Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 29 iunie 2012

Lexicon Wong Kar Wai (8)


I loved the cinema as a child. The attraction was that I could always lose myself in that re-created world: to cry, to laugh, to get angry, to feel deprived - and I enjoyed those feelings tremendously. I really do not think it matters much if my films are critically well-received or not. What is essential is that I want my audience to leave the cinema having enjoyed the film, and that means the whole world to me. What cinema has offered me, I dearly wish to pass it on to others.” (Wong Kar Wai în making of-ul filmului Days of Being Wild)


I hoped to make the picture in black and white and I wanted the light to be very weak, without contrast, as in the paintings of Edward Hopper.” (Wong Kar Wai)

luni, 25 iunie 2012

Monday Monologues (LXVII): [ediţie specială - săptămâna Paolo Sorrentino]


Am început săptămâna Paolo Sorrentino, în forţă, cu un monolog din L'uomo in più şi o închei la fel, cu un monolog din acelaşi film. Ce veţi urmări cu ocazia asta e, practic, finalul apoteotic (iar pentru mine simetric) al unui film în care Toni Servillo, actorul preferat (că fetiş e deja clişeu) al cineastului italian (l-a distribuit în 3 lungmetraje, poate nu întâmplător şi cele mai bune), confiscă literalmente ecranul. Au fost secvenţe - şi aceasta e una din ele - care mi-ar fi plăcut să nu se mai termine, generatoare fiind de stări de graţie. 

Şi totuşi, există un final. Ca acum, când, forţat de împrejurări, voi pune punct unei săptămâni tematice prin intermediul căreia m-am apropiat şi mai mult pe Sorrentino. Poate şi voi, poate nu. Oricum, nu cer scuze celor care s-au plictisit de lipsa de diversitate. Dacă au fost astfel de persoane, îmi permit să le aduc în memorie vorbele lui Nicolas Cage spuse celuilalt Nicolas Cage, în Adaptation, când aude că marea iubire a vieţii sale nu dăduse vreodată doi bani pe el: „Asta-i problema ei.”

P.S.: Attenzione, attenzione: sfârşitul nu-i aici! Pe drum e şi-un bonus. Consistent!

duminică, 24 iunie 2012

La partita lente


Every element needs attention, including sound. For example, L'Uomo in più was set in the 1980s, so I had to look for sounds connected to that time period... there were certain kinds of cars, Vespas and not scooters. Sound can also be very inventive”, spunea Sorrentino într-un interviu. Şi dacă-i vezi filmele, eşti obligat să-i dai dreptate atât în ce priveşte importanţa, pivotală, aş zice, pe care o acordă sunetului (îmi place mai mult sintagma în engleză, sună mai bine, mai plin - sound design), cât şi ingeniozitatea de care dă dovadă.

Să luăm, de pildă, acest scurtmetraj, din 2009, clădit pe un scenariu premiat în cadrul perFiducia, un proiect ce-şi propune să încurajeze tinerii cineaşti italieni. E un exerciţiu de stil, un experiment, în esenţă, bazinian, fiindcă se concentrează pe acea „ambiguitate imanentă a realului” postulată de teoreticianul francez. Ce vedem aici? Chipuri mai mult sau mai puţin expresive. Şi sunete (ambientale) preluate direct de la sursă. Atât. Sau, cu alte cuvinte, fâşii de viaţă prezentate evenimenţial, adică un construct ce respectă vocaţia ontologică a cinematografului de a reproduce realitatea ţinând cont de această trăsătură esenţială - ambiguitatea. Evident, Sorrentino nu aplică ad litteram regulile stricte ale „doctrinei” baziniene sau, dacă vreţi, le aplică extensiv, modular, în sensul că utilizează montajul, dar  niciodată pentru a tranşa soarta unui eveniment cu sfârşit imprevizibil.

Director cameos in films of others (III)

Ediţie specială, fireşte, în cadrul săptămânii Paolo Sorrentino.

