Oricât de bogat ar fi, un an fără fraţii Coen e ca o nuntă fără lăutari. Sau cu lăutari făcuţi, nu născuţi. Bine, Ethan & Joel nu-s lăutari, nici n-au fost vreodată, ei sunt doctori docenţi indiferent de genul pe care-l abordează, iar versatilitatea lor productivă îmi activează oareşce nostalgii şaptzeciste.
Este, cred, singurul regret cinefil serios pe care-l pot atârna de coada lui 2012, etichetă pe care n-o pot aplica în cazul unor producţii precum The Master, Django Unchained, Lincoln sau tectonicului Zero Dark Thirty, cărora li se adaugă alte câteva producţii ce se anunţau ofertante (Mud de Jeff Nichols, Shadow Dancer de James Marsh sau The Hunt de Thomas Vinterberg).
Evident, absenţa lor din peisaj a influenţat ierarhia de mai jos, nu covârşitor, ci în limita unui plafon rezonabil de „apeluri pierdute” care nu fac altceva decât să contureze un viitor top al celor mai bune filme din 2012 pe care nu le-am văzut în 2012! Well, n-am de gând să-mi pierd timpul şi nici să-l risipesc pe-al vostru cu o introducere în care să explic de ce e aşa şi nu pe dincolo. Se poate deduce din context, zic!
Este, cred, singurul regret cinefil serios pe care-l pot atârna de coada lui 2012, etichetă pe care n-o pot aplica în cazul unor producţii precum The Master, Django Unchained, Lincoln sau tectonicului Zero Dark Thirty, cărora li se adaugă alte câteva producţii ce se anunţau ofertante (Mud de Jeff Nichols, Shadow Dancer de James Marsh sau The Hunt de Thomas Vinterberg).
Evident, absenţa lor din peisaj a influenţat ierarhia de mai jos, nu covârşitor, ci în limita unui plafon rezonabil de „apeluri pierdute” care nu fac altceva decât să contureze un viitor top al celor mai bune filme din 2012 pe care nu le-am văzut în 2012! Well, n-am de gând să-mi pierd timpul şi nici să-l risipesc pe-al vostru cu o introducere în care să explic de ce e aşa şi nu pe dincolo. Se poate deduce din context, zic!
****************************
Wild Card
Sound of Noise (dir. Ola Simonsson & Johannes Stjärne Nilsson/Sweden+France/2010)
O fi mai vechiuţ, dar e cel mai original, fresh, insolent şi necanonic film pe care l-am văzut în acest an. Îşi merită cu asupra de măsură locul aici pentru că răspunde afirmativ, inventiv şi cu tone de umor negru ca smoala următoarei întrebări: poate fi muzica folosită ca armă în acţiuni de gherilă urbană? Mai în glumă, mai în serios, liota de activişti pârâţi (se recomandă a se citi scopiţi de imaginaţie) de pretutindeni l-ar putea întrebuinţa ca ghid rapid de învăţare a anarhismului în registru creativ-sonor, chiar dacă realizatorii şi-au luat măsuri de precauţie şi au trecut pe generic avertismentul clasic: This is a work of fiction. Don't try this at home! În fine, ce vreau să zic e că departe de a prelua tale quale metodele „teroriştilor” muzicali din film, Sound of Noise poate fi o sursă de inspiraţie în organizarea protestelor civice. Pentru ceilalţi, cei care au capitulat în faţa sistemului şi nu mai au iluzii (sau şi le hrănesc ficţional-compensativ), rămâne o fantastică sursă de amuzament în cheie (sol) inteligentă.
Sound of Noise (dir. Ola Simonsson & Johannes Stjärne Nilsson/Sweden+France/2010)
O fi mai vechiuţ, dar e cel mai original, fresh, insolent şi necanonic film pe care l-am văzut în acest an. Îşi merită cu asupra de măsură locul aici pentru că răspunde afirmativ, inventiv şi cu tone de umor negru ca smoala următoarei întrebări: poate fi muzica folosită ca armă în acţiuni de gherilă urbană? Mai în glumă, mai în serios, liota de activişti pârâţi (se recomandă a se citi scopiţi de imaginaţie) de pretutindeni l-ar putea întrebuinţa ca ghid rapid de învăţare a anarhismului în registru creativ-sonor, chiar dacă realizatorii şi-au luat măsuri de precauţie şi au trecut pe generic avertismentul clasic: This is a work of fiction. Don't try this at home! În fine, ce vreau să zic e că departe de a prelua tale quale metodele „teroriştilor” muzicali din film, Sound of Noise poate fi o sursă de inspiraţie în organizarea protestelor civice. Pentru ceilalţi, cei care au capitulat în faţa sistemului şi nu mai au iluzii (sau şi le hrănesc ficţional-compensativ), rămâne o fantastică sursă de amuzament în cheie (sol) inteligentă.
