„I want to ride my bicycle...” (2)

Screenshots from Malèna (dir. Giuseppe Tornatore/2000)

Pentru Renato Amoroso, un puşti amorezat până în vârful unghiilor de cea mai frumoasă (şi inaccesibilă) femeie din lume, chiar şi o singură privire din partea acestei zeiţe pe care o venerează, ar valora mai mult decât o sută de titluri în Turul Franţei. Raidurile sale cu bicicleta pe străduţele orăşelului sicilian Castelcuto, adevărate curse de contratimp individual încheiate invariabil în faţa casei Ma(da)lènei, sunt la fel de spectaculoase ca o sosire în căţărare, pe Col de la Madeleine, în Alpii francezi.

„I want to ride my bicycle...” (1)

Screenshot from Zwartboek/Black Book (dir. Paul Verhoeven/2004)

Azi a început, în Corsica, ediţia centenară a Turului Franţei. E prima oară când caravana ciclistă porneşte de-aici şi tot pentru prima oară când va râmâne trei zile în insulă (sâmbătă-duminică-luni). Rubrica pe care tocmai o lansez se vrea un pandant cinefil al acestui eveniment sportiv de o magnitudine încadrabilă undeva la 6,9-7 grade pe scara Richter a interesului mediatic.

Nu dau mai multe detalii despre ramele în care am prins conceptul ca să nu stric unele surprize rezervate pentru zilele ce vor urma. Ce pot spune, însă, e că pe toata durata Turului, până pe 21 iulie, mai exact, deci inclusiv atunci, veţi găsi un clin d'oeil cine-ciclist de efect. Nu vă panicaţi, totuşi: subiectul nu-mi va monopoliza atenţia. Doar o va poliza ;)

Vive le tour!

Before Midnight: Time is the enemy. Again!

Bănuiam, dar acum e limpede: Jesse (Ethan Hawke) a pierdut acel avion! Imaginea, de neuitat pentru cei care l-au văzut, e din finalul lui Before Sunset (2004), segmentul median al unui proiect la dezvoltarea căruia nimeni nu se gândea în 1995, anul în care a ieşit Before Sunrise, devenit prin natura evolutivă a împrejurărilor, primul episod al unei serii sui generis. Era previzibil şi logic să rămână alături de Celine (Julie Delpy), fata pe care, în urmă cu 9 ani, o întâlnise într-un tren Budapesta-Paris. Au intrat în vorbă, s-au oprit în Viena, aşa, ca să dea cu tifla neprevăzutului, şi au petrecut o noapte fabuloasă pe străzile vechiului burg. Dar lucrurile s-au oprit acolo. Erau cruzi, optimişti şi relaxaţi, timpul nu avea colţi şi gheare şi chiar dacă tentaţia de a rămâne împreună se înfiripase încă de atunci, au amânat, provocând din nou destinul. Care s-a mai făcut o dată luntre şi punte, punându-i iar faţă în faţă, de data asta chiar în Paris, numai că la acest rendez-vous fiecare purta în cârcă povara a tot soiul de eşecuri, iar timpul devenise vreme, adică timp privit dinăuntru, din burta balenei.

Şi iată-i, după alţi 9 ani (nimic premeditat, spun autorii!), cu acest Before Midnight, ce continuă povestea la care s-au gândit, sunt absolut sigur, cei mai mulţi dintre fanii episoadelor anterioare. Numai că, interesantă alegere! (şi s-ar putea ca opţiunea să fi fost deliberată), aripa dreaptă a acestui triptic are o configuraţie epică relativ autonomă care o face uşor de asimilat şi pentru spectatorii nefamiliarizaţi cu cazierul romantic al celor două personaje. E un merit incontestabil pentru un film care, altfel, navighează în apele calme ale minimalismului (cadre lungi şi foarte lungi) şi improvizaţiei (dialoguri din poignet), valută, din fericire, oricând convertibilă în mâinile trioului Linklater-Hawke-Delpy. Exact în ordinea asta!

