Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

25 octombrie 2019

"Four is what...?" (91) [The Souvenir/2019]


Într-un film de Joanna Hogg, în oricare din filmele ei (are doar 4, deși activează din 1993), liniștea este deopotrivă insuportabilă (pentru că nu promite nimic, este o stare de fapt și atât) și plăcut-acomodantă (din același motiv). 

Și mai au o calitate filmele ei: tușele rohmeriene (însă fără a urmări explicit asta). Contribuie decisiv la asta un element pe care cei mai mulți cineaști îl aditivează: lumina

P.S.: The Souvenir: Part II este în post-producție.

22 octombrie 2019

It Must Be Heaven: ochiul-sondă, ochi silențios

Căci trebuie să spunem în legătură cu toți acești exploratori și aventurieri din vremuri mai îndepărtate sau mai apropiate, care s-au întors din America amărîți că n-au găsit aur împrăștiat pe pămînt, că ei au dat greș nu pentru că nu era aur, ci pentru că n-au știut unde și cum să-l caute și pentru că nu l-au recunoscut cînd l-au avut în fața ochilor - pe scurt, pentru că vedeau cu un singur ochi.” (Thomas Wolfe - De la moarte pînă-n zori)
Ei bine, asta cu siguranță nu se poate afirma despre Elia Suleiman. El vede cu amândoi ochii locurile prin care se preumblă și lucrurile sau oamenii care-i ies în cale. Lumea de aproape și lumea din depărtare au pentru el același coeficient de atracție, chiar dacă numitorul comun este de multe ori banalul. 

Conceptual, It Must Be Heaven este la o aruncătură de privire de En la ciudad de Sylvia, experimentul observațional-voyeurist, devenit film-cult, al catalanului José Luis Guerín. N-aș zice că e vreo legătură sau condiționare în modul în care cei doi scrutează (și implicit scurtează prin montaj) lumea, însă nu pot să nu remarc că ambii regizori vin din zone geografice ce-și revendică neatârnarea: Palestina dintotdeauna, Catalunya mai ales în ultimii ani. 

However, diferența majoră între cele două filme este exact modul personajelor de a sonda mediul în care aterizează. 

Indiferent unde ajunge, Suleiman nu caută cu obstinație ceva sau pe cineva anume. Cel mult caută finanțare pentru un nou proiect, însă ăsta e un detaliu care nu-i afectează percepția, ci îi stârnește fibra ludică. De aici și tratamentul naiv-ironic aplicat stereotipurilor generate de (in)cultura diferenței: toți (ceilalți) sunt așa cum îi știm sau cum ni s-a spus c-ar fi, mai devreme ori mai târziu proiecțiile noastre (latente sau nu) dau nas în nas cu aceste clișee. De ce am fi, așadar, încrâncenați? Mai bine să atenuăm impactul cu umor negru și detașare, iată ce propune Suleiman

Cu o mască studiat-rigidă ce amintește de Buster Keaton, regizorul-personaj se comportă ca un antropolog ce testează metode mai puțin formale de a privi lumea. Fie că e la Paris sau la New York, atitudinea sa e aceeași.


Traversând contemplativ spații alteritare, Suleiman observă și colecționează viniete anecdotice, pe care le consemnează din când în când pe un laptop (altă deosebire de personajul din En la Ciudad de Sylvia, care desena mai tot ce-i atrăgea atenția). Câteodată tresare și bate în retragere, speriat de parcă ar fi depășit niște granițe invizibile. La limită se poate spune că ar cocheta cu voyeurismul (altă deosebire majoră în raport cu Guerin, care își baza demersul pe male gazing).

Dar rămâne acolo, la marginea sau în mijlocul cadrului, mut, discret și silențios ca o lebădă (new-york-eză, nu blagiană, ce se va întrupa aievea în Central Park, parte a unui happening absurd). Clin d'oeil-ul la Comedia umană e cât se poate de explicit (nu știu cât și căutat). Dar miza pare a fi în altă parte. La latitudinea celui ce privește dincoace de ecran în același timp cu cel de dincolo. Poate cea mai subtilă formă de a sparge „al patrulea zid”...

20 octombrie 2019

Parasite: playback anticapitalist cu negativ(i)

Greu de înțeles de ce, anul trecut, Boening/Burning a fost ignorat fără remușcări de juriul cannez condus de Cate Blanchett, mai ales dacă îl așezăm lângă Gisaengchung/Parasite (dir.: Bong Joon-Ho), un alt film venit din Coreea de Sud, care la ediția curentă a generat unanimitate în juriul prezidat de Iñárritu, încasând potul cel mare: Palme d'Or direct! Ca să știm o treabă: să fie bine, să nu fie rău, vorba aia.

