Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

29 septembrie 2011

Punct. Contrapunct. [Melancholia meets The Tree Of Life]

Orice introducere e de prisos. Citiţi cu luare-aminte: e - şi sunt şanse minime să mă înşel! - unul dintre cele mai bune special guest post-uri publicate vreodată aici. E fără diacritice şi fără formatarea specifică acestui blog, însă asta nu-i ştirbeşte cu nimic din valoare şi anvergură. Singurul lucru pe care mi-l permit e să-l individualizez cromatic. Şi să adaug mulţumirile mele arborescente, subiacente şi adiacente!

arborele vietii este simbolul arhetipal al existentei umane "organice", adica evolutive, armonioase, in acord cu marile principii ale naturii si, probabil, ale zeilor. melancolia este tristetea, dincolo de ratiune si speranta. grecii nu ii atribuiau o cauza spirituala, ci una fizica, pentru a-i sublinia caracterul ireductibil.

niciodata nu m-a interesat Terrence Malick, pana la The Tree of Life, care nu adauga nimic obsesiilor sale, ci le dilata, vizual si simbolic, conferindu-le dimensiuni hipertrofiate, de odisee spatiala. pentru ca sublimul se poate confunda usor cu ridicolul, cred ca metafizica lui Malick, lipsita de ironie, estetica, directa si patetica, avea nevoie disperata de spatiu, pentru a se ridica la altitudinea ei fireasca, desfasurandu-se in registrul sublim care ii este prielnic. acest film, pe care nu il voi povesti, juxtapune caleidoscopic fragmente din trecutul unei familii americane, imagini superbe si disparate din preistoria unei planete pe care se naste – si apoi este suprimata – viata, reverii si interogatii ale unui barbat [Sean Penn] tulburat de o criza de personalitate in maniera celor descrise de psihologul Jung.

ca si la Jung [a carui opera, de la polemicul Raspuns catre Iov pana la teoretizarea motivului arhetipal al arborelui vietii, pare sa fi contribuit esential la tematica acestui film] criza individului matur – cel care a depasit cu succes nivelul acumularii materiale, al afirmarii sociale si al cautarii erotice, si, obligat sa accepte realitatea degradarii fizice si a mortii, se deschide integral aventurii interioare – devine pentru personajul principal o clipa de gratie in care isi reexamineaza copilaria si principalele forte [tatal, mama, tacuta prezenta divina] care i-au modelat-o, transferandu-si in acelasi timp interogatiile grave si drama subiectiva in contextul imens al Creatiei.

ceva simetric si opus chiar in punctele esentiale, se intampla in Melancholia lui Lars von Trier. personajul principal este o femeie [Kirsten Dunst] surprinsa de asemenea intr-un moment de triumf al fortelor vietii, in noaptea nuntii. tandretea evidenta si reciproca pe care cei doi tineri o manifesta, prezenta familiei si a prietenilor, promovarea recenta intr-o functie prestigioasa in interiorul firmei, opulenta festivitatii propriu-zise, care se desfasoara intr-un vechi castel nordic, etc – toate acestea nu fac decat sa accelereze prabusirea personajului, cu atat mai definitiva cu cat e lipsita de orice cauza aparenta.


ambele filme introduc marile evenimente exterioare, aparitia vietii pe Pamant sau, din contra, sfarsitul ei ca urmare a coliziunii cu planeta Melancholia, in corelatie stransa cu meditatiile sau cu psihoza personajului principal; de altfel nu este posibil sa disociem realitatea de reverie, mai ales in al doilea film. reperele culturale sunt, din nou, simetrice sau complementare: Malick isi sprijina viziunea pe cosmogonia biblica si scientista, universul lui este clasic, geometric, american, jungian, rarefiat, aerian sau desertic, cateodata psihedelic, in egala masura ancestral si sci-fi; von Trier este pur european si romantic, de la obsedanta uvertura wagneriana, pentru care intregul film nu pare sa fie decat un imens videoclip, pana la pesimismul schopenhauerian ce ii invadeaza personajele [planeta Melancholia arata, ea insasi, ca un element de recuzita sustras din magazia marelui teatru de la Bayreuth].

simplitatea relativa a viziunii lui von Trier o face, insa, cu atat mai densa si mai persuasiva – la fel cum nihilismul schopenhauerian este, printre doctrinele filozofice, persuasiv si greu de respins. Terrence Malick ne propune, sublim, un arbore hranindu-se pana la sfarsitul timpului din bine si din rau, pe care le preschimba, fara deosebire, in viata, in gratie si sens. von Trier nu ne ofera niciun arbore [iar daca ar face-o, ar semana probabil cu cel din Antichrist] pentru ca natura i se pare la fel de corupta ca si restul.