Secundă cu secundă, detaliu banal lângă detaliu banal, Before Midnight devine un studiu de caz remarcabil pe tema idealismului marital, tratând cu sinceritate brutală şi, uneori, gratuit-trivială, evoluţia unei relaţii a la longue din perspectiva elementelor ei fondatoare: predestinarea, romantismul, excepţionalitatea. Emoţia febrilă a nopţii vieneze din veacul trecut pare acoperită de un strat fin de rugină şi de concreteţea realităţilor cotidiene:  relaţia, viaţa profesională, copiii lor (două gemene), băiatul lui din prima căsătorie (pe care-l vede mai rar decât şi-ar dori, subplot deştept fructificat) ş.a.m.d. Sub suprafaţa aparent liniştită, se iţeşte conturul subţire al faliilor care amorsează conflictele. Este genul de situaţie care în cele mai multe cupluri tinde să se agraveze odată cu trecerea anilor, însă Celine şi Jesse nu-s tocmai persoanele care să accepte pasiv lucrurile, ca pe un dat imuabil. Se împung, se tachinează, se ceartă. Dacă este adevărat că o viaţă nepusă sub lupă, neexaminată, e trăită degeaba, atunci viaţa acestei perechi valorează cel puţin dublu la câtă energie consumă cu sucitul ei pe toate părţile! 

Revenind: dacă în Before Sunrise e un vals al împrejurărilor ce nu trebuie cu nici un chip irosite, iar în Before Sunset un tango contracronometru în care raţiunea şi simţirea încearcă, rând pe rând, să se sugrume, în Before Midnight avem un foxtrot din care starea de graţie de altădată pare că s-a evaporat. Aici nu mai e nici ceasul care să măsoare efemerul, nici vreun tren gata să iasă din gară şi nici un avion de prins în ultima clipă. E doar o Grecie însorită, gata să pârguiască autosuficienţa în materie de orice. Altfel spus, miza e internă: cuplul pe care ei îl formează. În pierdere de turaţie, de investiţii emoţionale, de coeficent de basm şi, nu în ultimul rând, în pericol de a ceda exact în punctele de rezistenţă. 

Seducţia şi îndrăgostirea sunt infinit mai sexy decât o parte din lucrurile ce vin în urma lor: compromisuri, frustrări, no win situations. Resentimentele sunt inevitabile, chiar şi cele mai bune intenţii dau greş. Ştiu, pare un film de Woody Allen, în special datorită verbozităţii protagoniştilor şi „exorcizării” nevrozelor conjugale prin ironie şi autoironie misogină, chiar vulgară pe alocuri, însă diferenţa o face abordarea: Allen e axiomatic, Linklater formulează ipoteze, le smotoceşte într-un joc al permutărilor şi deplasărilor de accent care lasă publicului un generos spaţiu de interpretare. Nu e nevoie să fi văzut primele două părţi pentru a simţi că participă la festinul (melo)dramatic, însă ar fi păcat dacă, după Before Midnight, n-ar porni în amonte, în căutarea celorlalte. 

Linklater şi Hawke s-au ferit să vorbească despre o cvadrilogie, însă eu anticipez cel puţin două multiplicări ale subiectului plus un final cam peste 30-40 de ani, în stilul Amour-ului hanekian!

P.S.: Before Midnight intră de vineri, 28 iunie, în cinematografe. Premiera a avut loc ieri seară (26 iunie), în cadrul galei caritabile Before it's too late, eveniment organizat de asociaţia OvidiuRo, fondată şi condusă de Leslie Hawke (mama actorului, desigur, prezent la proiecţie împreună cu Richard Linklater).

Born Today: Sidney Lumet

E reconfortant să vezi cum un regizor născut în 1924, nominalizat de 4 ori la Oscar şi premiat în cele din urmă pentru întreaga carieră, adică în termeni mai puţin protocolari, sigilat şi expediat în Pantheon, înţelegea să filmeze, în 2007, mai ingenios, mai cu nerv şi mai proaspăt decât mulţi filfizoni cu pretenţii. Before the Devil Knows You're Dead avea să fie ultimul său film, unul în care Lumet spune o poveste fără prea multă retorică vizuală, dar într-o manieră narativă de tip cub rubik care permite auditoriului să descifreze şi să rezonze (ori dimpotrivă) cu personajele şi motivaţiile lor. Celebrul critic american Roger Ebert numea acest procedeu interruptus narativ, eu îi spun tradiţionalism rafinat. Ceea ce la unii poate fi doar un simplu truc (Tarantino), la Sidney Lumet e un instrument ce oferă cel puţin trei niveluri de lectură.

