Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

28 februarie 2010

Uncle Bill (Nighy)

„Hiya kids. Here is an important message from your Uncle Bill. Don’t buy drugs. Become a pop star, and they give you them for free!” - Bill Nighy în Love Actually (dir. R. Curtis/2003).

Bill Nighy
: un actor britanic din categoria celor pe care-i aplauzi și când traversează strada. Am văzut multe din filmele în care a jucat, unele extrem de proaste, doar pentru că era el acolo. Bill Nighy într-un film prost face cât zece actori mediocri într-un film decent, chestiune valabilă și pentru Alan Rickman, Christopher Walken sau Tom Wilkinson.

26 februarie 2010

"Who am I, Kylie"?


Mr. Fox: Who am I, Kylie?
Kylie: Who how? What now? 
Mr. Fox: Why a fox? Why not a horse, or a beetle, or a bald eagle? I'm saying this more as, like, existentialism, you know? Who am I? And how can a fox ever be happy without, you'll forgive the expression, a chicken in its teeth? 
Kylie: I don't know what you're talking about, but it sounds illegal. 

Week-end cu Mr. Fox. Fantastic!

25 februarie 2010

A kind (of) "love letter" to Colin Firth

"Dear Colin Firth,

Although I have to say that in person you come across as a bit of a sourpuss, I’m a big fan of your acting and I have always maintained that there was more to you than Mr-wet-shirt-D’Arcy. The evidence comes form the fact that I am one of a handful of people who saw Another Country as a young girl, and loved your tragic Tommy Judd way more than Rupert Everett’s languid Burgess; also, my VHS collection still includes the rather underrated little gem that is A Month in Country: I kept it mostly for your performance, even though Kenneth Branagh and Natasha Richardson were both lovely. (And Ken’s hair was even floppier than yours at the time, can you imagine?) So I’m really pleased that you won a BAFTA for what I can now say is an excellent performance in A Single Man, in a role that seemed haute-coutured for you.

But could you possibly now officially reveal to the world that you’re very well-versed in Italian culture because of your lovely Roman wife and children, and it was for this reason that you picked George Falconer’s glasses* as a nod to Marcello Mastroianni’s in Fellini’s Otto e Mezzo? Please?

Reason is, Fellini and Mastroianni are amongst the few things that we Italians can still be proud of, so it’s a little annoying when Tom Ford walks around the world like he’s invented the whole damn style of the Sixties himself, and we have to apologize for Berlusconi on a daily basis. I trust you can understand where I’m coming from and I look forward to yours and Mr Ford’s style-quotation coming out.

Many thanks and congratulations once again on your success.

Faithfully yours,
Byronic
*also, his hairstyle (but I don’t know if that was your choice); I mean, just look at the guys next to each other, you know what I mean."

Amuzantă, înduioşătoare, ironică. Partea subliniată cu albastru e cireaşa de pe tort.

Denmark: the land of deadly sins


Evident, von Trier nu e sănătos la cap, dar - în felul lui - e amuzant (imitatorii sunt şi mai betegi, nu întotdeauna şi mai amuzanţi: later edit). Imaginați-vă cam ce scandal vecin cu apocalipsa s-ar fi iscat în România dacă am fi avut de-a face cu astfel de "spoturi" de promovare a turismului. Imagine that!

P.S. (25 februarie, ora 11.30): Din cauza oboselii şi neatenţiei (postul era programat de aseară) am lăsat deschise comentariile. Între timp, am remediat situaţia.Le mulţumesc celor doi vizitatori care au considerat de cuviinţă să îşi exprime punctul de vedere şi îmi cer scuze faţă de cei care ar fi vrut să adauge şi ei una, alta. A fost o regretabilă eroare. Nu cred că se va mai repeta.

24 februarie 2010

Fish Tank: infatuare cu stil ("the fish knows everything")








Objects exist and if one pays more attention to them than to people, it is precisely because they exist more than the people. Dead objects are still alive. Living people are often already dead.” (Jean Luc Godard)

Fish Tank (dir. Andrea Arnold/2009): produs (aş zice premium) de export al noului val de mizerabilism-vérité britanic (sau kitchen-sink drama, cum zic ei) asortat cu lirism vizual şi reprezentări visceral-candide ale sexualităţii adolescentine, absente din filmele celor care au făcut pârtie în zona asta (Ken Loach sau Mike Leigh). Din filmele de început, fireşte.

