9 ani. Aproape.
Fabulos cum a trecut noianul acesta de timp.
Aproape 9 ani... Când au trecut?
Aveam impresia că Letiția a avut un guest post aici ceva mai recent. Se pare că nu: 31 decembrie 2017 este data înregistrată în scriptele blogului și, vorba cântecului, cărțile vorbesc și nu ne mințesc, deci le dăm crezare.
Impresia aceasta este înlocuită astăzi de o certitudine: celor aproape 9 ani li se pune capăt astăzi. Mai jos aveți caseta, mă rog, dovada. Cu mulțumiri!
_______________________
_______________________
«Dragă C.,
Azi a murit pisica neagră. E o zi foarte caldă, cea mai caldă de anul ăsta, bună de odihnit în pământul umed și rece. Îți scriu această scrisoare de pe vapor. Se scufundă și eu sunt singurul om încă la bord. Știu că nu e periculos, pentru că sunt pe uscat. Se scufundă în pământ, își crește rădăcini. Poate e doar un vis în care am să mă rătăcesc cu plăcere.
PLENTY OF FEELING IN THE SEA
Dacă dragostea e o clădire în flăcări (cum m-a convins David Byrne), ce e, atunci, un vapor scufundat pe uscat?
Dar o clădire fără acoperiș?
Prima scenă din film (Ástin sem eftir er/The Love That Remains/2025, regia: Hlynur Pálmason), că despre el îți scriu, de fapt, în care un acoperiș e smuls de pe o clădire, e un preludiu grozav al procesului de descompunere, un proces de transformare, gradual și imperceptibil, aproape invizibil, care devine evident în retrospectivă.
Avem o familie (etichetă). Mama (etichetă), Anna, e artist (etichetă), tata (etichetă), Maggi, e pescar (etichetă), copii, bunici, viețăți. Fiecare are rolul desemnat în această structură arhicunoscută, familia celulară. Îi vedem împreună, mâncând, mergând în drumeții, glumind, culegând afine, uitându-se la filme, totul este așa de normal, așa de banal, așa de natural. La fel cum banalitatea cruzimii se strecoară agil dincolo de ce poți să simți, să cuprinzi cu totul, și te lovește din plin în moalele sentimentelor, la fel și banalitatea iubirii care rămâne, care a fost dintotdeauna și va fi pentru totdeauna, reușește să se strecoare și să miște corzi de emoție neatinse de secole sentimentale.
Și dacă luăm de bun „dragostea e o clădire în flăcări”, atunci o clădire fără acoperiș e dragostea în ziua în care îți zici „sper că cineva pe care îl urăsc a uitat să închidă poarta, sper că Maggi a uitat să închidă poarta, ca să am un motiv să îl ucid”. E ziua când acoperișul e ridicat de demiurgul jucăuș care îl scoate pe unul dintre cei doi (!) din joc și îl lasă pe celălalt să rearanjeze mobila.
Timpul nu e cronologic, nu e clar de la început că e o familie în restructurare. Inițial tatăl Annei îl sună pe Maggi să îi propună să-i cumpere un cal pe care și-l dorește, dacă vrea să o „păstreze”, și aflăm de statutul Annei de single de la tipul din Reykjavík [1] care o ajută cu editarea fotografiilor în timp ce îi face apropouri cu revers. Detaliile sunt primite firimitural, pe parcurs, personajele ne povestesc cine sunt fără să putem alcătui un portret complet, fără să putem citi scrisul mărunt de pe etichetele relațiilor dintre ei. Fiecare se dezvăluie în detalii mici, maniere, gesturi, conversații. M-am simțit ca o creatură aflată în simbioză cu fiecare, pe rând, un microorganism cu backstage pass la viețile lor.
MASCULIN FEMININ
La un moment dat, pe teren necunoscut, am luat-o un pic și pe cărarea dihotomiei: cum că ar fi doar două personaje în film, personajul feminin (mama, panda, bunica, gâsca, fiica, păpușa) și personajul masculin (tata, bunicul, colegii de pe nava de pescuit, curatorul imbecil, păpușa).
