Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

31 decembrie 2012

Crème de la crème: cine-retrospectiva anului 2012 (by Cinesseur)

Oricât de bogat ar fi, un an fără fraţii Coen e ca o nuntă fără lăutari. Sau cu lăutari făcuţi, nu născuţi. Bine, Ethan & Joel nu-s lăutari, nici n-au fost vreodată, ei sunt doctori docenţi indiferent de genul pe care-l abordează, iar versatilitatea lor productivă îmi activează oareşce nostalgii şaptzeciste.

Este, cred, singurul regret cinefil serios pe care-l pot atârna de coada lui 2012, etichetă pe care n-o pot aplica în cazul unor producţii precum The Master, Django Unchained, Lincoln sau tectonicului Zero Dark Thirty, cărora li se adaugă alte câteva producţii ce se anunţau ofertante (Mud de Jeff Nichols, Shadow Dancer de James Marsh sau The Hunt de Thomas Vinterberg).

Evident, absenţa lor din peisaj a influenţat ierarhia de mai jos, nu covârşitor, ci în limita unui plafon rezonabil de „apeluri pierdute” care nu fac altceva decât să contureze un viitor top al celor mai bune filme din 2012 pe care nu le-am văzut în 2012! Well, n-am de gând să-mi pierd timpul şi nici să-l risipesc pe-al vostru cu o introducere în care să explic de ce e aşa şi nu pe dincolo. Se poate deduce din context, zic!

****************************
Wild Card 

Sound of Noise (dir. Ola Simonsson & Johannes Stjärne Nilsson/Sweden+France/2010)

O fi mai vechiuţ, dar e cel mai original, fresh, insolent şi necanonic film pe care l-am văzut în acest an. Îşi merită cu asupra de măsură locul aici pentru că răspunde afirmativ, inventiv şi cu tone de umor negru ca smoala următoarei întrebări: poate fi muzica folosită ca armă în acţiuni de gherilă urbană? Mai în glumă, mai în serios, liota de activişti pârâţi (se recomandă a se citi scopiţi de imaginaţie) de pretutindeni l-ar putea întrebuinţa ca ghid rapid de învăţare a anarhismului în registru creativ-sonor, chiar dacă realizatorii şi-au luat măsuri de precauţie şi au trecut pe generic avertismentul clasic: This is a work of fiction. Don't try this at home! În fine, ce vreau să zic e că departe de a prelua tale quale metodele „teroriştilor” muzicali din film, Sound of Noise poate fi o sursă de inspiraţie în organizarea protestelor civice. Pentru ceilalţi, cei care au capitulat în faţa sistemului şi nu mai au iluzii (sau şi le hrănesc ficţional-compensativ), rămâne o fantastică sursă de amuzament în cheie (sol) inteligentă.

Honorable mentions

# Connection Lost (dir. Paula Oneţ & Manuela Borza/România/2012)
Scurtmetraj premiat şi la TIFF şi la BIEFF 2012 cu menţiune specială. Juriul celui de-al doilea festival, desfăşurat în noiembrie, la Bucureşti, şi-a motivat opţiunea astfel: „Un concept inteligent - în cazul de faţă două studente din cadrul unui program de schimburi culturale, care le spun rudelor din România că doresc să rămână în Turcia - poate genera un film profund şi umoristic în acelaşi timp. (...) Un film realizat cu mijloace simple, dar cu un impact plin de forţă.” Într-un interviu pe care mi l-au acordat pe la mijlocul lui decembrie, cele două autoare explicau astfel succesul:

După experienţa acestui premiu, putem afirma că filmul doboară 3 ziduri/categorii de stereotipuri. Primul vine din interior, de la povestea în sine şi e legat de imaginea turcilor în mintea românilor. Cel de-al doilea ţine de formatul şi genul filmului. Nu se poate încadra nici în genul documentar, nici în filmul experimental, dar le include pe ambele. Pe de altă parte, el este/nu este HD, nu-i nici 16:9, nici 4:3. Cu alte cuvinte, e un «hibrid». Cel de-al treilea «mit» e legat de faptul că lumea crede că ai nevoie de mult timp, buget, super-camere (şi toate celelalte) ca să faci un film demn de un premiu internaţional. N-am revoluţionat noi industria cinematografică, noi doar am personalizat o «reţetă»: studii în străinătate + părinţi cărora le pasă de tine + un deadline de 7 zile + laptop + dragoste (pentru familie, film şi propria persoană) = Connection Lost.