 Paolo Sorentino în Il caimano (dir. Nanni Moretti/2006)

sâmbătă, 23 iunie 2012

...şi dedicaţii

E dincolo de orice truism: a face cuiva o dedicaţie e un gest extrem de personal (nu mă refer la cele făcute în răspăr), după cum personale sunt şi motivaţiile. Atunci când dedicaţiile acestea transcend spaţiul privat, aşa cum se întâmplă când le întâlnim pe o carte sau pe genericul unui film, ele stârnesc curiozitatea. Şi e cumva omeneşte să vrei să afli sau să intuieşti povestea din spatele lor, resortul ce l-a împins pe autor să (ne) facă această confidenţă (avantaj scriitorii, care au mai multe posibilităţi de a dezvolta). Evident, nu toate auto-(d)enunţurile sunt monumente de originalitate, dar chiar şi aşa, în banalitatea lor cea mai eclatantă, tot atrag atenţia. E şi cazul celor 4 mesaje introduse de Sorrentino în filmele sale (constatăm, aşadar, un raport superior făţă de motto-uri). Chiar dacă e scump la detalii, în urma unui scurt, dar foarte aplicat research, legăturile dintre autor si persoanele cărora le mulţumeşte pot fi descoperite.

Aici, interesul pentru cei... 4 cavaleri ai apocalipsei e relativ redus, pentru că, deşi exagerez niţel, totuşi nu greşesc prea mult când spun că This Must Be the Place e, din punctul meu de vedere, cel mai slab film al său. So, this must be the word.

În schimb, această enigmatică şi profund intimă dedicaţie (identificată pe end credits în Il divo) nu trimite cu gândul spre who's who, ci spre povestea pe care o acoperă descoperind-o. La o primă lectură, deci, nu ştim cine e Daniela, însă e limpede că a avut (are?) un anume rol în viaţa cineastului (de dragul trivia, „rezolvarea” e la sfârşitul postului). Oricât de impasibil ai fi (şi din moment ce aloci timp genericelor şi le urmăreşti cu luare-aminte e clar că nu poţi fi), un astfel de amănunt nu poate trece nemetabolizat.

Lucrurile sunt clare aici: Le conseguenze dell'amore e dedicat copiilor săi. E drept că la data apariţiei filmului (2004) erau mult prea mici pentru a pricepe ce povesteşte (cu strălucită economie de mijloace) tatăl lor, aşa că mie îmi pare cu bătaie lungă dedicaţia asta, precum cea inserată de Joe Abercrombie pe Best Served Cold: For Grace, One day you will read this and be slightly worried" , chiar dacă nu la fel de explicită. Grace era fiică-sa!

Ceaţă la mal, cum tot la mal se va îneca şi unul din personajele din L'amico di famiglia.

*********************
Dezlegarea enigmei: Daniela şi Paolo Sorrentino

sursă foto: zimbio.com

vineri, 22 iunie 2012

Motto-uri...

Aproape că le-am putea numi trademarks pentru că trei din cele 5 lungmetraje se deschid cu citate-suport ce pot fi considerate într-o oarecare măsură evhivalentul intrigii de predestinare. Atenţie, am spus echivalent, nu substitut. Se impune şi o menţiune: în L'amico di famiglia e introdus înr-o manieră ingenioasă: vocea unui personaj feminin (o călugăriţă) ce pare înghiţit de nisip.

Screenshot from Il divo: La spettacolare vita di Giulio Andreotti (2008)

Screenshot from L'amico di famiglia (2006)

Screenshot from L'uomo in più (2001)

joi, 21 iunie 2012

Muzici ce nu pot fi (s)puse altfel


Esiste nel mondo una specie di setta della quale fanno parte uomini e donne di tutte le estrazioni sociali, di tutte le età, razze e religioni: è la setta degli insonni, io ne faccio parte da dieci anni. Gli uomini non aderenti alla setta a volte dicono a quelli che ne fanno parte: ‘se non riesci a dormire puoi sempre leggere, guardare la tv, studiare o fare qualsiasi altra cosa’. Questo genere di frasi irrita profondamente i componenti della setta degli insonni. Il motivo è molto semplice; chi soffre d’insonnia ha un’unica ossessione: addormentarsi.” (Titta di Girolamo

Muzica (pentru unii în mod sigur zgomot) din clipul de mai sus acompaniază încercările chinuitoare ale personajului principal din Le conseguenze dell'amore de a adormi, de a rupe lanţul nopţilor de veghe, de a pune capăt, fie şi temporar, unei nevroze provocate de o recluziune pe care nu o mai suportă, dar pe care trebuie să o suporte. E condamnat să o suporte. Şi să se suporte. Treaz. Să-şi audă gândurile, întrerupte sau potenţate când şi când de droguri. O formă de a fugi de el însuşi, de a ademeni somnul.