26 septembrie 2011

Juxtapuneri (XI)

Screenshot from Hævnen (dir. Susanne Bier, 2010)

„Toate stau la locul lor.
Stă painjenul în plasă.
Nu e prins, căci e în casă.
Nu-l încearcă nici un dor
Din ocolul lui să iasă.
Toate stau la locul lor:
piatră, floare şi ulcior,
vatră şi amnar şi iască.
Asta-i legea tuturor
Zări să-şi facă din pridvor.
Să se simtă bine-acasă.”
(Lucian Blaga - Inscripţie pe-o casă nouă, poezie în manuscris aflată în dosarul de Securitate al poetului)

La mine a ajuns pe la începutul sfârşitului de august, via I. (mulţumesc pentru dar!). Oi fi eu mai sensibil în ultima vreme, dar gestul în sine m-a mişcat! Mai ales că venea într-una din clipele acelea de cumpănă... Acum, toate stau la locul lor!

24 septembrie 2011

Cvasimilitudini (XXVII)

Sau, în cazul lui Malick, recurenţe, obsesii, restilizări!

 Screencapture from The Thin Red Line (1998)

Screencapture from The Tree of Life (2011)

23 septembrie 2011

Malick Essential (2)

La sugestia lui yemisty care, după ce am postat review-ul pentru The Tree of Life, mi-a trimis cel mai frumos şi mai adevărat mesaj de când mă ocup eu de film blogging-ul (mulţumesc din suflet)!

Private Witt: „I seen another world. Sometimes I think it was just my imagination.
- screenshot from The Thin Red Line (1998) -

20 septembrie 2011

The Tree of Life: călătorie în inima luminii!


Da, da, da… Coincidenţe! Ce-am mai râs. Cu lacrimi. De fapt, da, lacrimi au fost, numai că din alte pricini. Întâmplător, ultimul film despre care am scris a fost Biutiful. Făceam acolo, abrupt şi incomplet, trimitere la Iov. Pun capăt acestui hiatus acum, cu The Tree of Life care, lovitură de graţie aplicată mie, se deschide cu un citat din... Iov! Şi cu un lan de floarea soarelui. Se încheie cam tot aşa, dar eu, în iulie, din goana automobilului, nu ştiam asta. Nu ştiam nici după o lună, când la Mila 23, fotografiam, din nou, tot floarea soarelui. Cerc care se închide, capăt.


Amintirile nu au nimic de-a face cu cronologia. Amintirile năvălesc. Entropic. Haotic. Flux şi reflux anamnetic. Proust. Jung. Lacan. Timp pierdut, timp regăsit, timp, netimp, răstimp. Nimic nu e întâmplător şi totuşi nu e un nici un fir logic, retrospectiv privind, rememorând, trăind, retrăind. Erase and rewind. Realitatea (sau adevărul?) e ceea ce ne amintim, nimic mai mult. De unde venim?, încotro ne ducem?, ashes to ashes and dust to dust, viaţa, dicteu automat, dada, Dali, Breton. Nimic nu rezistă, nimic nu are nici un sens, oricum nu unul recognoscibil, plauzibil. Cel mult putem aproxima. Sau ghici. Fragmente. Cioburi. Amintiri disparate. Aer cu solzi. Soare, mult soare. Lumină, contre-jour, întuneric crestat de raze firave sau invadat de şuvoaie de lumină.


Suntem victimele părinţilor noştri. Ca adulţi, plătim impozit forfetar pe blândeţe. Sau violenţă. Oricum am fi crescuţi, devenim victime. Copilăria traumatizează, lasă urme, cercuri pe nisip, cercuri pe un parbriz aburit, cercuri concentrice pe limpedele unui lac. Peter Kubelka, realizator austriac de filme experimentale, a demonstrat că tresăririle, mişcările de la suprafaţa apei, aparent haotice, oricât de imperceptibile, sunt în realitate modelate şi ar putea servi ca tehnică de montaj în cinema. Sunt destule momente în care filmul lui Malick curge într-acolo. Panta rhei. Principiu primordial. Geneză! Origini. Recurs la origini. În anulare.


