum ar fi, dacă luăm în calcul toate variantele și variabilele n-ar trebui să ne mire zvonul legat de nominalizarea acestui cartoon la... Nobelul pentru pace! Cum (pseudo)informația n-a fost confirmată niciodată oficial, de ce să nu mergem pe mâna lui John Ford: între legendă și adevăr ar trebui să alegem întotdeauna legenda. Fie și pentru că aduce acel plus (colateral) care să compenseze deficitul de fantezie (ce ar putea fi reclamat de unii).

vineri, 24 decembrie 2010

Silent Night Impromptu


Clip extras din - o spun, deşi e clar pentru toată lumea - La leggenda del pianista sull'oceano (dir. Giuseppe Tornatore, 1998)

Cvasimilitudini (XVII): ediție specială la sugestia cititorilor

Lost in Translation (dir. Sofia Coppola/2003)

Marți, după Crăciun (r. Radu Muntean/2010)

*Prezenta ediție se datorează exclusiv lui mece, adică persoanei care mi-a semnalat cvasimilitudinea. Eu doar mă folosesc de ocazie pentru a anunța că aici vor urma în zilele următoare niște posturi în (semi)ton cu sărbătoarea ce stă să vie. Sau cum ar spune tlonienii, Christmas misc. Eventual mix. Sau inc.

joi, 23 decembrie 2010

Juxtapuneri (IV)

"Deasupra, la înălțime, se produse o mișcare. Din hainele acelea întunecate se distingea orice tresărire. Omul se plie, redus la jumătate, îndoit, ca și cum și-ar fi cercetat încălțările, ca un semn cu creionul care fusese șters în cea mai mare parte. Postura unui săritor în apă. Și atunci văzură în sfârșit ceea ce așteptaseră. Spectatorii încremeniră, tăcuți. Chiar și cei care-și doriseră ca omul să se arunce simțiră că li se taie răsuflarea. Se dădură înapoi și gemură.
Un trup omenesc pornise să lunece prin aer.
Plecase. Se avântase, în sfârșit. Unii își făcură cruce, închiseră ochii și așteptară să audă bufnetul. Silueta se răsuci, flutură, se agăță, scuturată de vânt din toate părțile.
Apoi peste capetele privitorilor răsună un țipăt, o voce de femeie: O, Doamne Dumnezeule, e o cămașă, doar o cămașă!
Cădea, da, cădea, și cădea, o bluză cu mâneci lungi, fâlfâind, și apoi privirile lor părăsiră haina din aer pentru că, mult deasupra, omul se descovoiase, polițiștii de sus și spectatorii de jos amuțiră din nou, inundați de același val de emoție, căci omul se ridicase din poziția sa îndoită ținând în mâini un băț lung și subțire, scuturându-l, testându-i greutatea, jonglând cu el, o prăjină lungă și neagră, atât de flexibilă încât capetele se unduiau, și privirea îi era ațintită asupra celuilalt turn, înfășurat încă în schele, ca o ființă rănită așteptând să fie salvată, și rostul cablului întins la picioarele lui deveni limpede pentru toată lumea, și orice altceva ar fi avut de făcut, nu mai aveau nici o șansă să se desprindă acum, nici vorbă de cafeluța de dimineață, de ieșirea la o țigară, de târșâitul nonșalant al pașilor pe covor, așteptarea devenise brusc magică, și toți îl priviră cum ridică un picior întunecat, ca un om gata să intre într-o apă caldă și cenușie." (Colum McCann - Goană nebună a lumii, Ed. Rao, 2010, traducere Justina Bandol)


 Screencaps from Man on Wire (dir. James Marsh, 2008)

miercuri, 22 decembrie 2010

Cézanne Inside

Les joueurs de cartes (oil on canvas, 1890-1892)
- screenshot from Inside Man (dir. Spike Lee, 2006) -

duminică, 19 decembrie 2010

vineri, 17 decembrie 2010

Cvasimilitudini (XVI)

13 (dir. Gela Babluani, 2010)

Sursa de inspirație: The Third Man (dir. Carol Reed, 1949)