În acest caz, e exact genul de muzică ce se pliază perfect pe trasa narativă. De fapt, aici am vrut să ajung, fiindcă la capitolul ăsta Sorrentino e printre cei mai buni. În filmele sale, muzica nu e ca să fie, nu e ice breaker, nu e truc şi nici o „schemă” de a manipula emoţiile spectatorilor. E pur şi simplu de-acolo şi acolo. Pretenţios spus, funcţia e prin excelenţă extra-diegetică. Iar pentru asta îţi trebuie fler şi ureche cu... suflet. 

Close & brief encounters of the third kind (XI) [ediţie specială - săptămâna Paolo Sorrentino]

Sean Penn şi... Jamie Oliver în This Must Be the Place (2011)

miercuri, 20 iunie 2012

duminică, 17 iunie 2012

Monday Monologues (LXVI): [ediţie specială - săptămâna Paolo Sorrentino]


Italo Celoro în rolul unui antrenor (Mister) complet sărit de pe fix, „modelat” de Sorrentino după chipul şi asemănarea unui allenatore celebru în fotbalul italian pe la începutul anilor 80 pentru metodele mai puţin principiale de interacţiune cu jucătorii. Sunt convins că nu e nevoie de traducere, prestaţia vorbeşte de la sine. Aaa, era să uit esenţialul: filmul din care e preluat fragmentul de mai sus e chiar debutul în lungmetraj al cineastului italian, my hero of the week: L'uomo in più (2001).

Giulio Andreotti: La bocca della verità (săptămâna Paolo Sorrentino)

Screenshot from Il divo: la spettacolare vita di Giulio Andreotti (dir. Paolo Sorrentino/2008)

Ce vedeţi aici e un fel de început, unul direct in media res, fiindcă în mod normal nu aşa se începe. Numai că ce e normal prin alte părţi, e normal acolo nu şi pe blogul ăsta. Vă mai amintiţi? N-am mai folosit-o de ceva vreme, i-a venit iar rândul: Cinesseur leads, doesn't follow! 

Aşadar, ce vedeţi aici e începutul săptămânii Paolo Sorrentino pe acest blog. De-mi aduc bine aminte, ultima oară când am avut o campanie intensiv şi extensiv dedicată unui cineast se întâmpla cu mai bine de un an în urmă. Dacă atunci îl viz(it)am pe Stanley Kubrick, acum am ales un regizor italian pe care îl apreciez din câteva motive pe care le veţi afla în zilele următoare (pentru clevetitori: nu, n-are mai nimic în comun cu Malick). Hai că nu mă pot abţine şi vă spun trei: minimalismul baroc în care înfăşoară subiectul, cultul pentru close-up-uri şi ştiinţa compoziţiei. Şi-un amănunt, anecdotic mai degrabă: stilul său m-a sedus de la prima întâlnire! Şi nu-s deloc easy going.
 
Gata cu vorbăria. Ciao, a domani!

sâmbătă, 16 iunie 2012

Ora exactă (XXIII)

Screenshot from Chinese Coffee (dir. Al Pacino/2000)

 „(...) am făcut efort încercând să transform materiale care ar putea fi percepute drept obscure şi dificile în filme-piese viabile şi active. Folosesc termenul de «filme-piese» fiindcă sunt un hibrid de piese prezentate ca filme. Dacă ar fi să mai regizez vreodată, aş face un efort să iau o piesă de teatru, o piesă scrisă de un dramaturg, şi s-o adaptez ecranului. E o dorinţă de-a mea. Poate fiindcă de-a lungul anilor m-am văzut ca fiind cineva mai degrabă conectat la teatrul făcut dinaintea spectatorilor decât la film. Expresia şi legătura cu munca le-am făcut prin teatru, prin arta interpretării. Prestaţia din filme a fost pe locul al doilea. (...) Chiar şi filme ca In the Bedroom sau Sideways - filme mici, independente - şi ele sunt cultivate. Undeva adânc în mintea tuturor există speranţa că or să-l apuce pe Dumnezeu de-un picior. Şi uneori asta se şi întâmplă cu asemenea filme, fiindcă sunt axate pe subiecte curente şi oamenii se pot raporta la ele. Valoarea lor e mai răspândită. Filmele făcute de mine nu sunt pentru acel gen de consum: nu-s făcute cu aşa ceva în minte. Au fost făcute datorită ideilor celor care le-au scris şi ceea ce transmiteau avea o semnificaţie pentru mine. Aşa că, într-un fel, sunt filme personale de artă. Prin chiar natura lor nu încearcă să concureze cu altele.”

