Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

miercuri, 29 septembrie 2010

X-folieri!



The Cigarette Smoking Man (William B. Davis):

Life… is like a box of chocolates. A cheap, thoughtless, perfunctory gift that nobody ever asks for. Unreturnable, because all you get back is another box of chocolates. So, you’re stuck with this undefinable whipped-mint crap that you mindlessly wolf down when there’s nothing else left to eat. Sure, once in a while, there’s a peanut butter cup, or an English toffee. But they’re gone too fast, the taste is fleeting. So you end up with nothing but broken bits, filled with hardened jelly and teeth-shattering nuts, and if you’re desperate enough to eat those, all you’ve got left is a… is an empty box… filled with useless, brown paper wrappers.

marți, 28 septembrie 2010

Shue e tot mai şuie!

Vrea cineva - din Bucureşti - s-o vadă pe Elisabeth Shue penibilizându-se în Piranha 3D? Dacă da, să trimită un email la adresa disponibilă în profil (pentru a pune la punct restul detaliilor). În altă ordine de idei, mi-e greu să înţeleg cum s-a întâmplat de cariera doamnei Shue în loc să evolueze ascendent după Leaving Las Vegas a luat-o rău şi constant la vale. Filmul de faţă it's just a new low!

duminică, 26 septembrie 2010

"Four is what...?" (4)

Tagline: „Did he sodomize you, Clarice?” 

Screenshots from The Silence of the Lambs (dir. Jonathan Demme/1991)

vineri, 24 septembrie 2010

Epistola lui Cătălin către Cinesseur

Cătălin, adică proprietarul acestui uberpersonalizat blog, e mare decorator de Kubrick. Decorator am zis? Silly me! Devorator trebuia. Gata, am remediat! Bun, şi ce-i cu asta? Păi mai nimic, cu excepția faptului că impulsionat de semi-maratonul Kubrick (improvizat aici săptămâna trecută!), sus-numitul mi-a trimis niște misive. Faine! În care îmi scria diverse, în general Kubrick related stuff. De pildă, că filmul său preferat e Dr. Strangelove. Not bad! Sau că nu văzuse, până la ora dialogului nostru, Eyes Wide Shut și The Shining (cele mai tăvălite de critică filme ale cineastului, said I). Și multe altele despre care nu o să fac vorbire fiindcă nu am ok-ul său.

După propaganda (în imagini!) aproape deșănțată făcută de mine adaptării ultraliber(al)e făcute de Kubrick după Traumnovelle-ul lui Schnitzler, Cătălin a trecut la fapte. Mici și mari! După comiterea lor, mi-a scris. Rândurile/considerațiile pe care le veți parcurge mai la vale. Le-am publicat după ce i-am cerut permisiunea. A zis da, "numai să nu se sperie cititorii". I-am garantat că nu se vor speria, fiindcă dacă discutăm în registrul ăsta, sunt gata speriați. Doar mă ocup de asta de un an și mai bine!

Ante P.S.: în afară de două pasaje pe care le-am scos cu de la mine putere (nu afectează cu nimic unitatea textului!), totul e așa cum a sosit de la expeditor. Presupun că lipsa diacriticelor nu o să vă incomodeze foarte tare. Dacă se va întâmpla, îmi cer scuze. Cătălin n-are nici o vină. Mie mi-a fost lene să le adaug! Lui nu pot decât să-i mulțumesc.