Honorable mentions
# Connection Lost (dir. Paula Oneţ & Manuela Borza/România/2012)
Scurtmetraj premiat şi la TIFF şi la BIEFF 2012 cu menţiune specială. Juriul celui de-al doilea festival, desfăşurat în noiembrie, la Bucureşti, şi-a motivat opţiunea astfel: „Un concept inteligent - în cazul de faţă două studente din cadrul unui program de schimburi culturale, care le spun rudelor din România că doresc să rămână în Turcia - poate genera un film profund şi umoristic în acelaşi timp. (...) Un film realizat cu mijloace simple, dar cu un impact plin de forţă.” Într-un interviu pe care mi l-au acordat pe la mijlocul lui decembrie, cele două autoare explicau astfel succesul:
„După experienţa acestui premiu, putem afirma că filmul doboară 3 ziduri/categorii de stereotipuri. Primul vine din interior, de la povestea în sine şi e legat de imaginea turcilor în mintea românilor. Cel de-al doilea ţine de formatul şi genul filmului. Nu se poate încadra nici în genul documentar, nici în filmul experimental, dar le include pe ambele. Pe de altă parte, el este/nu este HD, nu-i nici 16:9, nici 4:3. Cu alte cuvinte, e un «hibrid». Cel de-al treilea «mit» e legat de faptul că lumea crede că ai nevoie de mult timp, buget, super-camere (şi toate celelalte) ca să faci un film demn de un premiu internaţional. N-am revoluţionat noi industria cinematografică, noi doar am personalizat o «reţetă»: studii în străinătate + părinţi cărora le pasă de tine + un deadline de 7 zile + laptop + dragoste (pentru familie, film şi propria persoană) = Connection Lost.”
# Lalelele din Carnage (dir. Roman Polanski/France+Germany+Poland+Spain/2011)
# Rachel Weisz în The Deep Blue Sea (dir. Terence Davies/USA+UK/2011)
Se pot scrie tratate despre dinamica şi metafizica fumului de ţigară din acest film lent şi intimist, chamber movie, cum îi zic americanii, sau despre tăcerile tumultuoase ale unei femei ce se zbate în mrejele unei dileme de tip sense and/or sensibility într-o Anglie a anilor 50. Mă rog, Terence Ratigan a scris o piesă, iar Terence Davies, un fel de Terrence Malick britanic, dacă nu ca stil, deşi sunt destule similitudini, măcar prin faptul că sunt scumpi la vedere, a închegat un lungmetraj tributar atât somptuozităţii vizuale din Days of Heaven, cât şi minimalismului baroc din In the Mood for Love. În acest angrenaj, construit parcă special pentru ea, Rachel Weisz face unul din cele mai solide şi emoţionante roluri ale sale ever. E impresionantă de la primul până la ultimul cadru (şi apare cam în toate)!
# Connection Lost (dir. Paula Oneţ & Manuela Borza/România/2012)
Scurtmetraj premiat şi la TIFF şi la BIEFF 2012 cu menţiune specială. Juriul celui de-al doilea festival, desfăşurat în noiembrie, la Bucureşti, şi-a motivat opţiunea astfel: „Un concept inteligent - în cazul de faţă două studente din cadrul unui program de schimburi culturale, care le spun rudelor din România că doresc să rămână în Turcia - poate genera un film profund şi umoristic în acelaşi timp. (...) Un film realizat cu mijloace simple, dar cu un impact plin de forţă.” Într-un interviu pe care mi l-au acordat pe la mijlocul lui decembrie, cele două autoare explicau astfel succesul:
„După experienţa acestui premiu, putem afirma că filmul doboară 3 ziduri/categorii de stereotipuri. Primul vine din interior, de la povestea în sine şi e legat de imaginea turcilor în mintea românilor. Cel de-al doilea ţine de formatul şi genul filmului. Nu se poate încadra nici în genul documentar, nici în filmul experimental, dar le include pe ambele. Pe de altă parte, el este/nu este HD, nu-i nici 16:9, nici 4:3. Cu alte cuvinte, e un «hibrid». Cel de-al treilea «mit» e legat de faptul că lumea crede că ai nevoie de mult timp, buget, super-camere (şi toate celelalte) ca să faci un film demn de un premiu internaţional. N-am revoluţionat noi industria cinematografică, noi doar am personalizat o «reţetă»: studii în străinătate + părinţi cărora le pasă de tine + un deadline de 7 zile + laptop + dragoste (pentru familie, film şi propria persoană) = Connection Lost.”