Fragmentul de mai sus e extras din Al Pacino in Conversation with Lawrence Grobel (with a foreword by Al Pacino), apărută în 2006, la Gallery Books, şi tradusă în româneşte (cu destule scăpări, unele hilare) de Sanda Watt pentru Editura Publica (colecţia Victoria Books).

vineri, 15 iunie 2012

Alfonso Cuaron & the art of long takes

Studiu de caz: Children of Men

Sunt cu totul 154 (cu minime de 22 secunde şi maxime de 378 de secunde). Nişte oameni plini de bune intenţii şi mai ales de răbdare au făcut un inventar al acestor mărci identitare Cuaron (au contabilizat doar cele care durează mai mult de 45 de secunde) şi a ieşit ce se vede:


Şi asta nu-i nimic: se zvoneşte că noul său film, Gravity, începe cu o scenă ce se întinde pe lungimea şi lăţimea a... 17 minute. Fără nici o tăietură!

miercuri, 13 iunie 2012

American Animal: vodevil amfetaminizat

Filmul ăsta ar putea fi pentru hipsteri cam ce e piatra cubică pentru piţipoancele pe tocuri: un chin la capătul căruia se aşterne ca un covor persan o promisiune. În cazul de faţă, ideea snoabă că American Animal e ceva nemaivăzut, echivalentul aranjării unei eşarfe vreme de trei ore pentru a-i imprima un look neglijent. Prin asta ei înţeleg (dar nu ştiu cum s-o spună) că filmul e construit cu obstinat respect (exagerat, pe alocuri) pentru regula celor trei unităţi: personajul principal, bolnav în fază terminală, nu-şi părăseşte duplexul nişte ore în şir, ultimele din existenţa-i efemeră pe acest pământ, din câte suntem lăsaţi să înţelegem, interval în care sub efectul a tot soiul de medicamente şi droguri îşi perpetuează convolutiv delirul. Ca spectator obişnuit, experienţa e solicitantă, extenuantă: parcă ai împărţi un lift (sau o cabină telefonică) cu un epileptic scuturat de crize. Sau, la un alt nivel - şi aici comparaţia funcţionează în favoarea sa - ai parte de un Enter the Void tras exclusiv indoor în care bombardamentul stroboscopic de acolo e înlocuit cu un şuvoi verbal narcisiac-fără noimă.


Acest artefact bizar, deloc de lepădat, însă, poate fi considerat fără nici o apăsare, film de autor. Matt D'Elia e şi arc şi săgeată (+ otrava din vârf): deţine rolul principal, a scris scenariul, evident e şi regizor, dar s-a ocupat şi de montaj. Din postura asta de factotum controlul asupra desfăşurării (non)evenimentelor e aproape opresiv (nu lipsesc, de pildă, detalii grafice sordide legate de o boală nenumită). Din fericire, tot asamblajul de ego-uri şi alter-ego-uri e funcţional, iar cei cu simţul umorului ar putea vedea în American Animal sitcom-ul pe care Beckett nu l-a scris niciodată.

P.S.: Nu am nimic cu hipsterii. Pur şi simplu nu mă pot abţine să nu-i iau la mişto. Pe considerente (contra)culturale, desigur (sper că înţeleg unde bat)!

marți, 12 iunie 2012

„Ce bine e să fii Alain Delon...” (1)


 ... cu ochii verzi ca ceaiul de Ceylon! (tot de la Şuie Paparude auzire)

Serialul ăsta nu va fi foarte lung, dar o să vă prilejuiască nişte surprize cel puţin... imense! Parol.

luni, 11 iunie 2012

Monday Monologues (LXV)