13 este o variantă de export - pentru piața americană (mă întreb cum ar putea arăta versiunea pentru R.P. Chineză) -  a unui film remarcabil, despre care am mai adus vorba pe-aici: 13/Tzameti. Autorul e unul și același: Gela Babluani. Din punctul meu de vedere, e un rateu înduioșător și n-am să insist mai mult decât e cazul. E amuzant, totuși, să vezi cum a încercat el, pentru a face produsul cât mai credibil & vandabil, să creeze personaje secundare solide, cu trecut cețos și viitor așijderea, dându-le pe mâna unor Mickey Rourke, Jason Statham și... 50 Cent (numai Mike Tyson mai lipsea)! Amuzante ar fi, dar nu sunt, sunt mai degrabă patetice, eforturile lui Michael Shannon de a depăși ștacheta impusă de Pascal Bongard în rolul maestrului de ceremonii complet sărit de pe fix. Pierdere de vreme, așadar! Nu știu ce l-o fi apucat pe Babluani să-și omoare copilul cu mâna lui, pentru că, finalmente, remake-ul acesta poate fi asemuit cu o crimă, însă nici nu cred că merită efortul de a afla. Pe de altă parte, dialogul de mai jos, extras din cartea lui Charles Thomas Samuel, Encountering Directors (1972), merită toată atenția! E legat, firește, și de screenshot-ul de mai sus.

Q. What was Welles like to work with? 
Carol Reed: Wonderful! Marvelous!
Q. He didn’t try to direct himself? 
Reed: He was difficult only about the starting date, telling me how busy he was with this & that. So I said, “Look, we’re going on location five weeks. Any week - give us two days notice, we’ll be ready for you. And give me one week out of seven in the studio.” He kept to it. He came straight off the train in Vienna one morning, and we did his first shot by nine o’clock. “Jeez,” he said, “this is the way to make pictures!” He walked across the Prater, said two lines to [co-star Joseph] Cotten, and then I said, “Go back to the hotel, have breakfast; we’re going into the sewers, and we’ll send for you.” “Great! Wonderful!”

He comes down into the sewers and says, “Carol, I can’t play this part!” “What’s the matter?” “I can’t do it. I can’t work in a sewer. I come from California! My throat! I’m so cold!” I said, “Look. Orson, in the time it’s taking us to talk about this, you can do the shot. All you do is stand there, look off and see some police after you, turn, and run away.” “Carol,” he said, “Look, get someone else to play this. I cannot work under such conditions. “Orson, Orson, we’re lit for you. Just stand there.” “All right, but do it quick!” Then he looks off, turns away, and runs off into the sewers. Then all of a sudden I hear a voice shouting. “Don’t cut the cameras! Don’t cut the cameras! I’m coming back!”

He runs back, through the whole river, stands underneath a cascade over his head - this out of camera range, mind you! - and does all sorts of things, so that he came away absolutely dripping. “How was that?” he asks. “Wonderful Marvelous!” I said. “Okay. I’ll be back at the hotel. Call me when you need me.” With Orson, you know, everything has to be a drama. But there were no arguments of any sort at all. 

joi, 16 decembrie 2010

N-am nici o îndoială!


Filmul ăsta o să vă taie respirația cu flexul. Și-apoi nimic nu va mai fi la fel. Pentru că nu mai are cum. Just mark my words! 

marți, 14 decembrie 2010

Hitch funniest ideas


In North by Northwest during the scene on Mount Rushmore I wanted Cary Grant to hide in Abraham Lincoln’s nostril and then have a fit of sneezing. The Parks Commission of the Department of Interior was rather upset at this thought. I argued until one of their number asked me how I would like it if they had Lincoln play the scene in Cary Grant’s nose. I saw their point at once.- Alfred Hitchcock, 1965 (via Hitchcock on Hitchcock: Selected Writings and Interviews)

luni, 13 decembrie 2010

Monday Monologues (XXIV)


Earth. Even the word sounded strange to me now... unfamiliar. How long had I been gone? How long had I been back? Did it matter? I tried to find the rhythm of the world where I used to live. I followed the current. I was silent, attentive, I made a conscious effort to smile, nod, stand, and perform the millions of gestures that constitute life on earth. I studied these gestures until they became reflexes again. But I was haunted by the idea that I remembered her wrong, and somehow I was wrong about everything. (George Clooney as Chris Kelvin in Steven Soderbergh's cold & hypnotic version of Solaris, 2002)

And here she goes mesmerizing me...


Chris... Chris, I wish you would just let them use the device on me. And then you can go back to Earth and you can tell everybody all about Solaris. It's the only solution that makes any sense. We could never have a life together on Earth, Chris. You know that. It would be impossible. And this? What kind of life is this? Trapped here. It's not a life. I dont't know what to call it. (Natascha McElhone as Rheya Kelvin)

duminică, 12 decembrie 2010

Promo

Luni, 13 noiembrie decembrie, o nouă ediție de Five Easy Pieces. Una în tandem. Nu spun acum cu cine, ci doar că toate cele cinci filme alese au titluri ce conțin mai mult de 6 cuvinte! Part of the game.

Așadar, The Five Words Film Review - session II. Monday, at 5 o'clock!