# Lalelele din Carnage (dir. Roman Polanski/France+Germany+Poland+Spain/2011)

# Rachel Weisz în The Deep Blue Sea (dir. Terence Davies/USA+UK/2011)


Se pot scrie tratate despre dinamica şi metafizica fumului de ţigară din acest film lent şi intimist, chamber movie, cum îi zic americanii, sau despre tăcerile tumultuoase ale unei femei ce se zbate în mrejele unei dileme de tip sense and/or sensibility într-o Anglie a anilor 50. Mă rog, Terence Ratigan a scris o piesă, iar Terence Davies, un fel de Terrence Malick britanic, dacă nu ca stil, deşi sunt destule similitudini, măcar prin faptul că sunt scumpi la vedere, a închegat un lungmetraj tributar atât somptuozităţii vizuale din Days of Heaven, cât şi minimalismului baroc din In the Mood for Love. În acest angrenaj, construit parcă special pentru ea, Rachel Weisz face unul din cele mai solide şi emoţionante roluri ale sale ever. E impresionantă de la primul până la ultimul cadru (şi apare cam în toate)!

********************************
15. Anton Corbijn: Inside Out (dir. Klaartje Quirijns/Olanda/2011) & The Look (dir. Angelina Maccarone/Germany + France/2011)

Două documentare: primul e cu şi despre un fotograf calofil devenit cineast după un stagiu consistent în zona videoclipurilor, al doilea cu şi despre o actriţă sexagenară care-şi condensează bogata experienţă de viaţă în ramele unui existenţialism de o sobrietate (şi sensibilitate) aparte. Alegerea vă aparţine!


14. The Invisible War (dir. Kirby Dick/USA/2012)

Tot un documentar, numai că unul ancorat temeinic într-o realitate pe care propaganda americană care glorifică faptele de vitejie ale US Army o trece la casualties: abuzurile de toate felurile (cele mai multe violuri) comise de bărbaţi, de regulă superiori în grad, împotriva colegelor/subordonatelor ce aleg să servească patria. Toată lumea e as herself/himself, mărturiile nu par a fi coafate pentru a legitima aprioric un verdict, iar această abordare face tabloul şi mai terifiant. Sigur, adepţii ascunderii gunoiului sub preş („aceste incidente, regretabile fireşte, sunt izolate şi, deci, nereprezentative”) acuză producătorii de subiectivism fără perdea, aducând ca argument faptul că evenimentele sunt prezentate strict din perspectiva victimelor, dar chiar şi aşa, prezentate biasat sau nu (eu spun că nu!) vilourile există şi se întâmplă mult mai des decât ar vrea unii să admită. De consemnat în evidenţele Armatei se consemnează şi mai rar, iar pentru persoanele abuzate lupta de a denunţa mizeriile e şi mai dură, fiindcă au de înfruntat obtuzitatea şi reflexele de autoapărare bine antrenate ale unei instituţii de care te poţi atinge doar cu voie de la stăpânire!

13. Stories We Tell (dir. Sarah Polley/Canada/2012)


În toamnă, într-o corespondenţă de la Veneţia, algernon - prieten de nădejde al acestui blog - spunea următoarele (îmi permit să-i reiau textul fiindcă surprinde esenţa acestui răvăşitor documentar la persoana I): Stories We Tell are un nucleu epic pe care, suprinzător, Sarah Polley l-a deturnat spre... documentar, în fapt un amestec bizar şi emoţionant de trecut trăit (imagini de arhivă) sau reconstruit (în rolul părinţilor în tinereţe sunt distribuiţi actori) şi prezent funcţional. Decizie înţeleaptă pentru că rezultatul e cel mai bun film al său de până acum. Pornind de la un text scris de tatăl ei în care omul îşi manifesta o serie de rezerve în ce priveşte paternitatea fiică-sii, Sarah Polley îşi pune în minte să descopere adevărul. N-are apăsări de genul „You can't handle the truth”, ba dimpotrivă, vrea să-l afle şi să-l întoarcă pe toate părţile aşa cum, de altfel, face atât în Away From Her (unde problematizează asupra infidelităţii conjugale), cât şi în Take This Waltz (unde priveşte lucrurile de pe cealaltă parte a baricadei). Este, practic, un demers în sens invers faţă de cel al lui Seidl în materie de tratare a realităţii, but their chairs are almost touching. And isnt'it ironic?, cel cu care mama sa a avut aventura generatoare de dubii e producătorul unui film nominalizat la Oscar, Lies My Father Told Me. Eu am găsit amănuntul ăsta epustuflant!