# Lalelele din Carnage (dir. Roman Polanski/France+Germany+Poland+Spain/2011)
# Rachel Weisz în The Deep Blue Sea (dir. Terence Davies/USA+UK/2011)
Se pot scrie tratate despre dinamica şi metafizica fumului de ţigară din acest film lent şi intimist, chamber movie, cum îi zic americanii, sau despre tăcerile tumultuoase ale unei femei ce se zbate în mrejele unei dileme de tip sense and/or sensibility într-o Anglie a anilor 50. Mă rog, Terence Ratigan a scris o piesă, iar Terence Davies, un fel de Terrence Malick britanic, dacă nu ca stil, deşi sunt destule similitudini, măcar prin faptul că sunt scumpi la vedere, a închegat un lungmetraj tributar atât somptuozităţii vizuale din Days of Heaven, cât şi minimalismului baroc din In the Mood for Love. În acest angrenaj, construit parcă special pentru ea, Rachel Weisz face unul din cele mai solide şi emoţionante roluri ale sale ever. E impresionantă de la primul până la ultimul cadru (şi apare cam în toate)!
********************************
15. Anton Corbijn: Inside Out (dir. Klaartje Quirijns/Olanda/2011) & The Look (dir. Angelina Maccarone/Germany + France/2011)
Două documentare: primul e cu şi despre un fotograf calofil devenit cineast după un stagiu consistent în zona videoclipurilor, al doilea cu şi despre o actriţă sexagenară care-şi condensează bogata experienţă de viaţă în ramele unui existenţialism de o sobrietate (şi sensibilitate) aparte. Alegerea vă aparţine!
14. The Invisible War (dir. Kirby Dick/USA/2012)
Tot un documentar, numai că unul ancorat temeinic într-o realitate pe care propaganda americană care glorifică faptele de vitejie ale US Army o trece la casualties: abuzurile de toate felurile (cele mai multe violuri) comise de bărbaţi, de regulă superiori în grad, împotriva colegelor/subordonatelor ce aleg să servească patria. Toată lumea e as herself/himself, mărturiile nu par a fi coafate pentru a legitima aprioric un verdict, iar această abordare face tabloul şi mai terifiant. Sigur, adepţii ascunderii gunoiului sub preş („aceste incidente, regretabile fireşte, sunt izolate şi, deci, nereprezentative”) acuză producătorii de subiectivism fără perdea, aducând ca argument faptul că evenimentele sunt prezentate strict din perspectiva victimelor, dar chiar şi aşa, prezentate biasat sau nu (eu spun că nu!) vilourile există şi se întâmplă mult mai des decât ar vrea unii să admită. De consemnat în evidenţele Armatei se consemnează şi mai rar, iar pentru persoanele abuzate lupta de a denunţa mizeriile e şi mai dură, fiindcă au de înfruntat obtuzitatea şi reflexele de autoapărare bine antrenate ale unei instituţii de care te poţi atinge doar cu voie de la stăpânire!
Tot un documentar, numai că unul ancorat temeinic într-o realitate pe care propaganda americană care glorifică faptele de vitejie ale US Army o trece la casualties: abuzurile de toate felurile (cele mai multe violuri) comise de bărbaţi, de regulă superiori în grad, împotriva colegelor/subordonatelor ce aleg să servească patria. Toată lumea e as herself/himself, mărturiile nu par a fi coafate pentru a legitima aprioric un verdict, iar această abordare face tabloul şi mai terifiant. Sigur, adepţii ascunderii gunoiului sub preş („aceste incidente, regretabile fireşte, sunt izolate şi, deci, nereprezentative”) acuză producătorii de subiectivism fără perdea, aducând ca argument faptul că evenimentele sunt prezentate strict din perspectiva victimelor, dar chiar şi aşa, prezentate biasat sau nu (eu spun că nu!) vilourile există şi se întâmplă mult mai des decât ar vrea unii să admită. De consemnat în evidenţele Armatei se consemnează şi mai rar, iar pentru persoanele abuzate lupta de a denunţa mizeriile e şi mai dură, fiindcă au de înfruntat obtuzitatea şi reflexele de autoapărare bine antrenate ale unei instituţii de care te poţi atinge doar cu voie de la stăpânire!
