"Dacă mai avem cameraman la emisiunea asta, aș dori și eu un prim-plan, mulțumesc!". În mod sigur ați recunoscut replica. Unii din filmul lui Pormuboiu, alții din show-urile lui Tucă, el fiind, de altfel, genitorul formulei. Ei bine, replica asta mi-a venit în minte în timp ce urmăream Marți, după Crăciun, excedat fiind, după vreo 50 de minute, de înșiruirea monotonă de cadre lungi cu actori (de toată isprava, de altfel!) spunându-și replicile - uneori - ca la teatru. Știți bine că nu sunt un fan al montajului psihedelic, dar nici cadre de la 2-3 minute în sus, legate unul de altul linear nu prea mai suport în filmele românești!
Așa că, dacă filmul ăsta are regizor, - îmi venea să zic, l-aș ruga să dea măcar un prim-plan. Unul (1)! Măcar pentru diversitate și măcar la scenele "de doi" (interlocutorii mai pot fi filmați și unul peste umărul celuilalt, ca să zic așa). Dacă nu, măcar o perspectivă atmosferică să creeze - e simplu, din diafragmă! - ca să nu am permanent impresia că asist la o piesă de teatru trasă cu o cameră fixată pe plan general. Sau, hai, un cadru, două, de legătură, de acompaniament, fiindcă suntem la cinema, ce naiba!
Tehnic vorbind, Marți, după Crăciun, e o supradoză de planuri-secvență (mă întreb câte "duble" s-or fi tras pentru unele dintre ele?). Oricât de spectaculos ar fi scenariul (iar aici nu prea e!) și oricât de bravi și gravi ar fi actorii în a duce la bun sfârșit o scenă, senzația de artificial indusă de aglomerarea secvențelor-bloc e deranjantă (și anulează într-o oarecare măsură efortul distribuției). Cu alte cuvinte, pe lângă faptul că dăunează grav narațiunii, opțiunea are ceva dintr-un soi de demonstrație în genul se poate și (numai) așa! Chestiune care intră în coliziune frontală cu o afirmație a regizorului, potrivit căreia nu crede că "cinema-ul e o demonstrație". Îl cred pe cuvânt și nu mă iau după faptă. Mai ales că Marți, după Crăciun nu e Polițist, adjectiv, de exemplu, pentru a avea măcar scuza deconstructivismului!
Pentru un film ce se apropie cât se poate de la firul ierbii de un eveniment dinamic, în care sentimentele trăite de protagoniști au o tectonică aparte (destrămarea unui cuplu, în ajun de Crăciun, acesta fiind elementul ce face diferența), mizam pe o altă abordare. Evenimentul e dinamic nu doar în sine, ci și pentru că se întinde pe durata a trei-patru zile (flash-back-uri ioc, totul e înaintare!). De-asta (re)vin și zic că era nevoie de un contrapunct din poignet (montaj). Eu sunt de acord să lași imaginea să respire și actorii să se desfășoare, însă într-o astfel de situație trebuie luat în calcul și riscul pierderii suflului (și se întâmplă nu o dată!).
În Marți, după Crăciun aproape totul e lăsat în seama scenariului și a actorilor. Cum scenariul se bizuie aproape exclusiv pe dialoguri, iar dialogurile nu mai sunt ce erau odată (în Hârtia va fi albastră sau Boogie), ansamblul apare și mai fragil. "Libretul" de față (scris la șase mâini: Muntean, Rădulescu, Baciu) ar putea intra în categoria celor ivite în urma unui brainstorming la care iau parte oameni obosiți (sau blazați!), dar orgolioși (când spun asta mă gândesc la câteva "burți" ce ar fi putut fi eliminate fără regrete, cea mai vizibilă fiind în episodul de la cabinetul Ralucăi/Maria Popistașu - mai condensat ar fi arătat mai bine & credibil). În astfel de circumstanțe, nu-i de mirare (pentru mine, cel puțin) că maximul de fuleu dramaturgic e atins fie în secvențele în care vorbește un singur personaj (cvasimonologul Adrianei, soția înșelată, prin care Mirela Oprișor dă un boost decisiv acțiunii!), fie cele în care se vorbește monosilabic, limbajul non-verbal (priviri complice sau spre niciunde) fiind o cârjă de nădejde: Paul/Mimi Brănescu - mama Ralucăi, Paul - Cristi/Dragoș Bucur.
E foarte posibil ca atleții reflecției sprințare să aibă argumentări mult mai sensibile bazate pe detalii aduse la suprafață prin hermeneutica banalului. Nu-mi măsor forțele cu ei, ar fi o pierdere de vreme suplimentară, după cea provocată de autoexpunerea la un film subminat de superficialitatea stilistică a unui regizor într-o, temporară, sper eu, eclipsă de formă. Mi-ar fi plăcut să-l regăsesc pe Radu Muntean în postura de "tehnician al unei înțelegeri secundare", prin secundar înțelegând superior, nuanțat, rafinat (in every aspect). N-a fost cazul, drept pentru care, pentru mine, cel mai bun film al său rămâne mai departe Hârtia va fi albastră. Înclin să cred că Marți, după Crăciun va ajunge, cu timpul, o notă de subsol, un asterisc. Cam ca Vicky, Cristina, Barcelona în portofoliul lui Woody Allen. Ar trebui să fie clar de aici că nu mi-am pierdut încrederea în potențialul lui Radu Muntean, un regizor capabil oricând de mari surprize, un regizor de la care aștept și altceva decât un film de tranziție.
