Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

marți, 31 martie 2009

Co(e)nstrângeri

Jesus Quintana: You ready to be fucked, man? I see you rolled your way into the semis. Dios mio, man. Liam and me, we're gonna fuck you up.
The Dude: Yeah, well, you know, that's just, like, your opinion, man.
Jesus Quintana: Let me tell you something, pendejo. You pull any of your crazy shit with us, you flash a piece out on the lanes, I'll take it away from you, stick it up your ass and pull the fucking trigger 'til it goes "click."
The Dude: Jesus.
Jesus Quintana: You said it, man. Nobody fucks with the Jesus.

Aş fi pus fragmentul video strict pentru accentul dement folosit de John Turturro. Ar fi fost prea simplu, însă! Aşa, redând doar dialogul, vă forţez să revedeţi faza pe ecranul memoriei, vă testez oarecum reflexele. Dacă există persoane care nu ştiu din ce film e secvenţa, asta însemnând în 99% din cazuri că nu au văzut filmul, dar o găsesc laughable, good for them: au simţul umorului! Şi o temă: să vadă degrabă filmul!

luni, 9 martie 2009

Născută astăzi: Juliette Binoche

În Décalage horaire (2002), Juliette Binoche joacă rolul unei cosmeticiene deținătoare de Nobel pentru machiaj care, așa cum remarcă hâtru Jean Reno, partenerul ei de jet lag și romanț cinematografic, „ar avea nevoie de Ajax ca să-și înlăture machiajul".

"Nemachiată, mă simt goală", se justifică ea și replica asta din film se leagă peste timp la marele fix cu fotografiile din French Playboy pentru care avea să pozeze cinci ani mai târziu. De ce o actriță, altfel splendidă la orice oră, folosește în prima parte a carierei dubluri în scenele de sex și apoi se dezgolește fără complexe trecută fiind de 40, rămâne un mister. Ori poate că nu e nici un mister, ci o asumare serenă a feminității dincolo de metamorfozele efemerului ambalaj trupesc.

Bine zicea Gorzo prin 2002: Uneori, tot ce vrem de la cinema şi de la viaţă e un prim-plan - cât mai lung - cu Juliette Binoche. (...) Bănuiesc că am venit pe lume ca să învăţ, din operele complete ale lui Audrey Hepburn, că Dumnezeu chiar i-a creat pe unii dintre noi după chipul şi asemănarea Lui. Sunt zece ani de când Hepburn s-a întors în cer (între timp s-au făcut 16, s.m.), dar Binoche îi ţine locul pe ecrane." 

Juliette Binoche împlinește azi 45 de ani (dacă imdb o spune, eu de ce m-aș formaliza?). Joyeux anniversaire!

(un fel de) Câștigător la (un fel de) concurs

După exact 30 de minute de prelungiri (varianta mai scurtă și bilingvă: AET), I blew the whistle și am pus capăt concursului lansat intempestiv vineri seara! Nu a nimerit nimeni varianta izbăvitoare, dar a fost o "întrecere" pe cinste, cel puțin în ultima parte a ei. Ca să nu vă mai țin pe jar - orele-s înaintate (cui?, ar zice fratele meu imaginar, Giorgio) - iată despre ce e(ra) vorba.
Secvența de mai sus e dezlipită din The Long Goodbye, o inclasabilă și inomabilă adaptare marca Robert Altman după romanul lui Raymond Chandler. În rolul celebrului detectiv Philip Marlowe, jucat cândva și de Humphrey Bogart, Altman a riscat cu... Eliott Gould (el e în mașină). Peste numai doi ani (1975), un alt policier chandlerian avea să fie adus pe ecran de, necunoscutul azi ca și atunci, Dirk Richards. El a optat pentru Robert Mitchum, care avea să păstreze personajul și în remake-ul ratat (1978) al deja clasicului The Big Sleep.

Mulțumesc tuturor participanților care și-au dat silința, apreciez lucrul ăsta, la fel cum apreciez și interesul pentru competițiile sui generis organizate aici. Dacă nimeni nu are nimic împotrivă, aș oferi Luizei premiul pus în joc. Din două motive: a făcut cea mai "simpatică analogie" și, așa cum îi stă bine unui debutant pe acest blog, a fost foarte inimoasă :). Cu felicitări și coroniță (virtuală).