Revelaţia în povestea de-aici, construită pe prinipiul „who abused/killed Bambi?" (presupun că nu ar trebui să explic what Bambi stands for) nu e debutanta Katie Jarvis, adolescenta rebelă şi mofluză dancer wannabe, ci Charlotte Collins, sora cea mică şi deja vindecată de orice iluzie legată de lumea în care trăieşte. Ok, sunt de acord că rolul e/poate fi "accentuat" din condei, însă ce nu ţine de regie e naturaleţea frustă a fetei, felul ei de a fi. În Fish Tank ea nu joacă. E ea însăşi, iar acest fel de a fi e realmente izbitor. E „şocul viitorului”.

În altă ordine de idei, cover-ul lui Bobby Womack la California Dreaming sună aproape la fel de bine ca originalul auzit (şi) în Chungking Express.

22 februarie 2010

Cvasimilitudini (V)

Screenshot from En la ciudad de Sylvia (dir. Jose Luis Guerin/2007)

Screenshot from Los abrazos rotos (dir. Pedro Almodóvar/2009)

Mesaje "calde" pe suporturi "reci". Suportul condiţionează decisiv mesajul (exterior/expunere amplă versus interior/expunere selectivă) şi ilustrează explicit intenţiile "comunicatorilor". Unul îşi exhibă emoţiile în public (protejat de anonimat, însă asta e o nuanţă neesenţială), celălalt le păstrează (încearcă să le păstreze) în cadru privat, alături de "obiectul" pasiunii sale. În van. În ambele cazuri, mesajul nu-şi atinge ţinta. În termenii altui film, mult mai celebru decât acestea două, "what we've got here is... failure to communicate".

21 februarie 2010

Brando (fragmentarium)



"I played a recently widowed American named Paul who has a quirky, anonymous affair with a French girl name Jeanne, played by Maria Schneider. The director was Bernardo Bertolucci, an extremely sensitive and talented man although, unlike Kazan, he wasn’t trained as an actor and didn’t address himself to the development of characters. This simply happens or it doesn’t, though Bernardo did do something unusual on the picture. Usually actors have to conform to the writer’s story and take on the characteristics he creates, but in Last Tango in Paris, Bernardo tailored the story to his actors. He wanted me to play myself, to improvise completely and portray Paul as if he were an autobiographical mirror of me. Because he didn’t speak much English and knew nothing about American slang, he had me write virtually all my scenes and dialogue, and we communicated in French and sign language."


"Last Tango in Paris received a lot of praise, though I always thought it was excessive. Pauline Kael in particular praised it highly, but I think her review revealed more about her than about the movie. She is the best reviewer I know, but I think she became too subjectively involved in the story and critiqued the film from her own unique set of values and biases. Her review was flattering, but I don’t think the picture was as good as she said it was. To this day I can’t say what Last Tango in Paris was about. While we were making it, I don’t think Bernardo knew either, though after it was released, he was quoted as saying that it was meant to explore whether two people could have an anonymous relationship, and then sustain it after its anonymity was breached and affected by the outside world. But he didn’t say this when we were making the picture. It was about many things, I suppose, and maybe someday I’ll know what they are.





Marlon Brando despre Last Tango in Paris în cartea autobiografică Songs My Mother Taught Me (tradusă și în românește). Sublinierile - marcate în text cu italice bleu deschis - îmi aparțin.

Lyncherry pie!



20 februarie 2010

Cvasimilitudini (IV)

A Walk on the Moon (r. Tony Goldwyn/1999)

An Education (r. Lone Scherfig/2009)

După 10 ani și oareșce hiperprocesări în photoshop, să fi secat rezervorul de inspirație în materie de afișe?