12. The Imposter (dir. Barton Layton/UK/2012)

Va fi o bătălie grea între acest loc 12 la mine şi Searching for Sugar Man pentru Oscarul la categoria Best doc feature. My two cents merg sunt puşi spre Layton, deoarece întreprinderea sa are toate datele unei reconstituiri care nu pune pe primul plan manipularea privitorului, ducerea lui cu zăhărelul tezismului, deşi subiectul se pretează la aşa ceva, ci rămâne fidel încercării de a surprinde şi prezenta mecanismul psihologic prin care unii indivizi reuşesc să-şi manipuleze semenii susţinând şi manipulând ficţiuni în care de la un punct încolo ei înşişi ajung să creadă.

11. Samsara (dir. Ron Fricke/USA/2011)


Cinci ani de filmări, cinci continente, 25 de ţări şi câteva locuri în care intri numai cu aprobarea autorităţilor şi ieşi strict cu mila lui Dumnezeu. Astea ar fi cifrele şi contextul. Impresionante, fără îndoială, dar şi mai impresionant e produsul finit: Samsara (follow up la Baraka - 1992, alt documentar pentru care Fricke şi-a pus la bătaie ani buni din viaţă). Samsara, aşadar, e un agregat de imagini, sunete ambientale şi muzică ce te lasă fără glas fie prin frumuseţe, fie prin coeficientul lor de oribil. Nu ţi se spune nimic din off: nu tu diatribe, nu tu predici, nada, iar această absenţă a naratorului creează spaţiu pentru reflecţie în sensul celor spuse cândva de Eisenstein. Sclipitor s-ar putea să nu fie primul cuvânt care îţi vine în minte pentru a caracteriza acest tip de discurs filmic în care şocul (cognitiv, senzorial etc.) e obţinut prin juxtapunerea unor imagini aparent fără liant între ele. Şi totuşi, proiecţia lui Fricke asupra viitorului unei societăţi dependente de consum, sex şi arme, o societate cu vocaţia autodistrugerii, are o amprentă stilistică atât de tuşantă încât, în cele din urmă, epitetul sclipitor se impune.

10. Pieta (dir. Kim Ki Duk/South Korea/2012)


9. Tinker Tailor Soldier Spy (dir. Tomas Alfredson/France+UK+Germany/2011) [Mad Men cu spioni. Exquisite!]


8. Post Tenebras Lux (dir. Carlos Reygadas/Mexico+Netherlands+France+Germany/2012)


Reygadas a spus la Cannes că, în ciuda aparenţelor, filmul lui este unul realist. Şi are dreptate. E făcut din exact lucrurile imponderabile din care a construită viaţa noastră, a fiecăruia: amintiri din copilărie, proiecţii în viitor, subconştient, vise, coşmaruri, imagini suprarealiste, spaime, impulsuri necontrolabile, răbufniri, tandreţe, nostalgie, iubire, credinţă. A încerca să-l descifrezi la modul tradiţional este ca şi cum te-ai strădui să descrii în cuvinte marea poezie - aceasta se trăieşte, nu se povesteşte. Post Tenebras Lux este un film despre impulsurile din fiecare din noi, despre spaimele pe care le implică natura în starea ei nealterată, despre frumuseţea însăşi a existenţei. Dificultatea şi stranietatea filmului constau în faptul că regizorul nu oferă acele "coduri" (cum le numeşte Reygadas) care uşurează şi, într-un fel, clişeizează modul de a povesti cinematografic”. (restul aici)

7. Beasts of the Southern Wild (dir. Benh Zeitlin/USA/2012)


Southern Gothic distins cu Marele Premiu la Sundance şi Camera d'Or la Cannes, venit din partea unui debutant care nu vrea să fie comparat cu Malick. Şi pe bună dreptate, fiindcă el e mai aproape de spaniolul Victor Erice (la rândul lui comparat cu Malick!) prin delicateţea cu care se mişcă pe graniţa fragilă dintre fantezie şi realitate din mintea unui copil. Memorabil pentru excepţionalul tur de forţă făcut de copila-precoce Quvenzhané Wallis şi pentru una dintre cele mai frumoase profeţii din istoria (post)modernă a cinematografului: „Peste un milion de ani, copiii vor învăța la școală că a existat cândva o fetiţă, Hushpuppy, care a trăit alături de tatăl ei în Bathtub”. Un tărâm mai degrabă sălbatic decât idilic, adaug eu, populat de zimbri şi alte lighioane mai mult sau mai puţin fantastice, dar na, te ataşezi de ce ai, nu de ce ai vrea să ai. Dincolo de orice consideraţii colaterale, pentru mine acest Beasts... e tot ce putea ieşi mai bine din combinaţia a două clasice: Louisiana Story (Flaherty/1948) şi Princess Mononoke (Miyazaki/1997)!