"ma gandeam ca se cuvine sa spun cateva cuvinte, acum dupa ce am vazut in sfarsit eyes wide shut! (...) disturbing yes, masterpice no! deranjant daca te supara nuditatea excesiva, altminteri nu; dar cum in zilele noastre nuditatea e prezenta cam peste tot, nu cred ca asta mai reprezinta o problema. de ce nu cred ca este o capodopera? pai in primul rand nu cred ca tom si nicole dau bine impreuna pe ecran, pentru ca eu cred ca pe tom l-ar avantaja sa fie impreuna cu cineva cu o, hai sa-i spun, personalitate mai putin puternica decat a lui; ori nicole kidman cred ca l-ar converti si pe diavol la crestinism... parerea mea, fara urme de misoginism sau altceva! (...) deci, ce faci daca nevasta iti spune intr-o seara ca te-a inselat cu un an in urma cu un ofiter? o iei razna si incepi sa te gandesti la toate femeile in preajma carora ai fost si cu care puteai oricand sa-ti inseli sotia, si timp de vreo 2 zile, transpuse in peste 2 ore de film incerci sa faci sex cu necunoscute, nu atat din dorinta sexuala, cat mai ales din dorinta de a-ti demonstra ceva... cred ca asta e punctul nevralgic al filmului; fiecare dintre cele doua personaje incearca (mai mult tom) sa si sa-si demonstreze ceva, ceva ce n-as putea spune cu certitudine ce este, poate ca este constatarea ca nu pot fi altceva decat ceea ce sunt! nu pot sa nu mentionez scena, luata in intregime, de la castel (asta mi-a placut mult)! asa de mult mi-au adus aminte costumele alea de the wicker man, iar scena in sine ar fi putut oricand fi pe dvd-ul filmului the clockwork orange la sectiunea director's cut:) alteori, filmul mi-aducea aminte de manhattan-ul lui woody allen! eyes wide shut nu mi-a generat vreo emotie puternica, iar de multe ori dialogurile si gesturile pareau cumva ridicole, ca sa nu mai spun de acordurile ce se auzeau uneori pe fundal, incercand sa dea gravitate momentului, si care erau, cel putin pentru mine, enervante. inchei prin a spune ca filmul cu siguranta nu este slab, are un inceput demential, dar apoi treptat, treptat, se pierde inexplicabil chiar daca unele secvente sunt la inaltimea debutului..."

Director cameos in their own films (I)

Azi, Jaco Van Dormael. Unde altundeva decât în Mr. Nobody!? Regizorul belgian s-a autodistribuit preţ de câteva zeci de secunde în rolul unui... şomer brazilian ce-şi face neglijent de papa (boiled eggs), eveniment care, în opinia unui Nemo ajuns la venerabila vârstă de 118 ani, e cauza pierderii marii sale iubiri din tinereţe. Motiv mai mult decât întemeiat pentru a-l beşteli retroactiv pe sărmanul cetăţean, trecut deja la cele veşnice în momentul perdafului!

- faţă -

- semiprofil -

Va urma, în curând, şi primul episod din Director cameos in films of others. În altă ordine de idei, mai spre seară voi publica o epistolă cel puţin interesantă legată de miniserialul consacrat săptămâna trecută lui Stanley Kubrick. Un fel de spin off mai mult decât inspirat!

luni, 20 septembrie 2010

Arca rusească: a special guest post by Pantacruel

Lucrurile au evoluat repede după ce am postat cu o zi întârziere review-ul pentru Marți, după Crăciun! Deoarece pe blog comentariile sunt (și vor fi) sub lacăt, cei care au ținut să-mi spună diverse au ales varianta email-ului (le mulțumesc și pe această cale). Printre aceștia, vajnicul domn Pantacruel, cu care am încins o electrizantă partidă de ping-pong plecând de la opțiunea mea de a înota contra curentului. Din una în alta, încercând să argumentez suplimentar, l-am invocat (și) pe Sokurov, dată fiind predilecția lui Radu Muntean pentru planul-secvență. Pentru cei care nu știu, Sokurov e autorul unui lungmetraj tras dintr-o bucată, fără tăieturi de foarfecă. Russian Ark se numește filmul, pelicula în sine fiind, dincolo de o remarcabilă performanță tehnică, și o incontestabilă reușită artistică! Așa că, de la discuția propriu-zisă până la invitația adresată de a produce un special guest post exclusiv pentru cinesseur n-a mai fost decât un pas. Fără s-o mai lungesc, vă invit să parcurgeți un text strălucitor ce respectă îndeaproape structura și infrastructura filmului lui Sokurov.