Cercuri, în general. Din care nu se poate evada. Prizonieri. Ştiţi ce e dramatic? Că nu te poţi revolta, e fără sens, nu are sens să cauţi vinovaţi. Părinţii noştri nu a(vea)u datele necesare să ne asigure securitatea emoţională, noi la rândul nostru, ajunşi în aceeaşi situaţie, vom fi surclasaţi de evenimente. De timp. Retard. Lipsă de reacţie, reacţii deplasate, întârziate, aberante. Timpul distruge totul. Şi remodelează. Timpul, o oglindă. Baltrusaitis. Oglindă care deformează, reformează, accelerator de senzaţii şi percepţii, I’m real, oh, yes, say that again!


I will be true to you. Whatever comes: The Tree of Life nu e un film filosofic, nu e un film ce se adresează minţii, ci ochilor minţii. E filmul unei intuiţii. Şi e nevoie de o anumită educaţie a privirii pentru a-l vedea. Carenajul narativ nu e redus, ci ridicat la rang de accesoriu într-un mecanism vizual somptuos desenat de Lubezki, unul din cei mai empatici directori de imagine din câţi au fost vreodată. Naraţiune circulară, la îndemâna fiecăruia, în slujba unui film-instalaţie pentru facerea căruia Malick a extras fâşii de fantastic de sub crusta realităţii, ambalându-le cu fervoarea unui Cortazar în ceea ce am putea numi fantezie lucidă. Sintaxă a nostalgiei. Daze of heaven. Nu-i nici o eroare la mijloc!


Vă mai aduceţi aminte replica soldatului Witt, dezertorul din The Thin Red Line, cel care  trăieşte utopia armoniei perfecte între om şi natură, undeva pe o insulă din Melanezia? Rupt din acel paradis şi confruntat cu întreaga nebunie paralizantă a realităţii de care fugise, războiul, îi spune sergentului încarnat de Sean Penn, privind hipnotic în flăcăruia unei lumânări: I seen another world. Sometimes I think it was just my imagination. 


Când se trezi, dinozaurul era tot acolo. Timpul: impiegat de nemişcare.

Încă una din puţinele întrebări care contează

Is there a fraud in the scheme of the universe?”
Screencapture from The Tree of Life (dir. Terrence Malick, 2011)

P.S.: Vine şi cronica mai în amurg!

19 septembrie 2011

Monday Monologues (XLI)


„As in the midst of battle there is room
         For thoughts of love, and in foul sin for mirth;
         As gossips whisper of a trinket's worth
Spied by the death-bed's flickering candle-gloom;
As in the crevices of Caesar's tomb
         The sweet herbs flourish on a little earth:
         So in this great disaster of our birth
We can be happy, and forget our doom.

For morning, with a ray of tenderest joy
         Gilding the iron heaven, hides the truth,
And evening gently woos us to employ
         Our grief in idle catches. Such is youth;
Till from that summer's trance we wake, to find
Despair before us, vanity behind.” 
(poem de George Santayana, citat şi recitat sub formă de monolog în Road to Nowhere/2010, comeback-ul în lungmetraj al unui regizor cultissim şi inconoclast în anii 60-70, Monte Hellman)

18 septembrie 2011

Cvasimilitudini (XXVI)

Edouard Manet: Un bar aux Folies Bergère (1881-1882, oil on canvas)
- source: The Yorck Project: 10.000 Meisterwerke der Malerei. DVD-ROM, 2002 -

Screenshot from En la ciudad de Sylvia (dir. José Luis Guerín/2007)

17 septembrie 2011

Jesus saves...

Screenshot from Midnight Cowboy (dir. John Schlesinger, 1969)

Screenshot from That Evening Sun (dir. Scott Teems, 2009)

Jesus saves... Cel mai mic multiplu comun, vorba lui Baudrillard, pentru două producţii despărţite de 40 de ani. Filmul lui Schlesinger e cvasidickensian conceptual, în vreme ce filmul lui Teems e faulknerian (mai ales la nivel de conflict dramatic), însă amândouă developează prin ochii a două personaje picareşti America profundă (cu un plus pentru Schlesinger care aduce o prospeţime a observaţiei şi a apropierii de subiect tipic insulară). Mai precis, ambele sunt un soi de Don Quijote estranged.