Fuselajul epic (scenariul, Kelly Masterson) e susţinut şi de distribuirea în rolurile cheie a unor actori compleţi. Ei dau greutate unor episoade care altfel s-ar fi înecat în anodin. E cazul scenei ce-i opune pe Albert Finney şi Philip Seymour Hoffman (Andy Hanson), tată şi fiu. Primul, obosit şi decepţionat, celălalt, marcat de o vină pe care încearcă s-o mascheze (jefuirea magazinului de bijuterii deţinut de părinţii săi s-a terminat mai mult decât prost). Sunt în grădina din spatele casei părinteşti şi poartă genul acela de conversaţie ipocrită, „e o nenorocire ce s-a întâmplat, dar noi trebuie să ieşim din asta mai puternici, mai uniţi”, al cărei efect, se presupune, ar trebui să fie terapeutic.

Amândoi îşi cer iertare că s-au dezamăgit reciproc, însă nici unul nu crede cu adevărat în spusele celuilalt, îşi povestesc potolit frustrările şi neîmplinirile, aşezaţi bătrâneşte pe aceeaşi băncuţă, ca doi boxeri istoviţi, fiecare în colţul său. Sunt doar măşti, tensiunea se accentuează latent din felul în care-şi vorbesc, apoi dintr-o dată, bum, fiul nu mai îndură sarcasmul şi răbufneşte cinic, e pălmuit şi aşa îngheaţă pe vecie o relaţie oricum en froid. E genul de duel verbal, marcă înregistrată la Lumet, care trimite spre teatru. Cei doi „ne fac” din gesturi şi inflexiuni vocale, într-o încleştare ce aminteşte deopotrivă de Eugene O’Neill (de altfel, Lumet i-a ecranizat în tinereţe câteva piese) şi...  Robbie Williams, cel din Come Undone: 

So unimpressed but so in awe
Such a saint but such a whore
So self aware so full of shit
So indecisive so adamant
I’m contemplating thinking about thinking
It’s so frustrating just get another drink 
And watch me come undone (…)
If I ever hurt you your revenge will be so sweet
Because I’m scum
And I’m your son. 

Mai vreţi una? Mai am. Acelaşi Andy află cu o oră mai târziu decât restul lumii că nevasta (Marisa Tomei, într-o formă şi cu forme de vis) îl „traduce”. Şi nu cu oricine, ci cu mezinul Hank (Ethan Hawke). Află chiar de la ea, înainte de a-l părăsi. Andy primeşte ştirea senin, nu suduie, nu protestează, nu cere explicaţii, nu ameninţă, nu transpiră. Efigie zen, nici un muşchi nu-i zvâcneşte pe chip, nici un rictus, nimic. Bolboroseşte din când în când ca un ventriloc abulic, sugrumând cuvintele, grohăind la limita inteligibilului. Excedată de această neaşteptată cómedie, tot doamna Hanson izbucneşte în lacrimi. „Ai putea măcar să te enervezi şi tu puţin”, ţipă ea printre sughiţuri. Nu e comedie! E un film de Sidney Lumet, ultimul, cum spuneam, în portofoliul unui regizor care a dat istoriei moderne a cinematografiei câteva titluri majore: 12 Angry Men, Network, Serpico şi Dog Day Afternoon.

Intens, rafinat, surprinzător. Pe limba lui: Before the Devil Knows You're Dead.