Plus un screenshot din filmele ce vor fi recenzate sumar.


Director cameos in their own films (IV)

[subtitlu: Așteptând The Tree of Life]


Martin Sheen (as Kit in Badlands - a film Written, Directed and Produced by Terrence Malick, 1973): I don’t know if viewers realize it, but Terrence Malick appears in the film. In one scene with me. And I love playing it with him. I just loved cracking him up, ‘cause everytime I’d open the door and say “Hi”, he’d start laughing. But he always said to me: “I’m gonna reshoot that scene with another actor from your point of view. I had to shoot it at that time because we were losing that location.” And I said: I will never, ever reshoot that scene again with anyone. And it was the only contentious thing we had between us in 30 years. He got angry with me. I remember coming back to L.A. He was still talking about it. He said: “You know, we gotta get outhere, we gotta find a way to, you know, reshoot that.” I said: Not with me. Then he said: “Come on, Martin, we have to do that.” And I said: No, Sir. I will never, ever reshoot that scene. No, that’s there forever as far as I’m concerned. And I’m so glad it is. (fragment din Absence of Malick, featurette inclus pe dvd-ul scos, în 2003, de Warner Home Video)

Dacă în acea scenă, Terrence Malick, notoriu pentru aversiunea sa față de expunerea mediatică (omul trăiește aproape ca un eremit), a fost obligat de împrejurări să apară în rolul unui agent de vânzări (actorul angajat inițial nu a mai apărut la filmări, plus partea cu eliberarea locației menționată de Sheen), în cea care urmează, intră în cadru din pur histrionism.


Să pornim de la premisa plauzibilă, de altfel, că în primul caz există - pentru avizați - șanse de a identifica personajul. Ei bine, îmi permit să afirm că în al doilea, șansele sunt minuscule, dacă nu cumva tind spre 0. În film, secvența e aproape invizibilă. Sunt absolut convins că la o vizionare clasică, adică într-o sală de cinema, 9 din 10 spectatori ar mătura din memorie acest insert în... insert (zic așa deoarece bucata asta, pe care Malick o virează în sepia, face parte dintr-un fel de documentar, introdus en passant și individualizat, după cum se vede, nu doar cromatic, ci extrem de personal). Cu toate acestea, acolo e Malick. You have to take my words for granted! Bine, există și opțiunea b: puteți să (mă) verificați!

joi, 9 decembrie 2010

Una din puţinele întrebări care contează


Screencaptures from Se7en (dir. David Fincher, 1995)

Întrebare fără răspuns pentru orice fiinţă umană onestă cu ea însăşi (nu vorbesc aici de naivi, agnostici entuziaşti sau creştini exaltaţi).

miercuri, 8 decembrie 2010

This is to certify


De pe vremea când viza cenzurii semăna cu o etichetă de... scotch whisky!
(imagine de la începutul filmului The Third Man, dir. Carol Reed, 1949)

marți, 7 decembrie 2010

Wild(er) on screenwriting

  1. The audience is fickle.
  2. Grab ‘em by the throat and never let ‘em go.
  3. Develop a clean line of action for your leading character.
  4. Know where you’re going.
  5. The more subtle and elegant you are in hiding your plot points, the better you are as a writer.
  6. If you have a problem with the third act, the real problem is in the first act.
  7. A tip from Lubitsch: Let the audience add up two plus two. They’ll love you forever.
  8. In doing voice-overs, be careful not to describe what the audience already sees. Add to what they’re seeing.
  9. The event that occurs at the second act curtain triggers the end of the movie.
  10. The third act must build, build, build in tempo and action until the last event, and then-that’s it. Don’t hang around. (fragment din Conversations with Wilder de Cameron Crowe)

luni, 6 decembrie 2010

Monday monologues (XXIII)


My name is Dalton Russell. Pay strict attention to what I say because I choose my words carefully and I never repeat myself. I've told you my name: that's the Who. The Where could most readily be described as a prison cell. But there's a vast difference between being stuck in a tiny cell and being in prison. The What is easy: recently I planned and set in motion events to execute the perfect bank robbery. That's also the When. As for the Why: beyond the obvious financial motivation, it's exceedingly simple... because I can. Which leaves us only with the How; and therein, as the Bard would tell us, lies the rub. (Clive Owen in Spike Lee's stunning heist flick Inside Man/2006)

duminică, 5 decembrie 2010

December CineQuiz - Algernon edition (rezultate)

Rezultate e aiurea spus. A fost o singură tentativă și aceea condamnată - de regulile organizatorului - să conteze doar pentru impresia artistică. Pe scurt, fiindcă pe lung nu prea e nimic de adăugat: 0 răspunsuri corecte, 0 câștigători (trebuie să recunosc că mă încearcă o senzație bizară, ceva între tristețe și enervare). E un bilanț la care nu mă așteptam! Și o premieră, de asemenea.