Personajul lui Voight, sublim şi ridicol în aceeaşi măsură, eşuează în pulberea urbană, cu tranzistorul la ureche (azi ar avea căşti) şi maxilarele prinse continuu în gimnastica mecanică a mestecatului de gumă (a la Sir Alex Ferguson, iniţiaţii ştiu despre ce vorbesc!), în timp ce al doilea, încarnat maiestuos de Hal "Deep Throat" Holbrook (Oscar, în 2008, pentru rol secundar în Into the Wild) luptă, fără rost, împotriva tuturor, inclusiv a fiului său, pentru a-şi recupera pământul şi casa intrate pe mâna unor redneckşi puturoşi. În ultimă instanţă, atât Midnight Cowboy, cât şi That Evening Sun dau seamă despre două lumi (una zgomotoasă, cealaltă la polul opus) cărora li se măsoară cu instrumente diferite parametrii adânci ai singurătăţii şi alienării.

Două lumi în care Isus şi-ar găsi locul doar ca semn (când zic semn mă refer la accepţiunea dată de Baudrillard acestui cuvânt).

16 septembrie 2011

Black holes and revelations

Far away
This ship is taking me far away
Far away from the memories
Of the people who care if I live or die


Hold you in my arms
I just wanted to hold
You in my arms.

14 septembrie 2011

Through other people's windows

Special Guest Post coming from ad. Kudos!


„If you sit in this room, a window is sort of depth, sort of like a graphic slide. In other words, if I shoot a young lady sitting against the wall, all there is, really, is her face. If, however, I shoot through the window over there, there’s a window across the street, so immediately there’s a depth to the shot. (…)


After a time, you start to play with the perspectives. You put the window there and the camera there because you can see there and there, so you can get endless perspectives, or a much longer perspective. (…) It’s always interesting seeing what’s going on through the window, on the other side of the window. I’ve spent my life walking down streets looking through other people’s windows. It’s always interesting. It’s sort of natural. It’s there to be used.It’s part of the perspective. It puts everyone in relation to one another.


In My Beautiful Launderette, I was always intrigued with the window shots. In one shot, for example, you see Johnny, while Omar is sitting in the car thirty to forty feet away. Then he gets out of the car and walks over to Johnny. I realized I had done similar shots through windows in the rest of the film. Here I realized someone was crossing over from alienation to being white, in a scene written by someone with a white English mother and a Pakistani father. It’s about the journey from one side to another. So I realized the shot that arrived quite intuitively perfectly expressed what the film was doing, what the film was about: crossing over and integration through separation.” (extras dintr-un interviu cu Stephen Frears via)

13 septembrie 2011

12 septembrie 2011

5 filme pe care le-aş urmări oriunde, oricând, de mână cu oricine vreau eu (vorba vine)

E o leapşă. Nici nu ştiam că se mai poartă obiceiuri d-astea prin blogosferă, eu oricum nu-s un fan, dar mă vâr în poveste de kiki şi de miki. Şi dacă tot o fac, mai spun că filmele astea, care nu-s tocmai nişte capodopere (cu o excepţie), le-aş urmări oriunde, oricând, însă nu de mână chiar cu oricine, ci alături de nişte persoane mai mult decât speciale, persoane despre care nu mai ştiu nimic. Mă rog, de unele ştiu, dar zic că nu mai mult pentru efect. Evident, a se înţelege acum că aş da orice să le revăd în aceleaşi circumstanţe e o stupizenie contrafactual-desuetă, dar vreţi să ştiţi ceva? Într-un singur caz aş da orice pentru un rewind, însă o să vă las pe voi să-l identificaţi.