Deschid ochii şi văd imagini mişcătoare, un dans uşor şi ameţitor al steady-cam-ului, o plimbare prin Palatul de Iarnă, prin reşedinţa ţarilor, îmi amintesc că a fost un accident sau poate un film, nu ştiu însă ce mi s-a întîmplat, unde mă aflu, deşi, judecînd după tablorile imense şi întunecate din Ermitaj, după secvenţa nesfîrşită de 96 de minute, fără tăietură, fără limite, după poezia şi vocea naratorului, voce care ţine loc de interludiu şi de poveste, judecînd după toate acestea, aşadar, trebuie să fiu în filmul lui Alexandr Sokurov, să fiu o biată fantomă, o fantomă invizibilă vorbind în ruseşte, ciudat, căci pînă acum nu ştiam ruseşte, un om în carne şi oase neobservat, oare trebuie să joc un rol ori sunt simplu spectator, întrebări care, dealtfel, nu-şi vor găsi răspunsul aici, în această frază curgătoare şi nesfîrşită, fără punct, fără poezie, fără narator, aici între cele 960 de caractere, domnilor, aici în ‘Arca rusească’, e şi păcat să nu fiţi şi dvs. aici, în sală, să înţelegem, să privim, uitaţi filmul de jur-împrejur, domnilor, viaţa şi istoria şi filmul pe care suntem destinaţi să le străbatem veşnic, să le trăim veşnic.








duminică, 19 septembrie 2010

Marți, după Crăciun: o ancoră aruncată în banal. Și înțepenită acolo!

"Dacă mai avem cameraman la emisiunea asta, aș dori și eu un prim-plan, mulțumesc!". În mod sigur ați recunoscut replica. Unii din filmul lui Pormuboiu, alții din show-urile lui Tucă, el fiind, de altfel, genitorul formulei. Ei bine, replica asta mi-a venit în minte în timp ce urmăream Marți, după Crăciun, excedat fiind, după vreo 50 de minute, de înșiruirea monotonă de cadre lungi cu actori (de toată isprava, de altfel!) spunându-și replicile - uneori - ca la teatru. Știți bine că nu sunt un fan al montajului psihedelic, dar nici cadre de la 2-3 minute în sus, legate unul de altul linear nu prea mai suport în filmele românești!

Așa că, dacă filmul ăsta are regizor, - îmi venea să zic, l-aș ruga să dea măcar un prim-plan. Unul (1)! Măcar pentru diversitate și măcar la scenele "de doi" (interlocutorii mai pot fi filmați și unul peste umărul celuilalt, ca să zic așa). Dacă nu, măcar o perspectivă atmosferică să creeze - e simplu, din diafragmă! - ca să nu am permanent impresia că asist la o piesă de teatru trasă cu o cameră fixată pe plan general. Sau, hai, un cadru, două, de legătură, de acompaniament, fiindcă suntem la cinema, ce naiba!

Tehnic vorbind, Marți, după Crăciun, e o supradoză de planuri-secvență (mă întreb câte "duble" s-or fi tras pentru unele dintre ele?). Oricât de spectaculos ar fi scenariul (iar aici nu prea e!) și oricât de bravi și gravi ar fi actorii în a duce la bun sfârșit o scenă, senzația de artificial indusă de aglomerarea secvențelor-bloc e deranjantă (și anulează într-o oarecare măsură efortul distribuției). Cu alte cuvinte, pe lângă faptul că dăunează grav narațiunii, opțiunea are ceva dintr-un soi de demonstrație în genul se poate și (numai) așa! Chestiune care intră în coliziune frontală cu o afirmație a regizorului, potrivit căreia nu crede că "cinema-ul e o demonstrație". Îl cred pe cuvânt și nu mă iau după faptă. Mai ales că Marți, după Crăciun nu e Polițist, adjectiv, de exemplu, pentru a avea măcar scuza deconstructivismului!