Bergman. Ingrid Bergman

photo credits: simplyclassics.net

“I was the shyest human ever invented, but I had a lion inside me that wouldn’t shut up.” - Ingrid Bergman

16 februarie 2010

Star power sometimes means fine acting


Jack Nicholson făcând ce ştie el mai bine cu vocea şi două, trei rictusuri
(A Few Good Men/r. Rob Reiner/1992)

"...when there is a hole, there is also anxiety"


"Jeanne Dielman was considered a feminist film, but that was not my goal when i made it. My goal at the time was to show someone who organizes her life so that there is no hole in her time, because when there is a hole, there is also anxiety. I could have done that same film about a man, except that i was more interested in showing a woman's everyday gestures. I don't think it was feminist in the sense that many people have said - at least, a film about alienation because of gender was not my goal. Maybe the film became that, but for me, Jeanne Dielman... was an act of love for those gestures that you see when you're a child, that you are surrounded by as a child. In a way, the repetition of those gestures is very good for a child."(Chantal Akerman in A Critical Cinema 4/Interviews with Independent Filmmakers by Scott MacDonald)


14 februarie 2010

"Meet me in Montauk" (revisiting ESOTSM)


ESOTSM = Eternal Sunshine of the Spotless Mind sau o plivire în creier

Într-o nuvelă de Borges găsim un personaj ce reţine şi înmagazinează tot. Tot ce vede, tot ce citeşte şi tot ce (i) se întâmplă, de parcă ar fi un hard disk gigantic pe care doar implozia datelor stocate l-ar putea curăţa. Funes, pentru ca aşa se numeşte (Borges pretinde că l-a cunoscut), e un om trist, sufocat de amintiri pe care nu şi le doreşte şi de care doar moartea îl va scăpa ("Eu singur am mai multe amintiri decât au avut toţi oamenii la un loc de când lumea e lume", spune el). La celălalt pol dăm peste Leonard din Memento (r. Christopher Nolan/2000), cel cu o memorie atât de volatilă încât, la mai puţin de 15 minute după contactul vizual cu ce îl înconjoară, uită absolut tot (l-aș putea menționa și pe Rene din Winterschläfer-ul lui Tykwer/1997 și el cu aceeași problemă). În ambele situaţii (Funes - Leonard + Rene) avem de-a face cu afecţiuni produse de traumatisme craniocerebrale. Cazuri clinice care aproape exclud orice intervenţie reparatorie a științei medicale.

Undeva, între cele două capete ale acestui spectru mai mult sau mai puţin ficţional, l-am putea aşeza pe doctorul Howard Mierzwiak din Eternal Sunshine of the Spotless Mind, filmul din 2004 al lui Michel Gondry, celebru şi multipremiat confecționer de spoturi publicitare și videos (Massive Attack, Bjork, The Chemical Brothers etc.) sedus de lungmetraj la fel ca mulţi alţii din branşă. Proprietar al unei companii (Lacuna), dr. Mierzwiak este inventatorul şi utilizatorul agregatului ce vine în sprijinul celor care vor să-şi evacueze din creier s(e)chelele relaţiilor amoroase eşuate.

Ştiţi sau ar trebui să ştiţi din experienţă că, imediat după despărţiri dureroase, o melodie, un obiect, o briză de parfum ce izbeşte nările la trecerea pe lângă o/un oarecare, un bileţel uitat cine ştie cum într-o carte sau o fotografie rămasă pe o etajeră, toate acestea având legătură cu ex-ul, redeschid parțial rănile.


Paranteză: Neurochirurgul canadian W. Penfield a demonstrat că fiecare parte a corpului omenesc are o reprezentare în creier, mai exact la nivelul cortexului senzorial primar. Plecând de la această corespondenţă (somatotopie în termeni tehnici) a alcătuit "hărţile" cortexului somestezic (fiecărui punct de pe cortex îi corespunde o parte anume a corpului uman).


Pe acelaşi principiu, dr. Mierzwiak vine cu următoarea teorie: fiecărui obiect cu valoare sentimentală existent în spaţiul locativ cândva comun îi corespund amintiri bine pitite prin hăţişurile corticale. Prin urmare, e nevoie de o "deparazitare" a domiciliului, operaţiune ce presupune găsirea şi predarea tuturor lucrurilor ce ar putea să trezească regrete, melancoliae sau depresie. Cu ajutorul lor, experţii Lacuna cartografiază creierul pentru a identifica și extrage din ascunzişuri amintirile născătoare de suferinţă. Le plivesc. Rapid (într-o singură noapte), confortabil (la domiciliul clientului) şi eficace (dacă a doua zi "pacientul" nimereşte nas în nas cu fostul/fosta, efectul e nul: just a face in the crowd).