6. Oslo, 31 August (dir. Joachim Trier/Norway/2011)

5. Moonrise Kingdom (dir. Wes Anderson/USA/2012)


4. Amour (dir. Michael Haneke/Austria+France+Germany/2012)

3. Himizu (dir. Sion Sono/Japan/2011)


Poveste de dragoste între doi adolescenţi al căror contact cu realitatea e precar, plasată într-un decor post-apocaliptic provocat de catastrofa nucleară de la Fukushima. Tonalitatea narării este delicată şi crudă în acelaşi timp (cine e familiarizat cu filmele lui Sono ştie că nu e loc de compromisuri), iar mixul ăsta pe care van Sant îl rasoleşte în Restless situează acest basm urban undeva la mijlocul distanţei dintre Moonrise Kingdom şi Beasts of the Southern Wild.

2. Cosmopolis (dir. David Cronenberg/Canada+France+Portugal+Italy/2012)

End title sequence inspired by Rothko's works!

1. Holy Motors (dir. Leos Carax/France+Germany/2012)

 „La beauté est dans les yeux de celui qui regarde

30 decembrie 2012

Cvasimilitudini (XLVIII)

Screenshot from The Night of the Hunter (dir. Charles Laughton/1955)

Screenshots from Cloud Atlas (dir. Tom Tykwer & Wachowski siblings/2012)

Falangele inscripţionate sunt singura legătură între cele două filme pe care le separă, pe lângă prăpastia temporală, şi decalajul valoric (într-o clasă superioră fiind, se înţelege, The Night of the Hunter). Dar nici catch-ul ăsta nu funcţionează până la capăt, fiindcă personajul lui Robert Mitchum avea tatuate degetele ambelor mâini (pe dreapta era Love), în timp ce personajul lui Tom Hanks (mă rog, unul din ele, că sunt vreo şapte cu totul, în cazul de faţă un scriitor frustrat) îşi accesorizează grafic doar stânga. N-am reuşit să aflu ce semnifică acea mantră, însă nici nu prea contează din moment ce n-are (sau nu pare să aibă) vreo greutate, vreun sens anume, într-un maglavais* -  şase fire narative, şase genuri epice... şi-un personaj pe nume Sixsmith - doldora de implauzibilităţi, incoerenţe şi rezolvări pripit-forţate, hibe care în materialul-sursă (un roman de David Mitchell) erau evitate cu măiestrie. Sigur, cunoaştem cu toţii adagioul - nici o carte nu poate fi perfect ecranizată -, însă asta nu scuză haosul conceptual şi stilistic din mintea unor oameni ce redesenau cândva nişte trenduri (Lola Rennt, The Matrix).

Totuşi, n-aş zice că acest Cloud Atlas e un film bombastic şi prost (cum sunt de ex., The Avengers sau Transformers), ci doar o tentativă dubioasă (şi mult prea lungă) de a deghiza în entertainment premium vulgarizarea ştiinţei şi, cum altfel?, misticismul de tarabă.

* Din germ. mackelweiβ.

28 decembrie 2012

Zeitgeist 2012>>> A subliminal cinesseuric year in review

 Courtesy of Panta Claus (Kudos!)

Era aşa o linişte pe-aici că mi se părea c-aud cum se izbesc de header razele de lună (sau de soare)! N-aş fi tulburat-o pentru nimic în lume, dar s-a întâmplat ca Monsieur Panta C. să termine de-acum tradiţionalul review anual al acestui blog, întreprindere voluntară care, conform propriilor mărturisiri, s-a dovedit a fi mai dificilă decât credea. Multe imagini, cică! N-a zis ignobilul şi infamul prea! Atât i-ar fi trebuit...