Pentru un film ce se apropie cât se poate de la firul ierbii de un eveniment dinamic, în care sentimentele trăite de protagoniști au o tectonică aparte (destrămarea unui cuplu, în ajun de Crăciun, acesta fiind elementul ce face diferența), mizam pe o altă abordare. Evenimentul e dinamic nu doar în sine, ci și pentru că se întinde pe durata a trei-patru zile (flash-back-uri ioc, totul e înaintare!). De-asta (re)vin și zic că era nevoie de un contrapunct din poignet (montaj). Eu sunt de acord să lași imaginea să respire și actorii să se desfășoare, însă într-o astfel de situație trebuie luat în calcul și riscul pierderii suflului (și se întâmplă nu o dată!).

În Marți, după Crăciun aproape totul e lăsat în seama scenariului și a actorilor. Cum scenariul se bizuie aproape exclusiv pe dialoguri, iar dialogurile nu mai sunt ce erau odată (în Hârtia va fi albastră sau Boogie), ansamblul apare și mai fragil. "Libretul" de față (scris la șase mâini: Muntean, Rădulescu, Baciu) ar putea intra în categoria celor ivite în urma unui brainstorming la care iau parte oameni obosiți (sau blazați!), dar orgolioși (când spun asta mă gândesc la câteva "burți" ce ar fi putut fi eliminate fără regrete, cea mai vizibilă fiind în episodul de la cabinetul Ralucăi/Maria Popistașu - mai condensat ar fi arătat mai bine & credibil). În astfel de circumstanțe, nu-i de mirare (pentru mine, cel puțin) că maximul de fuleu dramaturgic e atins fie în secvențele în care vorbește un singur personaj (cvasimonologul Adrianei, soția înșelată, prin care Mirela Oprișor dă un boost decisiv acțiunii!), fie cele în care se vorbește monosilabic, limbajul non-verbal (priviri complice sau spre niciunde) fiind o cârjă de nădejde: Paul/Mimi Brănescu - mama Ralucăi, Paul - Cristi/Dragoș Bucur.

E foarte posibil ca atleții reflecției sprințare să aibă argumentări mult mai sensibile bazate pe detalii aduse la suprafață prin hermeneutica banalului. Nu-mi măsor forțele cu ei, ar fi o pierdere de vreme suplimentară, după cea provocată de autoexpunerea la un film subminat de superficialitatea stilistică a unui regizor într-o, temporară, sper eu, eclipsă de formă. Mi-ar fi plăcut să-l regăsesc pe Radu Muntean în postura de "tehnician al unei înțelegeri secundare", prin secundar înțelegând superior, nuanțat, rafinat (in every aspect). N-a fost cazul, drept pentru care, pentru mine, cel mai bun film al său rămâne mai departe Hârtia va fi albastră. Înclin să cred că Marți, după Crăciun va ajunge, cu timpul, o notă de subsol, un asterisc. Cam ca Vicky, Cristina, Barcelona în portofoliul lui Woody Allen. Ar trebui să fie clar de aici că nu mi-am pierdut încrederea în potențialul lui Radu Muntean, un regizor capabil oricând de mari surprize, un regizor de la care aștept și altceva decât un film de tranziție.

P.S.: Înjurăturile și, eventual, contra-argumentele pentru aceste "enormități" le aștept pe email. Thank you in advance!

"Four is what...?" (3) [Blue Velvet]

Screenshots from Blue Velvet (dir. David Lynch/1990)
O idee este un gând. Este un gând care ascunde mult mai multe decât crezi atunci când apare. Dar în acel moment, se produce o scânteie. Într-o bandă desenată, dacă cineva are o idee, se aprinde un bec. Se întâmplă dintr-o dată, la fel ca în viață. (...)

În
Blue Velvet, ea a fost reprezentată de buzele roșii, gazonul verde și cântecul - versiunea lui Blue Velvet cântată de Bobby Vinton. Apoi a venit ideea unei urechi lipite de un câmp. Și asta a fost tot.
(David Lynch - Cum să prinzi peștele cel mare, Humanitas, București, 2007)

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Unfortunately, still on pause!