EA e atât de frumoasă, o frumusețe care vine din calma acceptare a ei însăși, un fel de aură de om care face ce vrea fără să se îngrijoreze de ce fac sau ce cred alții, dar și din acceptarea cotidianului (vase, rufe, spălat de câine), care prin absolutul ei (al acceptării) pare chiar că îi aduce plăcere, o face senină, stoică, ușoară.
EL e trist, mic, fără cuvinte, e bărbatul infantilizat care vrea, dar nu știe să ceară, nu are cuvintele, are doar săgeți boante de manipulare care nu se apropie niciodată de țintă, încercări să se facă util, să ia poziție când e prea târziu sau superfluu. Cocoșul martir e o dovadă de dragoste, e promisiunea mincinoasă „am să mă schimb”, o încercare disperată de revenire la „cum erau lucrurile înainte”. Îi e mai ușor să se prefacă că nu s-a întâmplat nimic decât să confrunte orice, preferă să plutească, tras-împins.
EA îl retează scurt, nu din răutate, ci dintr-o sinceritate acută sau practicalitate crudă: „Du-te acasă”, „E mai simplu când nu ești tu prin preajmă”, „Am mai încercat, nu merge”.
Moartea cocoșului e și un fel de kill the Bjartur ego, dar - într-un moment de realism magic - acesta reapare ca un cocoș monstruos care îl devorează (mi-am imaginat eu) pe Maggi, restabilind ordinea derivei în care se complace.
EA e țărmul gândurilor lui, care se pierd pe mare.
Scena cu fusta din drumeție, când se pierde în valurile ei, îi expune mai mult decât orice sensibilitatea, pe care o maschează din asociere necugetată cu Bjartur, bărbatul cu etică solidă, dar inflexibilă, incapabilă de update, pentru care sentimentele sunt slăbiciune (dar nici măcar asta nu se spune cu voce tare).
Există un abis generațional între cei care au crescut cu Bjartur ca erou și au rezonat și cei care și-au pus întrebări vizavi de modul lui de operare, de felul în care obsesia lui pentru independență a venit înainte de toate cu prețul înstrăinării întregii sale familii. Colegul lui Maggi care zice că „generația tânără nu poate nimic, sunt toți niște slăbănogi, nu poți să le zici nimic, nu pot să facă nimic” oferă și antidotul pentru incapacitatea lui Bjartur să fie om-om:
„Maggi, vrei sfatul meu?”
„Nu.”
„Ți-l dau oricum, plus un file de pește. Pune-te mereu pe ultimul loc. Ai grijă de familia ta și fii bun cu copiii și soția ta. (...) Nu există 'tu' și 'timp pentru tine', e doar un fenomen inventat de internet.”[2]
A MONOLOGUE OF DEATH
Aș vrea să fac un mic ocol pentru curatorul imbecil - ca orice popor colonizat, animozitatea islandezilor față de colonizatori e palpabilă și se traduce în portretul absurd al acestui suedez fad (care ar putea la fel de bine să fie danez sau norvegian). Personajul lui cuprinde esența a tot ce e mai neplăcut la scandinavii de pe continent, cu small talk-ul lor aproape religios, cu aroganța lor pitită sub un sentiment de superioritate de neclintit, dar pe care se prefac că nu îl au. Curatorul imbecil e esența masculinului cu un gram de putere în plus față de altcineva (cumpăr bucata asta de pământ, fur acest ou). Dacă avionul lui s-a prăbușit, sau nu, nici nu contează, catharsisul a fost împlinit.