Aşa că după ce a pus cap la cap toată marfa, i-a dat şi nume. I-a spus simplu, pe şleau şi pe înţelesul tuturor: 2012: A subliminal cinesseuric year in review. Un fel de concentrat senzorial de vreo două minute şi ceva, bombardament retinian ce l-ar face invidios pe monteurul lui Michael Bay (şi pe Gaspar Noe, de asemenea!). Îl postez cu gândul mai ales la cei care nimeresc pe Cinesseur din întâmplare (sau din greşeală?) şi n-au vreme să citească, precum şi la cei care au pierdut diverse posturi şi au ideea (sinucigaşă) de a recupera. Pentru ceilalţi este sau mi-ar plăcea să fie ceea ce înseamnă şi pentru mine: un ghem de senzaţii şi de rememorări pe repede înainte (aşa cum îi stă bine veacului acesta şi nouă deopotrivă). 

În rest, voie bună şi noroc!

25 decembrie 2012

Primul lor film (azi, Marin Preda)

„Am ieşit afară şi am văzut lumea aşa cum era. Mi se părea că nu mai gîndesc, că nu mai pot să fiu atent la mine însumi, violentat cum eram de imagini şi culori orbitoare. Nu-mi plăcea... Parcă eram separat de mine însumi. Oamenii, străzile, reclamele, pe care acum le citeam de departe, mă sileau să le văd împotriva voinţei mele, golindu-mă de ceea ce ştiam că sunt, singur eu şi restul o foială prin care treceam nepăsător. Vedeam chipuri bătrîne, babe pe care pînă atunci nu le observam, expresia grabei la unii, picioarele fetelor, murdăria de pe trotuare. Vedeam numerele tramvaielor (mare minune), pînă atunci trebuia să întreb ca şi cînd n-aş fi ştiut să citesc: "ce tramvai e ăla care vine?", adîncimea bulevardelor, cerul limpede şi înalt, de un albastru metalic, numerele străzilor...

Nilă a făcut aşa hî, cînd m-a văzut, adică aşa, ca pentru sine, să nu te superi că rînjeşte de tine, e şi el vesel din cînd în cînd... M-a întrebat dacă acum văd mai bine. Văd perfect, i-am răspuns şi i-am mulţumit pentru bani, altfel, am adăugat, în nădejdea tatei puteam să stau aşa mult şi bine... 

Atunci m-am dus la primul film. Neverosimil! Felii de viaţă din lumea reală, inşi fotografiaţi stînd îndelung de vorbă, deschizînd şi închizînd uşi, femei frumoase cucerite şi apoi părăsite, pistoale care doborau cu adevărat oameni, care mureau fără regretul nimănui, adică al nostru, al spectatorilor, fiindcă săvîrşiseră nu se ştie ce mîrşăvii. Am ieşit împleticindu-mă şi m-am plimbat mult pînă să-mi revin. Pe atunci nu exista orar şi nici înghesuială, săli arhipline, după ce filmul se termina puteai să rămîi şi să-l mai vezi o dată. Mă apucau uneori ore tîrzii, fiindcă rula şi după miezul nopţii.”

*** *** *** *** ***
Fragmentul e din Viaţa ca o pradă. Preda nu ne spune ce film a văzut, chiar dacă a fost primul la care mergea, acuma că avea şi ochelari care să-l ajute să vadă mai bine, mai clar. Nu o fi ţinut minte sau nu i s-o fi părut important să-l menţioneze. Ce e cu adevărat important însă, e senzaţia de vertij, de ameţeală pe care a avut-o. „Am ieşit împleticindu-mă şi m-am plimbat mult pînă să-mi revin”, zice el, şi asta e destul pentru a ne face părtaşi la o stare de graţie despre care Radu Cosaşu nu se sfieşte să afirme: „Nu cred că s-a scris undeva ceva mai corect şi mai copleşitor despre film ca «amic al orbului” din fiecare, ca artă bulversantă, pînă la împleticire, prin realism şi neadevăr, ca neverosimil, care răstoarnă şi se împacă cu tot ce-i «ca de obicei»”.

23 decembrie 2012

„All good people read good books” (18)

Screenshots from Moonrise Kingdom (dir. Wes Anderson/2012)

Nota bene: Toate cărţile pe care le citeşte Kara Hayward (Suzy) - şi sunt destule! - sau pe care le cară cu ea în evadarea campestră alături de Sam nu sunt de găsit în vreo bibliotecă. Ele au fost inventate de Wes Anderson şi Roman Coppola în ideea de a contura cât mai clar profilul adolescentei rebele, care crede în magie şi întâmplări miraculoase. Altfel spus, au procedat la fel ca Hitchcock în North by Northwest, unde şi Eva Marie Saint citeşte o carte inexistentă!