Îmi cer scuze tuturor, însă din motive tehnice (conexiune la pământ!), mă văd obligat să amân până mâine, duminică adică, publicarea review-ului alocat unuia din cele mai supraevaluate filme mediocre made in Romania: Marți, după Crăciun. Mai mult, raportând produsul la autorul lui, îndrăznesc să afirm că Marți, după Crăciun e cel mai slab film făcut de Radu Muntean so far.

Reiau ideea esențială a acestei însemnări: îmi cer scuze pentru acest incident neplăcut. See you tomorrow, folks! Mâine, după (masa de) prânz!

On pause!

vineri, 17 septembrie 2010

Nici eu nu am aplaudat!

Pentru că:

1. Mar Nero colapsează sub greutatea bunelor intenţii pe care regizorul Federico Bondi le pune în portbagajul unui vehicul destul de firav (scenariul). Pe alocuri, filmul pare un demers subsumabil unei campanii de tip „pod de flori” (între Italia şi România). În ce mă priveşte, consider „podurile de flori” materie primă pentru documentare, reportaje şi simpozioane tematice.

2. Mar Nero este o combinaţie incertă de mizerabilism light şi ecumenism glazurat în care diferenţele specifice dintre cei doi termeni sunt atât de difuz conturate, încât, în diverse momente, devin... gen proxim. De aici, o pronunţată şi, pe alocuri, deranjantă alterare de gen. Adăugaţi şi vagi stereotipuri culturale şi aveţi o imagine mai clară.

3. Mar Nero are cel puţin un glonţ orb pe ţeavă: Vlad Ivanov. N-am înţeles şi mă tem că nu voi înţelege opţiunea lui Bondi de a-l folosi ca... fantomă. Parcă ar fi Nechifor Lipan în visul Vitoriei (trecând călare o apă neagră, în caz că nu se ştie!). Adrian, personajul său, baleiază năuc prin cadru, nu scoate un sunet tot filmul, nici măcar nu crâcneşte (poate era mut şi nu m-am prins eu!), e unidimensional. Pare mai curând o proiecţie, o schiţă, o găselniţă pe care eu nu o pot încadra nici la rezolvare dramaturgică de efect, nici la character development high end. Al doilea glonţ orb e Maia. Morgenstern(ă).

4. Relaţia dintre figurile centrale (Gemma/Ilaria Occhini şi Angela/Dorotheea Petre) e mult prea schematizată. Cu alte cuvinte, evoluţia Gemmei de la o scorpie ce n-are nici o reţinere în a-şi exhiba apăsat dispreţul faţă de menajera sa la... doamnă extrem de amabilă, sufletistă şi dispusă la gesturi de o generozitate extremă faţă de ţinta iniţială a dispreţului e „frumoasă” şi emoţionantă într-un anume sens cinematografic, însă nu se susţine prin nimic altceva. În plus, nu există nici repere temporale care să ne edifice în legătură cu această metamorfoză.

5. Inserarea hitului local Ghiţă în coloana sonoră (cu videoclip cu tot!) e amuzantă, dar, vai!, atât de gratuită! Mult mai potrivit şi în armonie cu personajul Angelei mi s-a părut fragmentul pe care aceasta-l fredonează într-un acces de dor (varianta integrală e disponibilă aici - întâmplător, melodia începe chiar cu acel pasaj, dar nu o recomand decât celor cu spirit ludic, mai ales că seamănă cu nu ştiu ce colindă!).
---------------------------------------------------------------------------------
P.S.: Zic că n-am aplaudat pentru că mai e cineva care s-a comportat la fel. Le mulţumesc celor de la Parada Film pentru invitaţie şi sper să nu fie foarte deranjaţi de consideraţiile mele. Probabil contondente!