Come on, old-timer. You gonna join us, my friend? Come on! «I don't wait for old people, I don't wait for old people». (laughing) Here we go. Let's see another seven. Eight, easy. Bet it back hard. Okay, I'm gonna light a cigarette now, old-timer. See, I like you, so I'm gonna let you have this time... to place your bet before I finish lighting this cigarette. Then I'm just gonna roll, and fuck you. You're laughing? I just said "fuck you" to the man. Jesus Christ! The way you look, I think you know what I'm saying, old-timer. I think you do. Jesus Christ, why don't you have some fun? Fun! All right. Shack-a-lack-a do… Shack-a-lack-a do be do be do... Got a little bit more there. Shack-a-lack-a do, baby… Coming in there, baby. I'm gonna light the cigarette. What are you gonna do, old-timer? (…) What the fuck? Oh, man. You play that game, don't you? Oh, shit! You're big time. You are big time! Oh! Hard eight. Okay, here we go. All right, this is for you, Big Time. I'm not even looking. Here we go! That's a hard six, old-timer! That's not bad for me, is it, sister? Is it, Sister Sledge? Here we go. It's me and you. You know what I'm saying? Fuck it. A hundred. Hard eight. Me and you, Big Time. Me and you. You can buy yourself another suit with this roll. Forty-four. Fucking 44, Big Time. Two thousand. Two thousand. Hundred. Hundred… Fuck! (Philip Seymour Hoffman as Young Craps Player in Hard Eight aka Sydney, dir. Paul Thomas Anderson/1996)

duminică, 10 iunie 2012

Cvasimilitudini (XXXVI)** [Sketches]



Screenshots from Vanilla Sky (dir. Cameron Crowe/2001) 


Screenshots from Beginners (dir. Mike Mills/2010)

Articol PartyTIFF 10: Încă o dată am avut dreptate (ca Evenimentul zilei pe vremuri)

Trofeul Transilvania, în valoare de 15.000 de euro, oferit de Institutul Cultural Român (ICR), merge anul acesta în Norvegia: Oslo, 31 august / Oslo, August 31st, în regia lui JoachimTrier.” (citat din anunţul postat pe site-ul TIFF)

Am avut dreptate când am spus ca Oslo, 31 august e cu 10 clase peste tot ce a avut competiţia de oferit. Nu ştiu ce a fost în capul (că minte = onestitate sigur nu a fost!) selecţionerului (şi nu mă refer la Nea Piţi), însă dacă eşti cu toate simţurile la purtător, între care bunul simţ e cel dintâi, e nepermis să înghesui sub aceeaşi umbrelă submediocrităţi sforăitoare ca The Loneliest Planet (simply horrendous!) şi Á annan veg al islandezului Hafsteinn Gunnar Sigurðsson, cel mai bine plasat în lupta inegală cu filmul lui Trier.

În fine, bine că a ieşit aşa... Poate sunt eu prea dur şi nedrept!

sâmbătă, 9 iunie 2012

Articol PartyTIFF 9: filmele penultimei zile

Mă amuză recomandările de tip Am văzut pentru voi. Când vine vorba de filme, dar cred că e valabil în general, nu vezi pentru alţii. Vezi sau ar trebui să vezi în primul rând pentru tine. În ce-i priveşte pe ceilalţi, ei bine, ei pot avea acces (dacă le oferi ocazia) doar la o frântură din experienţa ta de martor fiindcă raportarea ta e întotdeauna subiectivă. Deci implicit partizană, ar adăuga unii.

În concluzie, sumar formulată, nimeni nu vede nimic pentru voi/alţii. Vede strict pentru el şi eventual doreşte să vă facă părtaşi (cazul ideal). Lucru pe care vreau să-l fac şi eu alegând trei titluri din sumedenia de variante la îndemână în penultima zi de festival. Mâine ediţia curentă se încheie şi deşi nu am fost şi deşi am destule cuie împotriva organizatorilor (loviţi uşor de autosuficienţă) nu-mi pot reprima un discret acces de melancolie (retro)proiectivă. Să trecem, însă!

1. Policier (20.30, Cinema Victoria, Supernova)

E filmul de debut al regizorului israelian Nadav Lapid şi a stârnit numeroase controverse atât la el acasă, cât şi prin festivalurile în care a fost expus din cauza modului deloc ortodox în care e prezentat etern(izat)ul conflict dintre terorişti/extremişti şi forţele guvernamentale ce încearcă să-i anihileze. Amintind în oarecare măsură de ermetismul glacial din 71 Fragments Of A Chronology Of Chance al lui Haneke şi de formalismul experimental din filmele conaţionalului Amos Gitai, Lapid tratează subiectul fără compromisuri şi îşi tratează personajele cu detaşare, fiind mai degrabă interesat de a le face interesante decât plăcute/agreabile.

The issue of having two parts-two groups was one of my main concerns when preparing the movie. I discussed it a lot, first with the DOP: should we have different style for each part? Different aesthetics? Different politics of framing? Of shooting? And then, during the editing process, with the editor. Should we have a different tone? A different politics of cuts?