P.S.: Înjurăturile și, eventual, contra-argumentele pentru aceste "enormități" le aștept pe email. Thank you in advance!
Așa că, dacă filmul ăsta are regizor, - îmi venea să zic, l-aș ruga să dea măcar un prim-plan. Unul (1)! Măcar pentru diversitate și măcar la scenele "de doi" (interlocutorii mai pot fi filmați și unul peste umărul celuilalt, ca să zic așa). Dacă nu, măcar o perspectivă atmosferică să creeze - e simplu, din diafragmă! - ca să nu am permanent impresia că asist la o piesă de teatru trasă cu o cameră fixată pe plan general. Sau, hai, un cadru, două, de legătură, de acompaniament, fiindcă suntem la cinema, ce naiba!
Tehnic vorbind, Marți, după Crăciun, e o supradoză de planuri-secvență (mă întreb câte "duble" s-or fi tras pentru unele dintre ele?). Oricât de spectaculos ar fi scenariul (iar aici nu prea e!) și oricât de bravi și gravi ar fi actorii în a duce la bun sfârșit o scenă, senzația de artificial indusă de aglomerarea secvențelor-bloc e deranjantă (și anulează într-o oarecare măsură efortul distribuției). Cu alte cuvinte, pe lângă faptul că dăunează grav narațiunii, opțiunea are ceva dintr-un soi de demonstrație în genul se poate și (numai) așa! Chestiune care intră în coliziune frontală cu o afirmație a regizorului, potrivit căreia nu crede că "cinema-ul e o demonstrație". Îl cred pe cuvânt și nu mă iau după faptă. Mai ales că Marți, după Crăciun nu e Polițist, adjectiv, de exemplu, pentru a avea măcar scuza deconstructivismului!
Pentru un film ce se apropie cât se poate de la firul ierbii de un eveniment dinamic, în care sentimentele trăite de protagoniști au o tectonică aparte (destrămarea unui cuplu, în ajun de Crăciun, acesta fiind elementul ce face diferența), mizam pe o altă abordare. Evenimentul e dinamic nu doar în sine, ci și pentru că se întinde pe durata a trei-patru zile (flash-back-uri ioc, totul e înaintare!). De-asta (re)vin și zic că era nevoie de un contrapunct din poignet (montaj). Eu sunt de acord să lași imaginea să respire și actorii să se desfășoare, însă într-o astfel de situație trebuie luat în calcul și riscul pierderii suflului (și se întâmplă nu o dată!).
În Marți, după Crăciun aproape totul e lăsat în seama scenariului și a actorilor. Cum scenariul se bizuie aproape exclusiv pe dialoguri, iar dialogurile nu mai sunt ce erau odată (în Hârtia va fi albastră sau Boogie), ansamblul apare și mai fragil. "Libretul" de față (scris la șase mâini: Muntean, Rădulescu, Baciu) ar putea intra în categoria celor ivite în urma unui brainstorming la care iau parte oameni obosiți (sau blazați!), dar orgolioși (când spun asta mă gândesc la câteva "burți" ce ar fi putut fi eliminate fără regrete, cea mai vizibilă fiind în episodul de la cabinetul Ralucăi/Maria Popistașu - mai condensat ar fi arătat mai bine & credibil). În astfel de circumstanțe, nu-i de mirare (pentru mine, cel puțin) că maximul de fuleu dramaturgic e atins fie în secvențele în care vorbește un singur personaj (cvasimonologul Adrianei, soția înșelată, prin care Mirela Oprișor dă un boost decisiv acțiunii!), fie cele în care se vorbește monosilabic, limbajul non-verbal (priviri complice sau spre niciunde) fiind o cârjă de nădejde: Paul/Mimi Brănescu - mama Ralucăi, Paul - Cristi/Dragoș Bucur.
E foarte posibil ca atleții reflecției sprințare să aibă argumentări mult mai sensibile bazate pe detalii aduse la suprafață prin hermeneutica banalului. Nu-mi măsor forțele cu ei, ar fi o pierdere de vreme suplimentară, după cea provocată de autoexpunerea la un film subminat de superficialitatea stilistică a unui regizor într-o, temporară, sper eu, eclipsă de formă. Mi-ar fi plăcut să-l regăsesc pe Radu Muntean în postura de "tehnician al unei înțelegeri secundare", prin secundar înțelegând superior, nuanțat, rafinat (in every aspect). N-a fost cazul, drept pentru care, pentru mine, cel mai bun film al său rămâne mai departe Hârtia va fi albastră. Înclin să cred că Marți, după Crăciun va ajunge, cu timpul, o notă de subsol, un asterisc. Cam ca Vicky, Cristina, Barcelona în portofoliul lui Woody Allen. Ar trebui să fie clar de aici că nu mi-am pierdut încrederea în potențialul lui Radu Muntean, un regizor capabil oricând de mari surprize, un regizor de la care aștept și altceva decât un film de tranziție.
P.S.: Înjurăturile și, eventual, contra-argumentele pentru aceste "enormități" le aștept pe email. Thank you in advance!