P.P.S.: Sâmbătă, adică mâine, îmi voi expune punctul de vedere despre Marţi, după Crăciun. Şi mă tem că voi fi nevoit să fac notă discordantă într-un cor asurzitor de laude, „chestie” de pe urma căreia îmi voi atrage, în mod sigur, antipatii spontane şi priviri piezişe. Nu pot altfel, sorry! Pentru că filmul lui Radu Muntean it's such a... Dar mai bine nu! Nu acum.

End of the road!


Semi-maratonul Stanley Kubrick, iniţiat cumva intempestiv, fără prea multă premeditare, se încheie aici. Sfârşitul e, de fapt, o pauză, deoarece peste un timp, nedefinit ca durată, voi reveni asupra subiectului. Cu ajutoare, era să zic de la Phare, dar nu! Ajutoarele vor veni de la prieteni, b(l)ogaţi sau nu, kubrickieni sau nu. Sfârşitul, mai e, de asemenea, un început. Mai exact, unul din filmele de început ale domnului K: Day of the Fight. E din 1951 şi e un documentar de 16 minute care a costat aproximativ 3.900 USD. Dacă a meritat sau nu, vedeţi şi singuri!

joi, 16 septembrie 2010

Atunci...

... şi acum!
Danny Lloyd aka Danny Torrance (tipul din planul secund ce aduce a Edward Norton). În afară de The Shining (1980), a mai făcut un singur film. De televiziune şi destul de obscur. Conform imdb.com, prin decembrie 2007, Danny Lloyd era profesor de ştiinţe în Missouri.

„How do you spell Nuala?”

N-U-A-L-A.

Entr'acte/Zwischenspiel: Mogwai - Stanley Kubrick

miercuri, 15 septembrie 2010

Cvasimilitudini XI (ediţie specială): prelungiri

În urma postului de ieri, am fost întrebat cam aşa: „De ce nu ai pus si o masa din Gosford Park sau Remains of the Day? Come ca manquent une epoque entiere:). Aceeasi dispozitie (ma rog, dispunere - adica de toate unghiurile, alte tacamuri).”

O întrebare pertinentă, veţi fi de acord. Căreia îi dau răspunsul azi, aici şi acum (cu mulţumirile aferente pentru sugestie). Aşadar, veţi regăsi mai jos variante ale imaginii-arhetip în cele două filme despre care se face vorbire. În dublă ipostază: masa stăpânilor (domnilor) şi masa servitorilor.

- scena-arhetip -
(într-o altă prezentare)


- imagini din The Remains of the Day (Ivory, 1993) -


- imagini din Gosford Park (Altman, 2001) -

marți, 14 septembrie 2010

Cvasimilitudini XI (ediţie specială)

Stârnit de o inspirată analogie imago-antropologică făcută de tlonieni cu punct de plecare 2001: A Space Odyssey, mi se pare că Stanley Kubrick a creat şi impus, la peste 70 de ani de la inventarea cinematografului, arhetipul unei scene întâlnite, până atunci, dar şi după, la tot pasul în filme (cea mai frecventă, poate, după scenele cu trenuri): statul la masă (impregnată sau nu cu potenţial dramatic, în funcţie de balansul sau fluxul narativ). Iat-o:

Şi iată, acum, o serie de reprezentări ale acestei imagini arhetipale. Pentru simetrie şi valoare adăugată, prima e extrasă din acelaşi 2001: A Space Odyssey (Kubrick, 1968). Următoarele provin din A History of Violence (Cronenberg, 2005), Munich (Spielberg, 2005) şi Apocalypse Now (Coppola, 1979). Alegerea e pur subiectivă şi ţine cont, în primul rând, de forma mesei şi dispunerea participanţilor în cadru.




Evident, aceasta este (sau poate fi) o ipoteză de lucru, nicidecum punctul final al unei demonstraţii. La o adică, poate fi cel mult, o demonstraţie de virtuozitate speculativă ;)

luni, 13 septembrie 2010

Monday Monologues (XV)

First of all, a progressive warm-up in four crucial steps:

1. Tell me something. Those tho girls at the party last night, did you, by any chance, happen to...

2. So, because I'm a beautiful woman the only reason any man ever wants to talk to me...

3. So when you're feeling tits, it's nothing more than your professionalism? Is that what you're saying? (...)

Now, when she is having her little titties squeezed, do you think she ever has fantasies about what handsome Dr. Bill's dickie might be like, huh?