Also, the way the actors are performing, their presence in front of the camera: should it look alike or be separated? In the end we understood that it would be too easy, not intelligent, and mainly wrong, with regard to the film's intentions, to create two film styles. That's why the editing is quite similar. In both cases we tried to create an editing that would not be spoiled, that would not let the sometimes stylized scenes enjoy their own existence too much. It was a tough edit, not a lot of cuts, to the contrary, but cuts that would be well felt, not hidden ones, cuts that would create a tension, kind of dialectic tension, without wanting to sound too theoretical, between the two sides of the cut.

The same thing regarding the camera work: I feel that in both parts the camera acts more or less in the same way. It stands there and calls the characters to stand in front of it and to declare, one after the other, the fact they exist, then trying to repeatedly define what this existence is about, from which materials they are composed. In a way, this is the main activity of characters in both parts in the movie. They use rituals and ceremonies in order to declare who they are in front of the camera, again and again. Like the five policemen, in the opening scene, shouting their names to the valley.” (Nadav Lapid pentru filmandfestivals.com)

2. Elles (18.00, Odeon Cineplex-1, Supernova)


Filmul Malgorzatei Szumowska e un excelent vehicul care o pune în valoare pe Juliette Binoche în rol de jurnalist care investighează nebănuitele căi ale prostituţiei. Dur, ancorat cu parâme groase într-un naturalism crud şi lipsit de inhibiţii în prezentarea unor scene explicite, Elles nu are ambiţii moralizatoare şi nici nu trece drept ce nu e (fals documentar). E pur şi simplu o copie aproape fidelă a realităţii de lângă noi, a acelei realităţi care de cele mai multe ori rămâne la stadiul de aparenţă. Interzis pudibonzilor sau celor mai slabi de inimă!

3. Monsieur Lazhar (20.30, Odeon Cineplex - 4, Supernova)


Un film remarcabil (propunerea Canadei pentru Oscar la categoria cel mai bun film străin) despre condiţia imigrantului într-o societate nu atât rejectivă, cât politicos-indiferentă faţă de alogenie în toate formele ei. Regizorul (Philippe Falardeau) explorează cu bun simţ narativ şi delicateţe straturile perfect articulate ale unui mecanism socio-cultural (şcoala) deprins cu comoditatea prejudecăţii şi confortul conştiinţei auto/atotconsolatoare. Afinităţile elective ale cineastului canadian faţă de stilul fraţilor Dardenne sunt clare (inclusiv în ce priveşte flerul şi intuiţia în alegerea copiilor-actori), după cum şi desprinderile de acest aliniament sunt la fel de evidente (şi deloc stridente, din fericire). N-aţi zice, dar sursa acestui film este o piesă de teatru! Ei bine, treaba asta nu se vede întrucât decupajul e atât de fin şi impecabil executat încât, dacă-mi permiteţi, suntem aici în pezenţa unei mici capodopere.

joi, 7 iunie 2012

Juxtapuneri (XVIII): Pale Blue Dot

Screenshot from Moon (dir. Duncan Jones/2009)

From this distant vantage point, the Earth might not seem of any particular interest. But for us, it's different. Look again at that dot. That's here, that's home, that's us. On it everyone you love, everyone you know, everyone you ever heard of, every human being who ever was, lived out their lives. The aggregate of our joy and suffering, thousands of confident religions, ideologies and economic doctrines, every hunter and forager, every hero and coward, every creator and destroyer of civilization, every king and peasant, every young couple in love, every mother and father, hopeful child, inventor and explorer, every teacher of morals, every corrupt politician, every «superstar», every «supreme leader», every saint and sinner in the history of our species lived there - on a mote of dust suspended in a sunbeam. 

The Earth is a very small stage in a vast cosmic arena. Think of the rivers of blood spilled by all those generals and emperors so that in glory and in triumph they could become the momentary masters of a fraction of a dot. Think of the endless cruelties visited by the inhabitants of one corner of the dot on scarcely distinguishable inhabitants of some other corner of the dot. How frequent their misunderstandings, how eager they are to kill one another, how fervent their hatreds. Our posturings, our imagined self-importance, the delusion that we have some privileged position in the universe, are challenged by this point of pale light. Our planet is a lonely speck in the great enveloping cosmic dark. In our obscurity – in all this vastness – there is no hint that help will come from elsewhere to save us from ourselves. It is up to us. It's been said that astronomy is a humbling, and I might add, a character-building experience. To my mind, there is perhaps no better demonstration of the folly of human conceits than this distant image of our tiny world. To me, it underscores our responsibility to deal more kindly and compassionately with one another and to preserve and cherish that pale blue dot, the only home we've ever known.” (Carl Sagan - Pale Blue Dot: A Vision of the Human Future in Space)