13. Stories We Tell (dir. Sarah Polley/Canada/2012)
În toamnă, într-o corespondenţă de la Veneţia, algernon - prieten de nădejde al acestui blog - spunea următoarele (îmi permit să-i reiau textul fiindcă surprinde esenţa acestui răvăşitor documentar la persoana I): Stories We Tell are un nucleu epic pe care, suprinzător, Sarah Polley
l-a deturnat spre... documentar, în fapt un amestec bizar şi emoţionant
de trecut trăit (imagini de arhivă) sau reconstruit (în rolul
părinţilor în tinereţe sunt distribuiţi actori) şi prezent funcţional.
Decizie înţeleaptă pentru că rezultatul e cel mai bun film al său de
până acum. Pornind de la un text scris de tatăl ei în care omul îşi
manifesta o serie de rezerve în ce priveşte paternitatea fiică-sii, Sarah Polley
îşi pune în minte să descopere adevărul. N-are apăsări de genul „You
can't handle the truth”, ba dimpotrivă, vrea să-l afle şi să-l întoarcă
pe toate părţile aşa cum, de altfel, face atât în Away From Her (unde problematizează asupra infidelităţii conjugale), cât şi în Take This Waltz (unde priveşte lucrurile de pe cealaltă parte a baricadei). Este, practic, un demers în sens invers faţă de cel al lui Seidl
în materie de tratare a realităţii, but their chairs are almost
touching. And isnt'it ironic?, cel cu care mama sa a avut aventura
generatoare de dubii e producătorul unui film nominalizat la Oscar, Lies My Father Told Me. Eu am găsit amănuntul ăsta epustuflant!
12. The Imposter (dir. Barton Layton/UK/2012)
Va fi o bătălie grea între acest loc 12 la mine şi Searching for Sugar Man pentru Oscarul la categoria Best doc feature. My two cents merg sunt puşi spre Layton, deoarece întreprinderea sa are toate datele unei reconstituiri care nu pune pe primul plan manipularea privitorului, ducerea lui cu zăhărelul tezismului, deşi subiectul se pretează la aşa ceva, ci rămâne fidel încercării de a surprinde şi prezenta mecanismul psihologic prin care unii indivizi reuşesc să-şi manipuleze semenii susţinând şi manipulând ficţiuni în care de la un punct încolo ei înşişi ajung să creadă.
Va fi o bătălie grea între acest loc 12 la mine şi Searching for Sugar Man pentru Oscarul la categoria Best doc feature. My two cents merg sunt puşi spre Layton, deoarece întreprinderea sa are toate datele unei reconstituiri care nu pune pe primul plan manipularea privitorului, ducerea lui cu zăhărelul tezismului, deşi subiectul se pretează la aşa ceva, ci rămâne fidel încercării de a surprinde şi prezenta mecanismul psihologic prin care unii indivizi reuşesc să-şi manipuleze semenii susţinând şi manipulând ficţiuni în care de la un punct încolo ei înşişi ajung să creadă.
11. Samsara (dir. Ron Fricke/USA/2011)
Cinci ani de filmări, cinci continente, 25 de ţări şi câteva locuri în care intri numai cu aprobarea autorităţilor şi ieşi strict cu mila lui Dumnezeu. Astea ar fi cifrele şi contextul. Impresionante, fără îndoială, dar şi mai impresionant e produsul finit: Samsara (follow up la Baraka - 1992, alt documentar pentru care Fricke şi-a pus la bătaie ani buni din viaţă). Samsara, aşadar, e un agregat de imagini, sunete ambientale şi muzică ce te lasă fără glas fie prin frumuseţe, fie prin coeficientul lor de oribil. Nu ţi se spune nimic din off: nu tu diatribe, nu tu predici, nada, iar această absenţă a naratorului creează spaţiu pentru reflecţie în sensul celor spuse cândva de Eisenstein. Sclipitor s-ar putea să nu fie primul cuvânt care îţi vine în minte pentru a caracteriza acest tip de discurs filmic în care şocul (cognitiv, senzorial etc.) e obţinut prin juxtapunerea unor imagini aparent fără liant între ele. Şi totuşi, proiecţia lui Fricke asupra viitorului unei societăţi dependente de consum, sex şi arme, o societate cu vocaţia autodistrugerii, are o amprentă stilistică atât de tuşantă încât, în cele din urmă, epitetul sclipitor se impune.