P.S.:  Titlul în sine e o frântură dintr-un proverb irlandez pe care-l regăsim şi în Road to Perdition, filmul lui Sam Mendes, din 2002. Îl auzim din gura lui Paul Newman, un mobster dur şi crud, tartor informal al unei comunităţi cariate de frică şi laşitate, rostit cu tâlc, la priveghiul unuia dintre rivalii lichidaţi din ordinul său: „Let's drink to Danny's honor. Let's wake him to God and hope that he gets to heaven... at least an hour before the devil finds out he's dead”. Sidney Lumet utilizează de la bun început enunţul, într-o versiune uşor diferită: May you be in heaven half an hour before the devil knows you're dead. Diferenţa e subliniată şi grafic, textul fiind rupt în două părţi - prima cu litere firave, înecate rapid în smoala genericului, a doua caligrafiată supradimensionat - şi inserat între prolog (o electrizantă scenă de sex în Rio cu soţii Hanson protagonişti) şi filmul în sine.

P.P.S.: Sidney Lumet a murit în 2011.

En la ciudad de Sylvia: în căutarea cinema-ului originar

Poate că n-ar fi tocmai rău dacă am înceta să mai asociem voyerismul cu orice film în care publicului masculin i se oferă ocazia de a se zgâi exoftalmic la femei surprinse în diverse ipostaze. Chestiunea e un pic mai complexă decât privitul, observatul sau urmăritul tălâmb şi asta demonstrează din plin filmul lui José Luis Guerín, En la ciudad de Sylvia (2007). Mai mult, acesta reuşeşte să captureze şi să redea totala imersiune a personajului-observator în atmosfera solar-citadină pe care, în mare parte, şi-o creează, armonia dintre el şi spaţiul în care se mişcă: un Strasbourg cu alură labirintic-medievală insolitat, însă, de numeroasele semne ale modernităţii: graffiti-uri, panouri/afişe publicitare, tramvaie etc. Şi mai spune ceva filmul cineastului catalan: totul începe cu o privire. Abia după, vin cuvintele (dacă vin). Privirea - preludiu pentru o poveste de dragoste. Reală sau imaginată.

Într-o epocă în care o sumedenie de gadgeturi abia aşteaptă să ucidă atenţia faţă de ambient, filmul lui Guerín funcţionează ca dispozitiv persuasiv de mare fineţe prin felul în care camera obligă în permanenţă spectatorul să privească şi să asculte cu atenţie ceea ce se vede şi/sau aude, să prindă ritmul şi zgomotele unui oraş filmat în regim preponderent diurn: de la felul în care razele de soare cad pe clădiri şi pe chipurile oamenilor sau reflexiile acestor chipuri pe tot soiul de suprafeţe până la rostogolirea sonoră a unei sticle goale pe caldarâm, claxoanele pe diferite tonalităţi sau melodiile catchy din baruri. Apropo de muzică: aici nu „umblă” decisiv la emoţii, nu subliniază nimic în mecanica internă a personajelor şi nici nu potenţează asaltul otrăvitor al melancoliei asupra spectatorului.

Rolul pe care Guerín îl rezervă muzicii este mai degrabă circumstanţial: o preia din mediul ei natural (o cafenea, o terasă ş.a.m.d.), dar, e.g., niciodată nu o vom detecta în peregrinările „cavalerului” ingresian pe străduţele întortocheate ale oraşului (nici măcar trucul acela, relativ abordabil, cu refrene răzbătând din dosul unor ferestre deschise nu e folosit). Deambulările sale nu sunt acoperite de vreo linie muzicală cu funcţie empatică, dimpotrivă, acompaniamentul sonor vine din priza directă, derivă din realitatea documentară, cotidian-urbană a străzilor pe care le străbate (glasuri răzleţe, frânturi de conversaţii, zgomote de automobile sau biciclete etc.). În esenţă, En la ciudad de Sylvia e o formă subtilă de educare a privirii şi auzului bazată exclusiv pe elementele esenţiale ale cinematografului; sunetul, imaginea, mişcarea. Fie că sunt sau nu în câmpul nostru vizual, toate aceste elemente acţionează în sintonie, coral.