22 decembrie 2012

Admin panel

Pentru a evita situaţia de anul trecut când am lălăit publicarea retrospectivei celor mai bune filme până hăt prin mai a.c., anunţ acum şi aici că de data asta nu voi mai rămâne repetent şi voi publica respectiva ierarhie (Crème de la crème, pe numele ei) în ultima zi a anului în curs, deci 31 decembrie. Nu m-am hotărât asupra numărului de poziţii, în schimb, e sigur că topul cu pricina va fi livrat într-un singur post spre deosebire de ultima ediţie când a avut două părţi (here & here). La fel de sigur e şi că va fi radical diferit de cel alcătuit la invitaţia (merci!) Film Reporter. Nu neapărat pentru că aş vrea eu să fiu mai cu moţ, ci pentru că acela a fost construit strict pe baza filmelor difuzate în cinematografele româneşti în cursul acestui an. O să vă anunţ când va fi postat acolo.

De asemenea, doresc să vă mai comunic şi faptul că pentru data de 24 decembrie (ajunul Crăciunului, right?!) am rezervat spaţiu unei surprize ce mi se coace. Ştiu de către cine, rămâne să văd şi în ce constă efectiv. E-fec-tiv!

În rest, să vină Django, zic!


21 decembrie 2012

Gone out hunting!


Dintre filmele aflate în competiţie la Cannes anul ăsta, mi-au scăpat două sau trei. Cred că trei, totuşi! Unul e Like Someone In Love de Kiarostami, celălalt e In the Fog de Loznitsa, iar ultimul, cel al cărui trailer l-am pus aci, e Jagten (The Hunt) de Thomas Vinterberg. Fiind foarte ataşat de filmele şi stilul rece (echilibrat) al lui Vinterberg, cam de la The Biggest Heroes încoace, aş zice că aştept cu interes ultima sa ispravă, chiar de-ar fi să fie încă un flop precum Dear Wendy sau un 50/50 ca Submarino (salvat de prestaţiile solide ale celor doi actori din rolurile principale). Chestiune valabilă cel puţin teoretic şi aici, din moment ce Mads Mikkelsen a fost premiat pentru interpretare masculină chiar la Cannes, iar filmul în sine a întrunit sufragiile Juriului Ecumenic.

20 decembrie 2012

Rediscovering Jeanne Moreau


Screenshot from Ascenseur pour l'échafaud (dir. Louis Malle/1958)

Now people often say, “You discovered Jeanne Moreau.” I didn’t - she was already a star then, a B movie star. Also, she was recognized as the prime stage actress of her generation. She had been at the Comédie Française; she had worked with Gérard Philippe. But in films she had never come true, except in those B movie thrillers with Jean Gabin, where her roles were not terribly interesting. But she was a commercial plus. In fact, the distributor insisted that we cast Jeanne Moreau. Suddenly they discovered that she was potentially a big film star. Up until then people used to say that although she was a great actress, and very sexy, she was simply not photogenic. 

I had this great cameraman, Henri Decaë, whom I knew from the early Melville films. I, as well as those in the New Wave, admired Decaë tremendously. He started me, he started Chabrol, and then Truffaut, and then a number of others. When we started shooting, the first scenes we did with Jeanne Moreau were in the streets, on the Champs-Élysées. We had the camera in a baby carriage, and she had no light - it was black and white of course; we were using this new fast film, the Tri-X, which serious film makers thought too grainy. We did several long tracking shots of Jeanne Moreau…she was lit only by the windows of the ChampsÉlysées. That had never been done. Cameramen would have forced her to wear a lot of make-up and they would put a lot of light on her because, supposedly, her face was not photogenic.

That first week there was a rebellion of the technicians at the lab after they had seen the dailies. They went to the producer and said, “You must not let Malle and Decaë destroy Jeanne Moreau.” They were horrified. But when Elevator was released, suddenly something of Jeanne Moreau’s essential qualities came out: she could be almost ugly and then ten seconds later she would turn her face and would be incredibly attractive. But she would be herself. And, of course, it was confirmed by The Lovers, which I did almost right after. So I contributed to making her into a star, but she had already made something like seven or eight films. (excerpted from Malle on Malle, edited by Philip French, 1993)

19 decembrie 2012

5 x Looper (fun stuff)

Ceasul de mână folosit de Joseph - Gordon Levitt (Young Looper Joe) pentru a ajunge la rendez-vous-urile lui criminale.


Surâsurile abia schiţate de Qing Xu.