JOAN OF ARC
Acest mic film în film, presărat pe parcurs, e Chronos, e un păstrător neconvențional de timp. Păpușa-țintă e păpușa de jucărie a fiecărui personaj, în fața căreia nu e nevoie să se ascundă. Dintr-o dată poartă armură, și aici iar m-am pierdut în desișul analogiilor: pentru Anna e protecție pentru ce lasă să intre, o delimitare (nu, am încercat, acum du-te la tine acasă). Lui Maggi îi protejează rușinea, o ține ascunsă înăuntru, blochează transferul de sentimente spre ceilalți, poate chiar și spre el însuși.
Anna face munca de îngrijire: pune sare pe lângă, să nu se alunece, îi pune coiful, îi dă un sărut. Lui Maggi îi apare personificată, el îi dă un pahar cu apă, dar apa curge din ea, prin găurile de la săgeți. Nimic nu poate să o satisfacă, el nu poate să o satisfacă. „Ce ești? Ești femeie? Ești frumoasă?”
Totul se destramă încet și totul continuă. Transformarea relației dintre părinți nu încurcă pe nimeni în afară de Maggi care, fără ancora familiei, plutește în derivă. Îl vedem plutind la propriu, într-un costum de imersiune (un fel de costum barcă de salvare), după ce se aruncă în apă ca să prindă vasul de pescuit Jona (Iona cel din burta balenei), care e în drum spre țărm, unde unul din copii a suferit un accident.
Nu e clar cât timp trece, dar ziua s-a transformat în noapte. Vasul nu apare. Înghițit de balenă.
„Fucking Jona!”
Maggi fricosul, lașul, Maggi plutind pe mare.
YOU AND YOUR TIME IS A PHENOMENON OF THE INTERNET
Cu expertiza unui inginer (de)constructor, dar graba unui livrator, zic că Iubirea care rămâne este un film matlasat (quilt), o tehnică artistică posibil venită dintr-un „atâta s-a putut” care în loc să facă praf totul, e o forță a creativității - Pálmason a filmat multe scene singur, de-a lungul timpului. M-am rătăcit mult, m-am oprit să admir și să descos fiecare detaliu, am alunecat din rabbit hole în rabbit hole i mi-a plăcut acolo, sub pământul rece și umed. Am plecat din desișul lui cu sentimentul că expunerea fricii e singura formă de a o combate și că autocunoașterea nu este un lux, ci o condiție umană - să îți afli miezul, ca să nu fii doar formă.
E un film pe care îl „citești” cum vrei, cum poți, nu e fixist, nu acceptă doar un singur mod de receptare. Îți oferă prea mult, îți oferă tot timpul, iei ce vrei, ce poți. E un film într-un film, lângă un alt film din film, mai multe povești într-una, o mini-narațiune ușor împachetabilă care să mulțumească și pe căutătorul de fir narativ, eseuri poetice în format vizual care dau întregului o formă de nor deasupra unui peisaj islandez: necruțător, plin de o frumusețe intensă, străină. Până și coloana sonoră e un film în sine, mi-a produs un sentiment traductibil în imagini: un tort care se descompune în slow motion, pe o masă, afară, sub ploaie.
Iubirea care rămâne nu e o ecuație matematică. E iubirea care a fost mereu acolo. Nu e restul din toată iubirea minus iubirea care s-a dus. E portretul greoi, spus cu ușurimea limbajului cinematografic, al unei firimituri a prezentului, cu urme de oameni.»
_______________________
[1] jucat de nepotul lui Halldór Laxness, autorul romanului Oameni independenți, care mi-a fost recomandat ca lectură obligatorie pentru descifrarea spiritului islandez - al cărui sâmbure e Bjartur, personajul principal
[2] „Always put yourself in last place. Take care of your family and be kind to your children and wife. Worship and adore them and buy them everything they want. Build and fix everything that needs to be built and fixed. No matter what it is. There’s no such thing as you and your time. That's just a phenomenon invented by the internet. Your family is everything, nothing else matters. Think of your family as a greenhouse filled with plants and flowers and fresh air. And you really need to care for it, watering, repotting, repairing and cleaning the windows. You have to put everything in this damn greenhouse and, if you do, I promise you you will reap what you sow. More than you will even need.”