En la ciudad de Sylvia poartă, de asemenea, încă un semn al desprinderii de timp (sau ieşirii din timp) graţie subiectului pe care-l exploatează: căutarea romantică, urmărirea visului (un vis în care amprenta vagului, imprecisului, ca-şi-cum-ului, e gravată în relief). Fiind expresia profundă a subiectivităţii autorului său ori mai corect spus, subiectivarea crezului său despre cinema, există numeroase scene în care identificarea celui ce priveşte e drapată în mister. Spectatorul are mereu o dilemă: e martor privilegiat, priveşte doar el lucrul/chipul pe care camera stăruie sau priveşte alături de protagonist (prin ochii lui)? Sau poate ceea ce (se) vede e o proiecţie a fanteziei acestuia, aşa cum e ispitit de multe ori să creadă, pornind chiar de la ţinta evanescentă a quête-i în care se lansează eroul (despre care nu ştim nimic, nici măcar numele, el definindu-se doar prin ceea ce priveşte): o fată pe nume Sylvia pe care (crede că) a întâlnit-o undeva, cândva. Sau poate nu a întâlnit-o defel, cine mai poate şti? Oricum, astfel de întrebări nu-şi au rostul, nu fac bine nici filmului, nici spectatorului. Din clipa în care scot capul, toată miza se risipeşte ca o boare.

Filmul acesta, aşa cum e construit şi ţinut în mână, nu e nimic altceva decât ceea ce în engleză sună perfect în raport cu sensul pe care-l vizez eu: a timely and timeless masterpiece. E dovada de netăgăduit că cinemaul adevărat e departe de ferparele care i se tot scriu, că acestea, de fapt, se prescriu, fiind atinse de nulitatea antepronunţării pripite.

„All good people read good books” (22)

Screenshot from Todos tenemos un plan (dir. Ana Piterbarg/2012)

Îmi revine din când în când în minte o imagine pe care, după 90, am întâlnit-o tot mai rar: cărți învelite în hârtie de ziar. Ca să nu se deterioreze. Copertele, mai ales. La prima vedere, o simplă metodă de protecție care uneori genera o formă candidă de mister. „Ce citești acolo?” Răspunsul hâtru, asortat cu un surâs superior, era invariabil acesta: „O carte”. Erau cazuri când nu puteai afla titlul fiindcă posesorul cărții era de neînduplecat. 

Cărți învelite în hârtie de ziar. Poate cel mai ingenuu antivirus inventat vreodată!

Cărți învelite în hârtie de ziar. O formă de prețuire, fără îndoială. Semn de respect cu funcționalitate subsidiară: stabilea clar relația în care se aflau cele două obiecte. Valoare versus lipsă de valoare. Durabil versus perisabil.

Cărți învelite în hârtie de ziar. Cu mintea de acum, suprapun formula asta de interacțiune personal(izat)ă cu un obiect axiofor peste acel gen de omagiu simplu și emoționant întâlnit în Fahrenheit 451. De Bradbury! De care mi s-a făcut dor. Când citeam Bradbury mă simțeam (ca) Moise în fața rugului aprins.

P.S.: În ce-am putea înveli un e-book?

Cvasimilitudini (LXII)

Screenshot from Zero Dark Thirty (dir. Kathryn Bigelow/2012)

Promotional still from Man of Steel (dir. Zack Snyder/2013)

Genul proxim: ambele filme sunt produsul aceleiaşi infernale maşini americane de propagandă. 

Diferenţa specifică: tonul şi ţinta manipulării.
Deziluzia personală: să văd în astfel de ştifturi două actriţe de la care aveam oareşce pretenţii.

„Umbre mişcătoare...” (III)

Screenshot from Amarcord (dir. Federico Fellini/1973)

 „Am povestit anii mei de gimnaziu şi de liceu în Amarcord: în film se vede că nu învăţam mare lucru la şcoală, în schimb mă distram bine. Mai mult decît greaca, latina, matematica, fizica, din care nu am reţinut niciodată nimic, nici cel mai mic enunţ, cea mai simplă frază, cifră sau cea mai simplă formulă, la şcoală am învăţat să-mi dezvolt spiritul de observaţie, să ascult liniştea timpului care trece, să recunosc de departe zgomotele, mirosurile care ne ajungeau prin ferestre, ca un prizonier care ştie de cît timp are nevoie micul triunghi de soare pentru a ajunge la pat sau să deosebesc sunetul clopotului de la catedrală de clopotul de la Sfântul Augustin.” (Federico Fellini în Fellini despre Fellini. Convorbiri despre cinema, Editura Meridiane, 1992)