Fallen Angels (dir. WKW, 1995) - văzut alături de Oana, la Elvira Popesco (cu o din u), într-o sâmbătă de iunie, 2004. Cine-maraton. Indicibil, flamboaiant, uluitor. Precum parfumul ei. Nu ne-am ţinut de mână (nu mi-e clar nici în ziua de azi de ce!), însă îmi amintesc cu precizie de orologiu elveţian că pe la jumătatea filmului, mi-a zis ceva de genul: „Am ceva pentru tine”. A căutat în poşetă, nu vedeam prea bine, nici nu aveam cum, dar îi urmăream mişcările febrile în întunericul beznicol brăzdat de licuricii lui Doyle, uitându-mă când pe ecran, când la mâinile ei... Şi ce mâini! Aşteptam cu nerăbdăre, mie nu-mi trebuie mult să mă activez în astfel de situaţii, pentru ca după nişte zeci de secunde ce mi s-au părut ere anistorice să scoată o punguliţă cu… stafide! Au fost cele mai bune stafide pe care le-am mâncat vreodată. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, n-am mai mâncat stafide goale, ca sa zic aşa, ever again.

La vita e bella (dir. Roberto Benigni, 1997) - văzut alături de Ada, în Cluj (1999), la Cinema Republica, actualul Florin Piersic (cred!). Eram pe picior de plecare la mare, era tot iunie, i-am propus să vină cu mine, a zis nu, adică ar fi vrut, însă din motive pe care nu le-am înţeles nu putea şi aşa a rămas. Am intrat cu bagajul în sală, de-acolo am sărit în maşina care mă ducea la Neptun, am şi întârziat niţel, oamenii ăia au boscorodit şi făcut zâmbre, am pretextat că mi s-a rupt cheia în broască (parţial adevărat, numai că nu atunci, ci cu nişte săptămâni în urmă!) şi asta a fost. M-am gândit mult zilele acelea la Ada, ea nu ştiu la ce sau la cine, i-am scris numele pe nisip (lame, I know, da' erau trei litere, era prea la îndemână!), am făcut şi foto, însă când am revenit, bronzat pe alocuri, ea nu mai era. Demisionase de la slujbă şi îşi pierduse urma. Ne-am întâlnit peste mulţi ani, accidental, fără urmări.

Titanic (dir. James Cameron, 1997) - văzut alături de Diana, tot la Republica, în '98, însă! Diana… V-am spus că nici una din Dianele cunoscute de mine nu avea toate doagele? Eu aşa îmi aduc aminte, că da, am făcut precizarea cu pricina. Well, Diana era o senzaţie, un abur, o apariţie ce punea până şi curentul electric în dificultate. Înainte să fie cu mine refuzase un tip ce o curta insistent. I-a zis direct: „Nu pricepi că nu vreau să fim împreună?! Nu pot fi cu cineva care stă şi se uită la mine căzut în fund de admiraţie, incapabil să scoată o vorbă?” Omul a renunţat, ce era să facă? Întâmplător îl ştiam. Cred că îmi poartă pică şi-acum. Bref: Diana a plâns atunci şi plânsul ei m-a molipsit. Am ieşit din sală cu privirea înceţoşată adecvat şi capul vâjâind. „Cum naiba un băiat sensibil ca tine poate rămâne de piatră la Titanic? Ştiu că te prefaci”, îmi tot repeta îniante de proiecţie (eu îl mai văzusem o tură şi mă dădeam mare că am râs cu lacrimi, aveam meciul meu cu Cameron, habar nu aveţi voi...!). Lucrurile s-au mai schimbat de-atunci, fireşte! Btw: Diana e cea care m-a târât, după o pauză îndelungată autoimpusă, la operă. M-am plictisit îngrozitor, montarea sucked big time, dar i-am spus că dacă vreodată voi scrie o carte (m-a ferit Dumnezeu!), i-o voi dedica în semn de mulţumire. A fost mai mult decât încântată. După câteva luni, m-a părăsit, invocând un motiv abstract. Şi cu ea m-am întâlnit peste mulţi ani, tot accidental, tot fără urmări. Pentru că, de data asta, aşa am vrut eu!


Baaria (dir. Giuseppe Tornatore, 2009) - văzut alături de... „dar n-am să spun, te acopăr, odată-n plus revin, te privesc, te descopăr”, în 2010, în nişte condiţii ce ţin mai degrabă de un decor sf. Experienţă intensă, intimă, kenotică!