Paranteză:
Cui putea sa-i treacă prin cap o astfel de idee? Lui Charlie Kaufman, desigur, cel obsedat de rotiţele şi pinioanele ce pun în mişcare mintea umană. Excepţionala serie Being John Malkovich, Adaptation (nominalizare la Oscar pentru, ei bine da, scenariu adaptat) şi Confessions of a Dangerous Mind (primul film regizat de Clooney) a încheiat-o cu Eternal Sunshine... care i-a şi adus Oscarul pentru scenariu original. Între ele, prima colaborare cu Gondry la inclasabilul studiu antropografic Human Nature.
Chiar dacă la început pare ambiguu, puzzle-ul de întâmplări se simplifică pe măsură ce avansăm: nu e nici o şaradă, e doar povestea de dragoste a doi oameni care s-au văzut, s-au plăcut, s-au iubit, s-au certat, s-au trimis la plimbare, au expurgat tot ce îi lega, s-au reîntâlnit ca şi cum nimic din toate astea nu s-ar fi petrecut şi au luat-o de la capăt. Atâta doar că etapele sunt un pic amestecate...

Kind of synopsis: indignat că iubita sa, Clementine Kruczynski (Kate Winslet surviving Titanic), şi-a "şters" din creier amintirile tumultoasei lor relaţii, Joel Barish (Jim Carrey) apelează la serviciile clinicii conduse de dr. Mierzwiak (Tom Wilkinson) pentru o răzuire selectivă, profesionist executată. Pe măsură ce lucrurile progresează îşi dă seama că, de fapt, nu asta vrea și încearcă o "evadare" din operațiunea pe care maestrul şi asistenţii săi (Mark Ruffalo, Elijah Wood şi Kirsten Dunst), uşor trotilaţi cu marijuana şi bere, se chinuie din răsputeri s-o ducă la bun sfârşit. Hard core-ul începe abia aici. Logica ne spune că o evadare, în sensul strict al termenului, e asimilabilă unei deplasări dinspre interior spre exterior. Evadarea lui Joel e inversă, spre înăuntrul creierului său. E mai degrabă o retragere către cotloane în care speră să nu fie dibuit.


Paranteză (ultima): În The Truman Show, personajul lui Carrey are parte de o experienţă oarecum similară. Când, în sfârşit, crede că şi-a câştigat libertatea fugind pe mare, este adus la realitate de butaforia absurd-ubicuă: ambarcaţiunea se izbeşte de pereţii megaplatoului în care era captiv.
"Orice zbor e o fugă / Orice fugă o-nfrângere" e un vers dintr-un poem al Anei Blandiana. Implicit şi fuga lui Joel are şanse mici de reuşită. Chinului său, ce seamănă cu un click disperat şi nevrotic pe o opţiune "save target as" dezactivată, Gondry îi imprimă dramatism, susţinut fiind de tot soiul de artificii specifice videoclipului (montaj alert, sărituri peste ax, mişcări bruște și rapide ale camerei). Poate fi solicitant şi obositor pentru ochii şi nervii unora, dar acestea sunt regulile în antrepriza de explorări neurologice Kaufman-Gondry (&Jonze). Că tot veni vorba: ESOTSM este o producţie Anonymous Content in association with This is That. Lovely!

P.S.: Ironic sau nu, idila celor doi (re)începe de Valentine's Day, o zi pe care Joel Barish o găsește "a holiday invented by greeting card companies to make people feel like crap." I fully agree!

V from Valentine's Day Vendetta

Alice Faye

Carole Lombard
(photos courtesy of extranuance)

13 februarie 2010

Berlinala mea













Auf deutschen straßen: "there are angels on the streets of Berlin"

Wim Wenders - Der Himmel über Berlin (1987) - (cinematography by) Henri Alekan