Răspunsurile voastre ar fi trebuit să arate așa:

1. Red Riding: In the Year of Our Lord 1974 (dir. Julian Jarrold, 2009)
2. Heat (dir. Michael Mann, 1995)
3. Le huitième jour (dir. Jaco van Dormael, 1996)

Dacă are vreo relevanță, eu știam două din trei (primele două, mai exact). Mă bucur, totuși, că a fost cineva care a recunoscut-o pe Rebecca Hall în prima parte a trilogiei Red Riding, miniserie british premium pe care n-ar trebui s-o ratați. Mai ales dacă v-au plăcut Zodiac, The Wire sau Twin Peaks, chit că sunt diferențe mari între ele.

Mesaj de la Algernon (pe email):  

Mulți ați fost, puțini am rămas. Mai nimeni, de fapt! Se pare că e mult mai greu fără hinturi, fără Google și cu reguli stricte. N-am vrut să demonstrez nimic. Am organizat un concurs și atât. My way! N-am nici o urmă de regret că a ieșit așa. Ori suntem cinefili, ori nu mai suntem, nu? Mă puteți înjura cât vreți, numai că problema rămâne tot la voi, nu la mine. Vă mulțumesc pentru atenție și vă doresc ce-mi doriți și voi mie. Keep watchin'!

sâmbătă, 4 decembrie 2010

December CineQuiz (Algernon edition)


Iată că am ajuns și aici: primul CineQuiz organizat pe Cinesseur fără ca eu să-mi bag nasul. Altfel spus, ediție specială CineQuiz sau Algernon edition. Cine e Algernon și de ce am optat - temporar - pentru soluția asta nu mai spun. Cei care frecventează acest blog știu, ceilalți află din mers. Sau nu!

Ok, then! Omul a ales screenshot-urile, tot el a schimbat și regulile, după cum urmează:

- pentru a fi declarați câștigători, concurenții trebuie să recunoască măcar două din filmele din care au fost excizate imaginile de mai sus (vor fi indicate numele filmului, regizorul și anul apariției; răspunsurile incomplete vor conta doar la impresia artistică)
- nu se oferă hinturi
- toate răspunsurile, corecte sau nu, vor rămâne în "moderation room" până în momentul anunțării rezultatelor
- în secțiunea comentarii, prin intermediul căreia se pot trimite variantele de răspuns (maximum 2/participant), opțiunile anonymous și name/url au fost dezactivate.

Mai trebuie cunoscute și aceste două lucruri:
1. concursul va ține de azi, 4 decembrie, ora 4 PM, până duminică, 5 decembrie, ora 3 PM.
2. rezultatele se vor anunța o oră mai târziu, laureații urmând să intre în posesia premiului în ziua de luni (de Moș, adică).

Premiul: un film din categoria celor de care nu am auzit nici (măcar) eu!!!

Baftă, deci!

P.S.: Cine dorește să comenteze off topic o poate face, dar numai pe proprie răspundere!

"Four is what...?" (8)

Im Lauf der Zeit (dir. Wim Wenders, 1976)

Pentru că, începând de duminica trecută, în spațiul în care plasasem inițial „Four is what...?" am făcut loc altei rubrici (deocamdată fără nume), „Four is what...?" se mută sâmbăta. Un fel de travelling without moving sugerat inclusiv prin filmul ales să marcheze momentul!

vineri, 3 decembrie 2010

Administrative tools (December CineQuiz)


Vești de la Algernon, cel căruia i-am cedat organizarea CineQuiz-ului de luna aceasta:

1. concursul se va desfășura în intervalul sâmbătă, 4 decembrie, ora 4 PM  - duminică, 5 decembrie, ora 3 PM. 
2. rezultatele se vor anunța o oră mai târziu, laureații urmând să intre în posesia premiului în ziua de luni (de Moș, adică).
3. new rules
- fără hinturi
- toate răspunsurile, corecte sau nu, vor rămâne în aer până în momentul anunțării câștigătorilor
- cea mai importantă: în secțiunea comentarii, prin intermediul căreia se pot trimite variantele de răspuns (maximum 2), opțiunile anonymous și name/url nu vor fi valide.
4. screenshot-ul de mai sus are (sau n-are) legătură cu CineQuiz-ul.

Și, desigur, baftă multă ;)

miercuri, 1 decembrie 2010

"Love, love will tear us apart". Again!