O invenţie mai mult decât necesară

„Ce-ar fi dacă apa care curge din duş ar fi tratată cu o substanţă chimică, iar substanţa asta ar reacţiona la o combinaţie de lucruri, cum ar fi bătăile inimii şi temperatura corpului şi undele cerebrale, astfel încât pielea şi-ar schimba culoarea în funcţie de starea de spirit? Dac-ai fi extrem de încântat, pielea ţi s-ar face verde, şi dac-ai fi furios, ţi s-ar face roşie, evident, iar dacă te-ai simţi ca un rahat comestibil, te-ai face maro, iar dac-ai avea inima grea, te-ai face albastru. Aşa toată lumea ar şti cum se simt ceilalţi şi am fi mai atenţi unii cu alţii, pentru că n-ai vrea să-i spui unei persoane cu pielea purpurie că te-ai supărat fiindcă a întârziat, după cum ai vrea să baţi prieteneşte pe spate pe cineva roz şi să-i spui «Felicitări». Un alt motiv pentru care ar fi o bună invenţie este că de multe ori se întâmplă să te simţi aşa de într-un fel, dar să nu ştii în ce fel. Să fiu frustrat? Sau nu-s decât panicat? Iar confuzia asta îţi schimbă starea de spirit, devine ea starea de spirit, iar tu devii confuz, cenuşiu. Dar cu ajutorul apei speciale, ţi-ai putea privi mâinile portocalii şi ţi-ai spune: Sunt fericit! Tot timpul acesta am fost, de fapt, fericit! Ce uşurare!” (Fragment din romanul lui Jonathan Safran Foer, Extremely Loud and Incredibly Close [Extrem de tare şi incredibil de aproape], ecranizat, relativ decent, anul trecut, de Stephen Daldry. Gândurile de mai sus îi aparţin lui Oskar Schell, puştiul pornit în căutarea încuietorii care să fie pe potriva cheii rămase în urma tatălui său, mort în evenimentele din 11 septembrie 2001.)

Juxtapuneri (XXV) [Prefaţă la Man of Steel]

Screenshot from Superman (dir. Richard Donnner/1978)

«În timpul filmului, am fost muncit de gânduri: dacă doar m-aş fi apropiat de fata aceea, dacă, dacă... Inima îmi bătea, într-un ritm aprig, înfricoşător. Cu greu reuşeam să mă concentrez asupra intrigii din film.

Ea stătea cu patru rânduri mai încolo, iar când filmul se termină, mi-am croit drum prin mulţimea celor grăbiţi să iasă, până am ajuns în spatele ei.
În timp ce-o urmăream, se petrecu un lucru ciudat. Timpul necesar ca se întâmple poate să nu fi fost mai mult de-o fracţiune de secundă, dar după aceea mi l-am putut reaminti fără efort, la fel cum se întâmplă cu visele cele mai frumoase. Am simţit o ameţeală ca şi cum creierul mi-ar fi explodat. Eram pe punctul să vomit. „Ţi-a plăcut filmul?”, s-a întors ea şi m-a întrebat. Replica mea sunase plată, surprinsă. Nu mă aşteptam la o abordare atât de directă. Am condus-o o bucată de drum, în timp ce ne conversam pe marginea filmului. Îi plăcuse tare mult Superman, un bărbat atât de „gentil” şi de „puternic”». (fragment din Poliţistul lui Dumnezeu, un ghiduş şi sprinţar roman parodic scris de Daniel Sur şi apărut în 2011, la Editura Ideea Europeană din Iaşi)

E modul în care am ales să prefaţez iminenta descălecare a filmului Man of Steel (săptămâna viitoare, mai exact), cea mai recentă încercare de a trezi la viaţă o franciză cataleptică, întreprindere la care a pus umărul şi şeful SMURD-ului care s-a ocupat de Batman, Christopher Nolan. Înţeleg din diverse lecturi pregătitoare că noul Superman a renunţat la jurnalism. Probabil fiindcă s-a prins şi el că meseria asta nu mai are nici un fel de viitor!