4.
Men have to stick it every place they can, but for women, for women it's just about security and commitment and whatever the fuck else.

And now the full monologue that easily could be labelled as one of the greatest moments in screen bitchery ever:


Do you remember last summer at Cape Cod? Do you remember one night in the dining room there was this young naval officer and he was sitting near our table with two other officers? (pause) The waiter brought him a message, at which point he left. Nothing rings a bell? Well, I first saw him that morning in the lobby. He was checking into hotel and he was following the bellboy with his luggage to the elevator. He glanced at me as he walked past. Just a glance. Nothing more. But I could hardly... move. That afternoon, Helena went to the movies with her friend and you and I made love. And we made plans about our future and we talked about Helena. And yet, at no time, was he ever out of my mind. And I thought if he wanted me, even if it was only for one night, I was ready to give up everything. You. Helena. My whole fucking future. Everything. And yet was weird, because at the same time, you were dearer to me than ever. And at that moment, my love for you was both tender and sad. I barely slept that night and I woke up next morning in a panic. I didn't know whether I was afraid that he had left or that he might still be there. (Nicole Kidman as Alice Harford in Stanley Kubrick's disturbing masterpiece Eyes Wide Shut/1999)

Spielberg on Kubrick


When you look to all of his films, even though they all have one thing in common, for me, anyway the craft is impeccable. Every film he's ever nade... the craft is impeccable: the lighting, the dolly shots, the crane moves, the zoom-ins on Barry Lyndon, the framing, the lighting, the hot windows as backlight. There's the exact compositions! You had to hit your mark precisely to please Stanley so he'd get the painting he was putting on canvas for you to appreciate. His choice of lenses, his Steadicam work in latter year films. Impeccable! The best in history! Nobody could shoot a movie better than Stanley Kubrick, in history! That was impeccable, but the way he told stories was sometimes antithetical to the way we're accustomed to receiving stories. And I think sometimes Stanley just did that to be different and he had a very specific way of telling a story. He didn't want to show off: "I'm so different than you", but he said: "Why does every story have to be told the same way?"

The last couple of years of his life, he kept saying when we were talking about the form: "I want to change the form, I want to make a movie that changes the form". And I said: "Didn't you do that with 2001?" He said: "Just a little bit, but not enough". So he kept looking for different ways to tell stories.


I think the first thing that makes Stanley Kubrick so special was he was a chameleon. He never made the same picture twice. Every single picture is a different genre, a different period, a different story, a different risk. The only thing that bonded all of his films was the incredible virtuoso that he was with craft and with editing, performance, camera placement and composition. But every single story was different. And every single story somehow was so mysterious in the way the story was told, it kept you guessing: "How's this gonna turn out? What's gonna happen next? I can't even imagine...". And all his films are so filled with hairpin turns and story surprises and character surprises that you must see his films more than once because you yearn for those same surprises. And Stanley's genius is that you could look at a movie of his 15 times and though you know what's around the corner you'll still give it up and you'll be surprised all over again. I don't know anybody else who possesses that kind of magic.

(transcriere efectuată de subsemnatul după unul din materialele-bonus incluse pe DVD-ul aferent filmului Eyes Wide Shut)

duminică, 12 septembrie 2010

Kubrick: autoportret la 18 (sau 19?) ani

Fotografiile pe care le veți vedea aici, inclusiv cea de față, sunt făcute de Kubrick, în perioada 1945-1950, pentru revista americană Look. Aparatul foto l-a primit pe când avea 13 ani, de la tatăl său. Ce a urmat acestei prime experiențe cu imaginile știm cu toții. Sau ar trebui să știm!

"Four is what...?" (2)


Screenshots from The Apartment (dir. Billy Wilder/1960)