Dacă nu-l privești cu sufletul, mai bine îți vezi de (altă) treabă. La vida de los peces țintește din prima până în ultima lui secundă acel corpus invizibil* pe care Inarritu s-a gândit să-l pună personal pe cântar pentru a vedea dacă îi ies și lui tot 21 de grame, precum specialiștilor. I-au ieșit! Poate n-ar trebui să spun atât de direct: și dacă vrei să-l privești altfel, n-ai de ales! Fiindcă filmul e însuflețit, dincolo de subiect, de o splendidă discreție în frazarea imaginii și de un tact desăvârșit în măsurarea și asamblarea banalelor felii de viață ce palpită sub ochii noștri.

Matias Bize, din CV-ul căruia am mai văzut En la cama, îmi pare a fi un cineast intimist, un cineast fascinat de o spațialitate bine definită în care personajele, măcinate de trăiri interioare intense, ezită, evită, se tem să spună ce simt. Iată motivul pentru care, pe măsură ce povestea din La vida de los peces înainta, comparația cu In the Mood for Love devenea tot mai frapantă. Și zic așa: Bize știe, aproape la fel de bine ca Wong Kar Wai, că atât sentimentele nerostite, lăsate prea mult la macerat, cât și sentimentele exprimate poticnit, în cuvinte alese cu stângăcie, precum și tăcerile ce se aștern între aceste rateuri sau pauze de comunicare, au un potenţial cinematografic uluitor. Tot ce ai de făcut ca regizor e să capitalizezi acest potențial.

Lucru care aici se întâmplă, chiar dacă există o diferență majoră între cei doi: în timp ce WKW ne împiedică să ne identificăm cu protagoniştii, din rațiuni pe care nu le-aș explica aici, Bize (coautor al scenariului), bizuindu-se pe știința sa de stingere și aprindere a ritmului, ne pune în situația de a fi ca și când. Ne oferă pâinea și cuțitul autoreferențialității. Prin subiect și prin imagine. Camera se mișcă silențios, nu are sisteme de referință, pune magistral invizibilul în ecuație, amplificându-ne senzația  de imediatețe, de proximitate. Personajele nu sunt iscodite, zoomul nu se năpustește asupra lor. Sunt secvențe întregi în care Beatriz (Blanca Lewin) și Andrés (Santiago Cabrera) sunt filmați prin peretele translucid al unui acvariu în care tot felul de pești multicolori baletează care încotro așa cum și ei își deapănă - incoerent, poticnit - destrămarea spre care i-a împins decizia de a se despărți - temporar, credeau ei - în urmă cu opt ani. Între timp, ea are doi copii și un soț de care nu o mai leagă nimic, iar el un avion de prins peste nici 12 ore, un avion spre viața croită în altă parte a lumii. Prietenii, cei care l-au invitat la petrecerea asta de unde trebuie să plece, îl invidiază (e liber, are un job fain și, în comparație cu ei, îmbătrâniți prematur, el nu-și arată vârsta), însă numai în pielea lui să nu fii! E sub același acoperiș cu femeia pe care o dorește dintotdeauna, ea e hotărâtă să se extragă din matrixul în care nu-și găsește locul, "atunci să mergem" își spun, drumul spre ușă nu poate fi atât de lung...



La vida de los peces nu e un film pe care să-l îneci în adjective pompoase, așa cum au încercat unii. A face asta înseamnă a-l retrograda și pe undeva a-l insulta. Bize spune o poveste. În care te poți regăsi sau nu. În care poți plonja sau nu. De-aici pleacă orice opinie. Din această cauză nici nu l-aș recomanda celor sub 18 ani. N-ar avea aparatul senzorial (că de cel critic nici nu poate fi vorba) pentru a-l percepe/filtra. E nevoie de viață trăită și nu visată sau închipuită pentru a-l aprecia. E nevoie de experiențe sfâșietoare și de eșecuri asemenea pentru a înțelege că, vorba lui Kafka, și atunci când câștigi, de fapt, pierzi.

*Dacă ar fi să ne luăm după un periplu oniric al lui Woody Allen, sufletul nu e atât de imaterial pe cât am putea crede. Infatigabilul domn Allen mărturisea cândva că și-a visat sufletul... bob de năut. Partea cea mai epustuflantă abia acum vine: Sophie Barthes a preluat ideea și a dezvoltat-o, ușor kaufmanian, dar deloc gratuit, într-o năstrușnicie debordând de umor absurd: Cold Souls. Cu Paul Giamatti being Paul Giamatti & meeting Caden Cotard (într-un rol periferic o vedem și pe Emily Watson). Poate că într-o ediție viitoare voi dezvolta subiectul!