Imagine promoţională Man of Steel preluată de pe OutNow.ch

P.S.: Un fragment ceva mai consistent puteţi citi aici.

Cvasimilitudini (LXI) [Mulaje]

Screenshot from Mrs. Doubtfire (dir. Chris Columbus/1994)

 Screenshot from Somewhere (dir. Sofia Coppola/2010)

Despre Mrs. Doubtfire nu-s multe de spus. L-am văzut când a apărut, într-o vreme când lui Chris Columbus încă îi mai mergea cornul cu producţii care aparent flatau inteligenţa publicului (spre deosebire de cele ale emulilor săi din de-acum, care nu ratează nici o ocazie pentru a o insulta). N-am simţit nevoia să-l revăd. Era o reprelucrare lejeră şi destul de isteaţă a lui Tootsie, dar nimic mai mult! Peste prima imagine am nimerit întâmplător, graţie unei redifuzări pe nu mai ştiu ce canal. Imediat am făcut conexiunea cu Somewhere (revăzut de câteva ori frame by frame), unde secvenţa respectivă era mai mult decât un gag. Nu mai pun link, că am tot pus şi de pomană: tot numai ce vă e familiar citiţi. Nu care cumva să vă treziţi cu vreo disonanţă perceptivă, doamne fereşte, e incurabilă... Găsiţi recenzia pe blog dacă vreţi, dacă nu fuck off! Tot ce vreau să mai spun (şi nici măcar nu mă interesează dacă vă interesează) e că Somewhere e genul ăla de film care chiar vorbeşte despre timp şi feluritele lui forme de agregare/conjugare. Şi nu-i nimic de râs!

28 years after (or before)

Screenshot from Beginners (dir. Mike Mills/2010)

„They don't have meetings about rainbows" (IX)

Screenshot from Kill List (dir. Ben Wheatley/2011)

Pe repede înainte spus, Kill List e un film care seamănă cu alte câteva: Srpski Film, The Wicker Man - versiunea originală, Rosemary's Baby, The Keep sau chiar Eyes Wide Shut. Dar lista e mult mai lungă, Ken Loach included, şi colac peste pupăză, cel puţin trei actori seamănă la rândul lor cu alţii mai celebri: Neil Maskell cu Ricky Gervais, Michael Smiley cu Rhys Ifans, MyAnna Buring cu Michelle Pfeiffer şi Debbie Harry), iar Emmei Fryer (domniţa din imaginea de mai jos) deşi nu-i găsesc în clipa asta perechea i se potrivesc vorbele alea cântate gâjâit de Louis Armstrong: „Jeepers creepers, where'd you get those eyes?”

În pofida acestor cvasimilitudini, Kill List nu sucombă identitar, diferenţiindu-se stilistic şi tematic de toate titlurile înşirate mai sus. E un hibrid care se sustrage oricăror tipologizări stricte fiind, pe rând sau în acelaşi timp, kitchen sink drama în siajul realismului social de factură british ce-i are exponenţi pe Leigh sau pe deja amintitul Loach, e şi action flick cu ucigaşi plătiţi, vorbăreţi şi scrântiţi a la Tarantino, dar şi horror ocult (religios) cu influenţe pe filiera Polanski - Kubrick. Chiar dacă ultima treime e aproape ratată, narativ-expeditivă şi vizual-încâlcită, prospeţimea indie şi aerul de whoddunit ireverenţios ce răzbat din celelalte două treimi sunt suficient de pregnante pentru a acoperi împ(l)eticeala din final.

Am mai scrântit un pariu, dar am impus un film

Kapringen, adică. Sau A Hijacking, cum i se mai spune în afara ţării sale de baştină (Danemarca).

Evident, nu-i vorbă că nu m-aş pricepe. Exclus! În ultimii trei-patru ani am avut, cel puţin la TIFF, o rată de succes undeva la 80% (se poate consulta arhiva blogului în acest sens). Totuşi, se întâmplă uneori ca opţiunile mele să nu coincidă cu ale juriilor. De unde şi farmecul jocului de-a previziunea!