Coolness-ul de patriarh hârşit în rele al lui Jeff Daniels (altfel, un bad guy destul de unidimensional, dacă pot zice aşa).


Broscuţa-alarmă folosită (şi) pe post de fuck call.


Franceza de baltă a aceluiaşi Gordon-Levitt şi familia lexicală a cuvântului ravin


Şi, desigur, ideea filmului, care în forma sa iniţială era mult mai simplă şi coerentă.

P.S.: În Looper (dir. Rian Johnson, tipul care ne-a dat incongruentul şi inclasabilul Brick), Bruce Willis e la a treia călătorie în timp la căpătul căreia îşi vede moartea cu ochii (prima dată s-a întâmplat în Twelve Monkeys, a doua în The Kid). Asta dacă nu pun la socoteală şi The Sixth Sense, unde e cam în aceeaşi ipostază!

18 decembrie 2012

The Cabin in the Woods, un horror rezonabil

Mai toate filmele horror se reduc la convenţii şi clişee: cine crapă primul şi cum, de ce ajung victimele în postura respectivă, ce le transformă în ţinte, care-s motivaţiile ucigaşului/ucigaşilor ş.a.m.d. Practic, în zona asta nu se mai po ate inventa nimic (staţi liniştiţi, aşa e şi cu westernurile), evoluţia e cumva îngheţată. Excelenţa se mai poate atinge doar la nivel de execuţie (cum îmbini toţii tropii genului astfel încât spectatorul să nu aibă o acută şi disconfortantă senzaţie de dej-vu) şi - foarte rar - în materie de construcţie a personajelor.  


The Cabin in the Woods (dir. Drew Goddard/2011) e undeva pe la mijloc: nici nu îngroaşă rândurile slasher-elor stas, dar nici nu se abate foarte tare de la linie. E un fel de Funny Games în versiune hardcore a cărui particularitate e permanenta conştientizare a propriilor limite. Drept pentru care forţează doar acolo unde e de forţat, exploatând maniacal-subversiv aşteptările publicului pe principiul „you think you know the story?” (meritul îi aparţine scenaristului Josh Whedon, doctor docent în jonglerii narative). Altfel spus, împacă bine sângele cu tapetul: talibanii horror-ului nu se vor considera traşi pe sfoară, iar spectatorii de ocazie (cum sunt eu, de exemplu) vor considera că nu şi-au irosit complet timpul.

15 decembrie 2012

„They don't have meetings about rainbows" (VIII)

Screenshot from Dreams (dir. Akira Kurosawa/1990)

Fără îndoială e un film spectaculos şi pe alocuri de neegalat în ce priveşte dozajul cromatic, însă în aceeaşi măsură e şi cel mai accesibil film al lui Kurosawa. Dacă e şi Scorsese în el (as Van Gogh), go figure! Aşa cum unii dintre mari savanţi scriu literatură de interval, de popularizare, aşa şi marii cineaşti îşi pemit luxul de a flata categorii largi de public, chit că intenţia autorului nu era chiar asta. Cu alte cuvinte, acest Dreams - mai spun o dată: copleşitor vizual! - îi oferă ocazia şi lu' tanti Vica (Dragomir) să spună că a văzut un film de Kurosawa. Ba să şi plângă, chestie care, veţi fi de acord, e semn/dovadă de înaltă trăire artistică.

14 decembrie 2012

13 decembrie 2012

Trouble With the Curve, the trouble with Clint

Trouble With the Curve nu e un film de Clint Eastwood, dar arată fix ca un film de Clint Eastwood. Asta şi poate fiindcă matusalemicul cineast american deţine rolul principal. Sau poate pentru că autorul, Robert Lorenz, aflat la debut, a stat mai mult decât era cazul în umbra maestrului (i-a fost asistent de regie) şi a preluat exact ce nu trebuia: maniheismul chaplinian dus până la consecinţa sa ultimă - artrita creativă. Filmul, slăbuţ şi plin de clişee (de la clasicul conflict tată-fiică până la reconcilierea ciufutului/singuraticului erou cu viaţa şi lumea din jur, toate stereotipurile sunt cu sârg bifate), îmi pare a fi şi o formă de opresiune artistică: Eastwood îşi copleşeşte/complexează în aşa hal discipolul (ca să nu spun castrează), încât creditarea acestuia ca regizor ar putea fi înţeleasă ca o favoare făcută nefericitului învăţăcel. E o tehnică demnă de artele marţiale prin care Eastwood confiscă literalmente regia, deşi aici fişa postului său era alta.