miercuri, 6 iunie 2012

Articol PartyTIFF 8: Claude Lelouch despre Un homme et une femme

1966


(Bad weather) it is one of the main characters of the film. We absolutely feel the cold throughout the whole movie. It's very important. In a love story, the colder it is the warmer we want things to get. It's a very special love story because it is not told, I think, in a logical way. The story is very simple but we make constant incursions into the past and the future of the characters. Here is the couple's sense of time. They are people who have experience, have already lived, who have had joys and sorrows and who, at the age of 35 years old, already have a past behind them. Yet everything is still possible. So we keep this past in mind throughout the film in order to know what the present and the future will bring. This produces a film with many cuts since it has about 3500 shots, I believe.

- Claude Lelouch on the set of Un homme et une femme -

What I love to do when I make a film is shooting in real time. For example, the story of Un homme et un femme happens in three weeks. We shoot live, we are like reporters, much more so, than a crew of filmmakers who rehearses for a long time. We rehearse, but never with the camera. I work with the actors at night in the room or early morning before shooting. (...) We're shooting the Monte Carlo car-rally, live. We got a car for the Monte Carlo rally. The three of us are going to race. It will be Jean-Louis, Mr. Chemin from Ford, and myself in the car. We'll run the race for good, for five days and five nights. I'll be able to film the face of a pilot, the growing beard, the exhaustion, the 1.000 things that will occur.

A director can make two sorts of films. Either films that are very dear to him which he knows very well, whose subject matter fits him, or subject matters completely opposite to him. Here, I've made a film completely opposite to my personality. In fact, it's the projection of a dream. This is a story I would have loved to live. And which I will probably never live... because I am not loving enough.

37 years later


The idea came to me after a film I'd just finished called Les grands moments. It was a disaster, nobody wanted to show it and I couldn't find a distributor. (...) At the time, I had a habbit, I still have this habbit when I'm feeling down, I'm taking my car and drive, just drive until exhaustion. My car's a place where I'm all alone, where I can think. And that night, I drove towards Deauville. I stopped at 2:00 in the morning at the beach because I couldn't go further. I slept in my car. The sun woke me up. I saw this woman through the windshield of my car who was walking on the beach. At the time it was low tide so the sea was really far away, at least a mile or two away from me. And I was surprised to see a woman walking at 6:00 in the morning with a child and a dog frolicking around her. All of a sudden my curiosity was stronger than my sadeness. All of a sudden my curiosity brought me back to life to the essential things in life. I said to myself: if this woman is on the beach with his child at this hour she wants to make the most of their time together. If that's the case, she must not see him very often. Maybe this child is in a boarding school. And all of a sudden the story of Un homme et une femme came to me. (...) When I got out of my car that morning and saw the woman on the beach I was not thinking of making a film. The film was a fantasy. I would've love to meet a woman as beautiful as Anouk Aimee in those circumstances.

Personal credo:


Un homme et une femme a fost distins cu Palme d’Or, în1966, şi cu două premii Oscar (1967) pentru cea mai bună actriţă, respectiv pentru cel mai bun film străin. A fost un imens succes de public şi, practic, biletul de acces al regizorului în lumea bună a cinematografiei franceze (şi nu numai).

Un homme et une femme (cu Jean-Louis Trintignant şi Anouk Aimée în rolurile principale) a fost proiectat în secţiunea 3x3 în care au mai fost incluse Les uns et les autres (de asemenea, premiat la Cannes, în 1981, pentru merite tehnice) şi D'un film a l'autre (2011).