Pentru a nu o mai lălăi aiurea, iată numele câştigătorului: Corabia lui Tezeu/Ship of Theseus (dir. Anand Gandhi). Un film indian care a impresionat şi la capitolul imagine, altfel nu se poate explica premiul acordat directorului de imagine Pankaj Kumar! Mărturie ar putea fi şi trailerul...

 

Cam asta ar fi! Palmaresul complet al celei de-a douăsprezecea ediţii TIFF e disponibil aici.

Sixto Rodriguez: muzician, substanTIFF

Înaintea lui a fost Llewyn Davis, alt artist în căutarea gloriei la sfârşitul anilor 60, din povestea căruia fraţii Coen au făcut recent un film artistic, adică au mai picurat şi un pic de ficţiune în story (sunt tare pricepuţi la aşa ceva)! În schimb, din povestea lui Rodriguez, larger than fiction, Malik Bendjelloul, un sud-african care a crescut cu melodiile lui (de mare insucces în State), a făcut un documentar: Searching for Sugar Man. Premiat cu Oscar, anul ăsta, şi premiat în general pe unde a fost dus. Filmul a ajuns şi în România, mai întâi astă primăvară, la B-EST IFF, iar acum şi la TIFF. Cei care sunt prin Cluj şi l-au ratat, dar şi cei care vor să-l revadă fiindcă o revizionare n-a omorât pe nimeni so far, au ocazia în seara asta, de la 10.00, în cadrul secţiunii Mănăştur Open Air. 

Apropo de Mănăştur, nici că se putea un loc mai potrivit pentru fantastica poveste a unui om care a candidat de vreo opt ori pentru diverse funcţii, inclusiv primar, în Detroit (metropolă aflată actualmente în faliment), pentru că respectivul cartier clujean e faimos for all the best and worst reasons, dar mai ales datorită unei vorbe de largă respiraţie locală, scrisă imediat după Revoluţie pe un zid de la intrarea în locaţie, cum se zice acuma: „Pân-aici democraţia, de-aici începe Mănăşturul”!  

Open Air, deci!

P.S. off topic: Salutări celor de la McCann RO! Ştiu ei (sau unii dintre ei) de ce ;)

„If you ride like lightning, you're gonna crash like thunder”

Screenshot from The Place Beyond the Pines (dir. Derek Cianfrance/2013)

The Newsroom Countdown #9

4 iulie

9 iulie

14 iulie

Toate sunt date foarte importante pentru mine (fiecare din alte motive). Anul acesta, însă, 14 iulie mai inseamnă ceva pe lângă ceea ce înseamnă în mod obişnuit şi anume lansarea celui de-al doilea sezon din The Newsroom. Here's the trailer! Shot in the desert. Cause in the desert you can remember your name...

Anyway, this trailer speaks volumes about how far true entertainment has drifted far from tangible entertainment. By the way: the song from the trailer is Can't Pretend (Tom Odell). The other song I've mentioned is A Horse With No Name (America).

„All good people read good books” (21)

Screenshot from Mystery Train (dir. Jim Jarmusch/1989)

Cvasimilitudini (LX) [Serendipity]

Screenshot from Samsara (dir. Ron Fricke/2012)

Eu l-am inclus în Crème de la crème, ei l-au adus la TIFF, unde va fi proiectat de două ori. Mai întâi, mâine seară, în Piaţa Unirii (open air), de la 21.45, dacă nu plouă, şi apoi pe 8 iunie, de la 21.00, la Cinema Florin Piersic (fostul Republica). Totuşi, să regăsesc imaginea asta într-un spot pentru Heineken nu mă aşteptam. Car'vasăzică e surpriza, clin d'oeil-ul anului!

 Screencapture from Heineken - The Voyage Commercial (2013) available here

Rugăciune pentru Marilyn Monroe

Face parte din volumul cu acelaşi titlu (Oracion por Marilyn Monroe), apărut în 1968, la 6 ani, deci, după moartea Ei. A fost scrisă de Ernesto Cardenal, poet nicaraguan (n. 1925) cu o biografie tumultoasă şi e foarte probabil tot ce s-a scris vreodată mai adevărat, mai emoţionant şi mai dureros despre Marilyn. 

(imagine via)