Nu m-aș hazarda să spun că l-au premiat pentru a compensa eroarea de perspectivă din 2018... Ar fi doar o speculație, una din multele care se iscă în fiecare an pe marginea palmaresului de la Cannes. Dacă nu cumva chiar un soi de proces de intenție... Completamente inutil.



Afirm, în schimb, că filmul în discuție nu-și justifică mai deloc votul de încredere. Așa cum l-a gândit Bong Joon-Ho (regizor cu parcurs solid cam până pe la Madeo/Mother, inclusiv, dar care-i vechi, domnule, taman din 2009), deturnând spre, vezi Doamne, comentariu social, filonul unei manga SF din anii '90, Parasite nu e nici cal (critică a capitalismului, ceea ce se dorește în mod manifest a fi), nici măgar (film de gen).

E ceva din amândouă, ornamentat cu o mândrețe de corn în frunte, adică parabola care vine să dea seamă despre clivajul profund instalat între burghezii (apre)tați de familie și proletarii care put. A mâncare ieftină. Și a pivniță. (Apropo: antagonismul construit pe axa sub/deasupra este incomparabil mai imaginativ exploatat în Gwoemul/The Host, unde fabula se susținea fără probleme).



Din păcate, la asta se reduce toată viziunea inegalității sociale din Parasite: unii posedă case cu design high tech, piscină și nu circulă cu metroul (în care lumea duhnește), iar alții trăiesc claie peste grămadă în subsoluri insalubre unde nici wi-fi-ul nu are curaj să intre. Așa înțelege Bong să ilustreze și să denunțe inegalitățile sociale din Coreea de Sud: simplificând caricatural & maniheistic pe criterii olfactive. Aș zice că e un truc pe care nici măcar frații din Nord nu l-ar aprecia cine știe ce, iar ei știu meserie pe ogorul propagandistic...

Acest reducționism este seducător și îi permite să penetreze rapid tot soiul de grupuri dogmatice ce văd ideologie și-ntr-o floare de nufăr. Cele din stânga și l-au făcut stindard, cele din dreapta îl atacă. În ambele cazuri, miza este ideologică. Or asamblajul lui Bong intră pe blat în liga filmelor politice, dacă-l comparăm, fie și din avion și la întâmplare, cu titluri de Costa-Gavras sau Fassbinder, de exemplu.

Acolo unde cei doi foloseau șarja asumată, opțiune ce dădea un sens schematismului, regizorul sud-coreean mizează pe caricatură & grand guignol. Sau, ca să-l parafrazez pe SchraderBong țintește spre Buñuel, dar nimerește în Tarantino (în violența operetistică, desemantizată a acestuia, vândută aici drept comedie dark).

Or fi fluide granițele între mijloacele de exprimare și genuri, însă nu știu în ce măsură poți merge pe tușe groase și sânge pe pereți țâșnind ca din aspersor și apoi să ai pretenția ca rezultatul să fie luat în serios. Sau na, uite că se poate, dovadă criticile extaziate (așa cum se întâmpla pe vremuri cu Natural Born Killers) în fața acestui spanac de cantină. Ok, Bong Joon-Ho este un regizor versat, le are cu suspansul thriller-istic, știe cum să țină ștecherul atenției în priză, numai că produsul deversat în fața spectatorilor sună fals.



În opinia mea, Parasite e un film-căpusă. Altfel spus, parazitează cu succes demersuri care examinează în adâncime țesuturi sociale disfuncționale, categorie în care Burning e cel mai recent și convingător exemplu (nemaivorbind de subtilitățile pe care acesta își fundamenta discursul).

Aș evidenția, totuși, imaginea țais executată de Hong Kyung-pyo (tot el a tras și-n Burning), singurul element care elevează nivelul filmului, însă în cazul de față e doar un indicator de „frumusețe ca senzație fizică”. Iar filme care să surprindă doar fizic sunt pe toate drumurile.

P.S.: Pe (sub)tema home invasion ca mijloc de retorsiune socială am găsit mult mai articulat Borgman, filmul olandezului Alex van Warmerdam, selecționat, de asemenea, la Cannes. Fără premiu.

08 octombrie 2019

Cvasimilitudini III.04 [The Halo: the never ending story - part one]

Screenshot from Keyhole (dir.: Guy Maddin/2011)

Screenshot from Gisaengchung/Parasite (dir.: Bong Joon-Ho/2019)

(Avan)cronica ăstuia din urmă este aici.

Povestea acestor cvasimilitudini a început aici, a continuat acolo & dincolo și nu pare a se termina prea curând.