P.S.: Dacă Luiza dori-va, poate să-i paseze premiul lui Pantacruel, care, la rândul lui, într-un fel de lanț al Sfântului Anton (!?) îl poate trimite lui Verbiaj. And so on...

duminică, 8 martie 2009

vineri, 6 martie 2009

Dillinger in High Depp Definition

Mă enervează trailerele. Le evit deliberat. Admit parțial logica existenței lor. Nu le iau niciodată în calcul când vine vorba să văd un film. Dacă-l iei în serios, un trailer (te) păcălește în 9 cazuri din 10. Autorii lui smulg câteva secvențe din context și le ordonează după regulile clasice ale manipulării (grosolane). Sunt cazuri în care după ce vezi filmul și îl raportezi la trailer, acesta din urmă pare mai degrabă o aglutinare de scene tăiate. Mă rog, poate sunt eu de modă veche!

Într-o primă fază am zis că nu voi recurge la astfel de antemergători. Nu m-am răzgândit, d(o)ar m-am gândit ceva mai bine. Asta înseamnă că voi aplica decizia selectiv, adică foarte rar! Fiind vorba de o chestiune înfiorător de subiectivă n-are rost să zăbovesc asupra ei. Motivele încălcării autoporuncii le veți deduce din context. Câteodată!

După trei ani în care a figurat pe generice doar ca producător (Hancock, The Kingdom), Michael Mann revine ca regizor cu o altă peliculă (digitalizată, firește): Public Enemies. Iată un motiv la fel de puternic precum cablurile podului Brooklyn pentru a sări în schemă cu trailerul.


Și cu niște liniuțe:
- machoMann e la al doilea biopic, după Ali; this time is (High Definition) Dillinger, de unde și o întreagă polemică iscată în jurul sculelor și tehnicii de filmare: o cameră HD (Sony CineAlta?!) și filmările handheld într-un film din anii '30 cu gangsteri fac praf atmosfera de epocă - zic unii, ba din contră, replică apărătorii, o astfel de abordare vizuală e o garanție pentru autenticitate și realism.
- în rolul "femeii în roșu", Ana Persida Cumpănaș sau Anna Sage - în existența ei americană - cea care l-a (tră)dat FBI-ului pe John Dillinger, împușcat în timp ce ieșea dintr-o sală de cinema, a fost distribuită o actriță din Serbia, Branka Katici; până la urmă, ce mi-e Belgradul, ce mi-e Comloșul Mic!?
- Billy Crudup (Almost Famous) e J.E. Hoover în plină ascensiune; la bătrânețe l-a jucat Bob Hoskins în Nixon-ul lui Oliver Stone.
- Johnny Depp e la al șaselea plonjon biografic (asta dacă nu punem la socoteală și alter-ego-ul fictiv Hunter S. Thompson din Fear and Loathing in Las Vegas)
- imaginea Dante Spinotti, muzica Elliot Goldenthal, altfel spus coloana vertebrală din Heat
- release date: 1 iulie 2009 (USA); în Rusia va ajunge în 3 iulie, consecința directă fiind că o zi mai târziu va fi disponibil și în România (mai trebuie să spun cum?)

miercuri, 4 martie 2009

Doodlebug


Pe Christopher Nolan îl cunoaşteţi (sau ar trebui să-l cunoaşteţi)! E un regizor hip cu un portofoliu de invidiat: Memento, Insomnia, The Prestige, Batman Begins şi The Dark Knight. Presupun că aţi văzut măcar unul din filmele astea, altfel nu înţeleg ce căutaţi aici. Ce nu aţi văzut - şi atunci pot înţelege de ce sunteţi aici - e acest filmuleţ, his first short ever, făcut pe 16 milimetri, pe vremea când studia literatura british la Londra (1997). Fiecare regizor trebuie să înceapă cumva, iar Nolan începe cu o poveste kafkiană impecabil articulată în doar trei minute. Plot-ul e simplu: un om încearcă să scape de o gânganie care-i tulbură habitatul. Cred că toţi, măcar o dată. am pornit un adevărat război mondial împotriva unei biete insecte! Dar ştim pe cine vrem să stârpim? Ştim cumva ce ne mână în luptă? Avem vreo secundă impresia că lupta ar putea fi pierdută? Nici vorbă! Cum să te împiedici de un hexapod amărât?!

Una din calităţile incontestabile ale producţiilor lui Nolan este că te obligă să gândeşti. Doodlebug e demonstraţia strălucită a acestei teorii!

luni, 2 martie 2009

Cuvinte de acces - un "film" cu şi despre Jean Baudrillard

Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar unul din cuvintele folosite din ce în ce mai rar în vorbirea curentă e gânditor, mai exact versiunea sa substantivală şi substanţializată. Altfel, mutre gânditoare întâlnim la tot pasul!