Boys Don’t Cry (dir. Kimberly Pierce, 1999) - văzut alături de Em., prin 2001, la ea acasă, închiriat pe video de la un centru de profil din Mănăştur. Ţin minte că ne-am certat groaznic, de fapt, am polemizat cu tunete. Problema a fost că ea a pus la suflet tărăşenia - „Câtă inimă îţi trebuie să alegi un film atât de violent pentru a-l vedea împreună într-o duminică seara?” - şi a oprit aparatul după scena violului, insuportabilă, viscerală. Acu’ ce să vă zic? Eram deja irecuperabil, deşi ea mai avea speranţe în ce mă priveşte. Am încercat să argumentez aducând în discuţie Oscarul luat de Hilary Swank. N-a catadicsit să mă asculte, mi-a arătat uşa, am ieşit năuc, m-am dus să mă îmbăt. Mi-a vorbit, cu o răceală pe care n-am digerat-o ca lumea ani buni, abia după nişte zile. Apoi s-a topit totul... Inclusiv ea. In my arms! Venea toamna. În primăvară, puneam punct. Brusc, brutal, absurd, fără preaviz.

P.S.: Aş mai adăuga The Shipping News, delir cinefil în toată puterea sintagmei şi în sensul că eram doar eu în sală, singur-singurel, într-o după amiază de vineri, într-un micromultiplex actualmente decedat: Lira (undeva pe 13 septembrie). La un moment dat m-a sunat Dragoş, the boss. Am răspuns, nu aveam motive să nu, l-am şocat: „Cum adică eşti la film? Şi vorbeşti aşa? Nu-i deranjezi pe ceilalţi?” Eram singur „decât”, v-am spus doar, i-am comunicat şi lui, eram vidat de orice soi de emoţie sau precauţie civică. Sigur, nu zbieram, vorbeam normal simţindu-mă cam ca Gotti în cinematograful său privat. Telefonul era pistolul meu, mai rămânea să apară nişte plurabele care să-mi aducă un cocktail. Replica lui a fost antologică: „Păi atunci poţi să te descalţi. Pentru diversitate!”. Evident că nu l-am ascultat (presupunând că v-aţi gândit că).

Monday Monologues (XL)


„I want the dead to be dead forever. And I want to be one of them. Except of course you can't be one of them. You can't be one of the dead because because what has no existence can have no community. No community. My heart warms just thinking about it... Blackness, aloneness, silence, peace, and all of it only a heartbeat away. I don't regard my state of mind as some pessimistic view of the world. I regard it as the world itself. Evolution cannot avoid bringing intelligent life ultimately to an awareness of one thing, and one thing above all else. And that one thing is futility. (…) 

If people could see the world for what it truly is, see their lives for what they truly are, without dreams or illusions, I don't believe they could offer the first reason why they should not elect to die as soon as possible. I don't believe in God. Can you understand that? Look around you, man. Can't you see? The clamor and din of those in torment has to be the sound most pleasing to his ear. And I loathe these discussions... The argument of the village atheist whose single passion is to revile endlessly that which he denies the existence of in the first place. Your fellowship is a fellowship of pain and nothing more. And if that pain were collective instead of merely reiterative would drag the world from the walls of the universe and send it crashing and burning down through whatever night it might yet be capable of engendering until it was not even ash. And brotherhood, justice, eternal life? Good God, man. Show me a religion that prepares one for nothingness, for death. That's a church I might enter. Yours prepares one only for more life, for dreams and illusions and lies. Banish the fear of death from men's hearts... They wouldn't live a day. Who would want this nightmare but for fear of the next? The shadow of the axe hangs over every joy. Every road ends in death, every friendship, every love. Torment, loss, betrayal, pain, suffering, age, indignity, hideous lingering illness... And all of it with a single conclusion for you and every one and every thing you have ever chosen to care for. That is the true brotherhood, the true fellowship. And everybody is a member for life. You tell me that my brother is my salvation? My salvation? Well, then damn him. Damn him in every shape and guise and form. Do I see myself in him? Yes, I do. And what I see sickens me. Do you understand me? Can you understand me?” (Tommy Lee Jones as White in The Sunset Limited, his third directorial effort. But... Keep this in mind: this is not a movie, this is pure art in every aspect. Based on Cormac McCarthy's play)

11 septembrie 2011

Ora exactă (XIII)

Screenshot from The Adjustment Bureau (dir. George Nolfi, 2011)
(contribuţie sub formă de Special Guest Post venită de la G., câştigător de CineQuiz, în august; thanks!)