9. Tinker Tailor Soldier Spy (dir. Tomas Alfredson/France+UK+Germany/2011) [Mad Men cu spioni. Exquisite!]
8. Post Tenebras Lux (dir. Carlos Reygadas/Mexico+Netherlands+France+Germany/2012)
„Reygadas a spus la Cannes că, în ciuda aparenţelor, filmul lui este unul realist. Şi are dreptate. E făcut din exact lucrurile imponderabile din care a construită viaţa noastră, a fiecăruia: amintiri din copilărie, proiecţii în viitor, subconştient, vise, coşmaruri, imagini suprarealiste, spaime, impulsuri necontrolabile, răbufniri, tandreţe, nostalgie, iubire, credinţă. A încerca să-l descifrezi la modul tradiţional este ca şi cum te-ai strădui să descrii în cuvinte marea poezie - aceasta se trăieşte, nu se povesteşte. Post Tenebras Lux este un film despre impulsurile din fiecare din noi, despre spaimele pe care le implică natura în starea ei nealterată, despre frumuseţea însăşi a existenţei. Dificultatea şi stranietatea filmului constau în faptul că regizorul nu oferă acele "coduri" (cum le numeşte Reygadas) care uşurează şi, într-un fel, clişeizează modul de a povesti cinematografic”. (restul aici)
7. Beasts of the Southern Wild (dir. Benh Zeitlin/USA/2012)
Southern Gothic distins cu Marele Premiu la Sundance şi Camera d'Or la Cannes, venit din partea unui debutant care nu vrea să fie comparat cu Malick. Şi pe bună dreptate, fiindcă el e mai aproape de spaniolul Victor Erice (la rândul lui comparat cu Malick!) prin delicateţea cu care se mişcă pe graniţa fragilă dintre fantezie şi realitate din mintea unui copil. Memorabil pentru excepţionalul tur de forţă făcut de copila-precoce Quvenzhané Wallis şi pentru una dintre cele mai frumoase profeţii din istoria (post)modernă a cinematografului: „Peste un milion de ani, copiii vor învăța la școală că a existat cândva o fetiţă, Hushpuppy, care a trăit alături de tatăl ei în Bathtub”. Un tărâm mai degrabă sălbatic decât idilic, adaug eu, populat de zimbri şi alte lighioane mai mult sau mai puţin fantastice, dar na, te ataşezi de ce ai, nu de ce ai vrea să ai. Dincolo de orice consideraţii colaterale, pentru mine acest Beasts... e tot ce putea ieşi mai bine din combinaţia a două clasice: Louisiana Story (Flaherty/1948) şi Princess Mononoke (Miyazaki/1997)!
6. Oslo, 31 August (dir. Joachim Trier/Norway/2011)
5. Moonrise Kingdom (dir. Wes Anderson/USA/2012)
4. Amour (dir. Michael Haneke/Austria+France+Germany/2012)
3. Himizu (dir. Sion Sono/Japan/2011)
Poveste de dragoste între doi adolescenţi al căror contact cu realitatea e precar, plasată într-un decor post-apocaliptic provocat de catastrofa nucleară de la Fukushima. Tonalitatea narării este delicată şi crudă în acelaşi timp (cine e familiarizat cu filmele lui Sono ştie că nu e loc de compromisuri), iar mixul ăsta pe care van Sant îl rasoleşte în Restless situează acest basm urban undeva la mijlocul distanţei dintre Moonrise Kingdom şi Beasts of the Southern Wild.
2. Cosmopolis (dir. David Cronenberg/Canada+France+Portugal+Italy/2012)
End title sequence inspired by Rothko's works!
„La beauté est dans les yeux de celui qui regarde”