Despre Jean Baudrillard se poate spune că e gânditorul prin excelenţă! "Adevăratul gânditor nomad al contemporaneităţii", cum îl numeşte Bogdan Ghiu în prefaţa unei cărţi traduse tot de el şi apărute anul trecut la Editura Art. Nomad, deoarece a explorat teritorii diverse (sociologie, economie, antropologie, semiotică), fără a se cantona vreodată în perimetrul unuia. Relax, nu am/aţi greşit blogul. Cartea la care mă refer - Cuvinte de acces (2000, Fayard) - nu e, propriu-zis, o carte, ci transcrierea textului unui film de televiziune realizat de Pierre Bourgeois şi Leslie F. Grunberg. Pentru cine nu știe, Baudrillard se trage dintr-o generaţie excepţională pe care unii au numit-o cumva peiorativ, "gândirea '68" (Foucault, Deleuze, Derrida, Lyotard, Bourdieu), fiind până în 2007, cel mai longeviv reprezentant al acesteia.

Aşa cum îl vedem pe hârtie, filmul e un spectacol captivant al inteligenţei în exercițiu, al speculației brizante, al erudiției genuine. Baudrillard vorbește cu aplomb despre noțiunile pe care le-a resemantizat (seducția, obiectul, obscenul etc.), le nuanțează, le desface ca pe cadouri, oferindu-ni-le în toată splendoarea lor. Stop-cadru la întâmplare: transparenţa răului. „Putem aminti aici ceea ce spunea Mandeville, atunci când afirma că o societate funcţionază pe baza viciilor sale sau, cel puţin, pe baza dezechilibrelor ei. Nu pe baza calităţilor ei pozitive, ci pe baza calităţilor ei negative. Dacă acceptăm acest cinism, putem ajunge să înţelegem că politicul trebuie să însemne - şi - includerea răului, a dezordinii, în ordinea ideală a lucrurilor. Răul nu trebuie, prin urmare, negat, ci trebuie să ne folosim de el, să ne jucăm cu el şi să-l dejucăm”. Cuvintele acestea rezumă perfect tot ce ar trebui spus despre filme de tip Syriana sau No Country For Old Men.

Alt screenshot cu cerneală din secvenţa dedicată sfârşitului: „Am vrut să văd, cu ocazia trecerii în anul 2000, dacă mai avem acest simţ al scadenţei sau dacă ne aflăm într-o simplă numărătoare inversă. Numărătoarea inversă nu înseamnă sfârşitul, înseamnă extenuarea a ceva, epuizarea unui proces, care prin asta nu înseamnă că se şi încheie, ci că devine interminabil. Ajungem la o alternativă paradoxală: fie nu vom atinge niciodată sfârşitul, fie am trecut deja dincolo de el. În ce mă priveşte, îmi spuneam că nu va exista «trecere» în anul 2000 pentru că aceasta avusese loc demult, pentru că nu era vorba decât de un fel de tresărire a temporalităţii. Şi atunci, neputând situa un sfârşit, noi încercăm cu disperare să situăm un început”.

Nu vreau să vă ciuntesc plăcerea de vedea/citi acest film-carte cu ochii voştri. I gave you just a taste, but you should want more. Nu de alta, dar legăturile lui Baudrillard cu filmul sunt mult mai solide de-atât. În Matrix, de pildă, este citat cu ghilimele, iar una din cărţi, nu spui care, are parte de un prim-plan! Acum îmi dau seama că identificarea cărţii ar putea fi un bun pretext pentru organizarea unui nou concurs. Se încumetă careva?

Ca bonus, vă ofer opinia lui Baudrillard despre Matrix expusă într-un interviu pentru Le Nouvel Observateur (martie 2006): „Lumea ca iluzie totală e problema cu care s-au confruntat toate marile culturi, iar ele au rezolvat-o prin artă şi simbolizare. Ceea ce am inventat noi ca să oprim acest chin e un real simulat, un univers virtual golit de tot ce era periculos ori negativ, care acum excedează realul a cărui soluţie finală este. Matrix e în întregime asta! Orice e legat de vis, utopie, fantasmă e prezent aici, «realizat», o transparenţă completă. Matrix e ca un film despre Matrix-ul care ar fi putut produce Matrix-ul”.