Vorbele astea bat orice trailer!

sursă imagine: beyondhollywood.com

„Un film mai pentru adulţi nu se poate face. Este o dramă pentru adulţi. Eu am crescut, aşa cum am crescut cu toţii, uitându-mă la Naşul şi altele asemenea, filme care erau făcute pentru adulţi. Iar acesta este un film de 100 de milioane interzis minorilor. Nimeni nu mai face aşa ceva. Iar Fincher nu are reţineri. I-au dat mână liberă. Mi-a arătat câteva scene deunăzi, şi am stat tot timpul cu mâna la gură exclamând: Tu vorbeşti serios?. Nu e vorba doar de faptul că mi-a arătat scene îngrozitor de explicite. Erau lucruri care se întâmplau sau se întâmplaseră. Şi, cumva, nu le vezi.” (Daniel Craig în ultimul Esquire românesc despre The Girl with the Dragon Tattoo, film după cartea cu acelaşi titlu ce va fi lansat în decembrie curent).

10 septembrie 2011

"Four is what...?" (19) [„Le temps detruit tout”]

Screenshots from Irréversible (dir. Gaspar Noé, 2002)

The film's great triumph is pushing Euro-art cinema to the very sickest kind of (s)exploitation movie. And not just for the rape scene, but for plenty of other little bits like that scene early on with the fire extinguisher... One of just a couple times in my life that I've actually had to convince myself that "It's just a movie. They didn't really do that".

I'd also point out that the whole structure of the film is based on the viewer wanting desperately to pretend that the nasty stuff didn't happen, and Noé basically telling us that no, no matter how much we want to focus on the nice sweet things in life, the most unspeakable horrors are always somewhere waiting. So it's not just a "fuck you" to the audience in general, it's a very specific "fuck you" to people exactly like you, and this is a view that I fully salute and support, by the way.

09 septembrie 2011

Stop chasing shadows, just enjoy the ride!

Uşor off topic, dar: Morcheeba, Bucureşti, 8 octombrie, Sala Polivalentă (aaaarrrggghhh!!!!)!

Pe 7 vor fi la Praga! Zic de Praga doar pentru că sunt îndrăgostit nebuneşte de oraşul ăla...

„A dangerous creation when you fail the test of time”

OMD. Acronim pentru Orchestral Manoeuvres in the Dark. Un fel de New Order ai Liverpoolului. Se ştie: New Order, ăia care au deschis balul, trupă clădită pe osatura Joy Divsion, vin din Manchester, dovadă că între oraşele astea rivalitatea nu a fost şi nu e doar fotbalistică (nu intru în amănunte, 24 Hour Party People al lui Winterbottom e bibliografia ideală pentru cei interesaţi).

Pandora's Box (It's a Long, Long, Way). Al doilea single (primul a fost Sailing on the Seven Seas) de pe - probabil - unul din cele mai bune albume OMD: Sugar Tax (1991). Un an oarecum crucial în evoluţia subsemnatului. Nu la fel ca '93, dar pe-acolo.

Pandora's Box. Clasic „mut” din 1928. De G.W. Pabst. Cu Louise Brooks. As Lulu.

Atât melodia, dar mai ales videoclipul, sunt un omagiu. Actriţei, filmului şi bunului simţ (ca paradox) în general. Enjoy!

07 septembrie 2011

Juxtapuneri (X)

Screenshot from Serendipity (dir. Peter Chelsom, 2001)

Wiki says: Serendipity is used as a sociological method in Anselm L. Strauss' and Barney G. Glaser's Grounded Theory, building on ideas by sociologist Robert K. Merton, who in Social Theory and Social Structure (1949) referred to the "serendipity pattern" as the fairly common experience of observing an unanticipated, anomalous and strategic datum which becomes the occasion for developing a new theory or for extending an existing theory. Robert K. Merton also coauthored (with Elinor Barber) The Travels and Adventures of Serendipity which traces the origins and uses of the word "serendipity" since it was coined. The book is "a study in sociological semantics and the sociology of science", as the subtitle of the book declares. It further develops the idea of serendipity as scientific "method" (as juxtaposed with purposeful discovery by experiment or retrospective prophecy).

06 septembrie 2011

...and back!

Să trăim puţin, după moarte” (The Rolling Stones) 


Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei, 28:20)