Sursă imagini & text: documentarele incluse pe DVD-ul original distribuit în România de ProVideo.

marți, 5 iunie 2012

Articol PartyTIFF 7: Recap & highlights

Marţi, 5 iunie:

Masterclass Timo Vuorensola (Napoca 15, 15.00)
Headshot (Casa de Cultură a Studenţilor, 21.30, Oameni şi zei)
Oslo, 31 august (Cinema Victoria, 20.00, competiţie)
L'exercice de l'état (Odeon Cineplex - 6, 22.30, Supernova)

Miercuri, 6 iunie:

Las acaccias (Cinema Victoria, 12.00, Supernova)
Masterclass Pen-Ek Ratanaruang - Headshot, link above (Napoca 15, 15.30)
Hasta la vista! (dir. Geoffrey Enthoven/2011): comedie tristă cu persoane cu dizabilităţi, combinaţie zărghit-aiuritoare de Aaltra, Inside I'm Dancing şi Sideways cu aromă fină de Superbad. (Cinema Florin Piersic, ex-Republica, 23.00)
Iron Sky - director Timo Vuorensola, link above, image below (Ursus Open Air, 21.45)

luni, 4 iunie 2012

Paul Thomas Anderson, Kubrick The 2nd


Între Punch Drunk Love şi There Will Be Blood au trecut cinci ani. Iată că de-atunci am contabilizat alţi cinci până la un nou film de Paul Thomas Anderson (trebuia să-l taloneze cumva pe Wes, nu?). The Master, deja îndelung aşteptat, va avea premiera la Veneţia, dar până atunci ne dedulcim cu un teaser trailer. Buuuuun, buuuun! Să mai adaug că din distribuţie face parte şi Philip Seymour Hoffman? Pentru cei care se întreabă what's the rumpus, treaba e aşa: PTA + PSH = 5 movies, friendship  & respect. În cifre absolute, cei doi sunt la a cincea colaborare din şase posibile (şi mă refer strict la lungmetraje). Cât despre Hoffman, va reface alături de Amy Adams cuplul actoricesc electrizat static din Doubt!

duminică, 3 iunie 2012

Her lines of fame: top 3 Melissa Leo

3.
Ray Eddy in Frozen River (dir. Courtney Hunt/2008)
- nominated for Best Performance by an Actress in a Leading Role, 2009 - 

2.
Marianne Jordan in 21 Grams (dir. Alejandro González Iñárritu/2003)

1.
Alice Ward in The Fighter (dir. David O. Russell/2010)
- Oscar for Best Performance by an Actress in a Supporting Role, 2011 - 

Melissa Leo se află zilele acestea în România unde filmează pentru The Necessary Death of Charlie Countryman (dir. Fredrik Bond), iar luni, 5 iunie, va susţine un masterclass la Cluj (Napoca 15).

„Uşile, uşile...” (10)

Screenshot from Café de Flore (dir. Jean-Marc Vallée/2011)

sâmbătă, 2 iunie 2012

Articol PartyTIFF (6): Oslo, 31. august


E de foarte departe cel mai ofertant şi galonat film din competiţie, surclasându-şi cam la toate capitolele adversarii (dacă priveşti cu atenţie finaliştii, îi dai dreptate lui Mihai Chirilov care spunea, în Dilema Veche, că selecţia curentă a fost una de criză, însă cum a evitat să-şi ducă ideea în direcţia corectă, îmi permit eu să observ că, în primul rând, criza a fost de inspiraţie).

Statutul de favorit n-are legătură cu faptul că, anul trecut, la Cannes, filmul a strălucit în secţiunea Un certain regard sau cu acela că autorul poartă un nume celebru (Trier, Joachim Trier, rudă îndepărtată, pasămite un fel de nepot al lui Lars particulă de nobleţe von), ci cu valoarea intrinsecă a producţiei, un devastator vortex de emoţii ce te absoarbe domol, metodic, pentru a te trece apoi prin felurite temperaturi şi viteze contrastante ca să te arunce în cele din urmă într-o stare pe care aş numi-o melancolie a disperării.

În termeni cvasitehnici, avem de-a face cu o adaptare foarte personală şi pertinent adusă la zi a romanului Le feu follet de Drieu La Rochelle (1931). Vă sună cunoscut? Ar trebui, fiindcă şi Louis Malle l-a folosit ca materie primă pentru inubliabilul omonim (lansat în 1963) ce merită o discuţie separată. Atenţie, însă: Oslo, 31. august nu e un remake!  

Trier are suficientă personalitate şi ştiinţă pentru a se distanţa stilistic şi tematic atât de sursa primară, cât şi de termenul de referinţă, apropiindu-se, în schimb, de ideile unui domn ce scria tomuri întregi în cautarea timpului pierdut. De altfel, găsim aici poate cea mai completă definiţie a acestui scriitor: Proust is Proust. Nu-i vorba de vreo tautologie pompoasă. E drept că enunţată ca atare nu semnifică nimic, însă după ce veţi avea tabloul complet, o veţi percepe corect.