Simplificând niţel lucrurile în interesul lecturii, Trouble With the Curve se deplasează în direcţia din care vine Moneyball. Dacă acolo aveam un manager orientat (mai ales din raţiuni financiare) către introducerea tehnologiei într-un sport (baseball-ul) în care empirismul e monedă forte, aici avem un scouter căpos, pensionabil, care nu dă doi bani pe computere sau softuri şi rolul lor în evaluarea jucătorilor. Pentru el, astea-s mofturi. Personajul său funcţionează pe alt principiu: când punctele forte sunt experienţa, munca de teren şi palmaresul (lucru pe care Lorenz are grijă să ni-l bage în ochi încă din primele secvenţe panoramând un perete plin de fotografii şi diplome ce-i atestă trecutele izbânzi profesionale) tot mofturi sunt şi vârsta, temperamentul colţuros sau pierdera acuităţii vizuale. Nu contează deloc faptul că, cel puţin în prima parte a filmului, acestea se dovedesc inamici atât în relaţiile profesionale, cât şi în cele cu fiica sa (serafica Amy Adams, prinsă iar în capcanele unei comedii romantice in disguise)! Sunt de formă, însuşiri lavabile în profilul unui personaj ce se vrea dramatic, deşi e doar ridicol. Ca să n-o mai lungesc aiurea: Trouble With a Curve e încă o pledoarie (caducă) într-o luptă veche de când lumea: experienţa (cavaler al vechii ordini) bate de fiecare dată tehnologia (slujbaş/instrument meschin al noii ordini) dacă aceasta cade în mâinile unor carierişti feroce. Şi de regulă, regula lui Eastwood, cade. Că de n-ar fi (aşa) nu s-ar mai povesti (atât de liniar şi previzibil)! 


În subsidiar, Trouble With the Curve e şi un film despre bătrâneţe. Sau mai degrabă despre felul în care Eastwood înţelege să aducă în faţa ochilor noştri bătrâneţea şi neajunsurile inerente. Şi pentru că are o oarecare idee despre naturalism crede că tranşează problema compunând o simfonie comportamental-onomatopeică în registru ce se doreşte grav (vorbitul în dodii, hârâieli, bâiguieli, mârâieli şi toată gama specifică de sunete neinteligibile). În realitate, e o formă reprobabilă de şantaj sentimental care-şi produce rapid efectul: distanţarea rapidă de personaj. Nu trebuie să fii un spectator versat ca să vezi cât de rudimentară e tehnica de seducţie! E suficient să priveşti cu luciditate şi vraja se rupe pentru că filmele astea au un mare viciu de formă: tratează emoţiile în regim de plata cu ora (sau cu banii înainte). Şi aste le ieftineşte şi mai mult.

11 decembrie 2012

„All good people read good books” (17)

Screenshot from Take Shelter (dir. Jeff Nichols/2011)

Acest al doilea film al lui Nichols e o diagramă onestă, sensibilă şi lipsită de stridenţe grafice a colapsului interior al unui individ. Un ins simplu, din Ohio, se prăbuşeşte lent, sub ochii noştri, într-un marasm comportamental zămislit de un psihism în derivă, iar noi asistăm nevolnici şi perplecşi la această deraiere filmată cu o mână demnă de Lynch în zi de graţie. Film de autor mai închegat şi mai credibil decât Melancholia, care o coteşte spre un fel de sf iluminist, în vreme ce acesta rămâne egal cu sine însuşi: suspenseful character-driven drama. Iar Michael Shannon şi Jessica Chastain, neîngrădiţi de nici un fel de reguli sau clişee, sunt formidabili.

10 decembrie 2012

„Uşile, uşile...” (18)

Screenshot from Amour (dir. Michael Haneke/2012)

Nu le-am numărat fiindcă numai asta n-am mai ajuns să fac, să număr uşile din filme!, dar bazându-mă strict pe memoria vizuală pot spune fără drept de tăgadă că, în 2012, cele mai multe uşi deschise sau închise, încadrate evident simetric, le-am văzut în Amour-ul lui Haneke şi Moonrise Kingdom-ul lui Wes Anderson. Mă încearcă din perspectiva asta un fel de sentiment bergmanian al fiinţei!

09 decembrie 2012

07 decembrie 2012

The Newsroom Countdown #8

You know what, kiddo? In the old days of about ten minutes ago, we did the news well. You know how? We just decided to. [Charlie Skinner (Sam Waterston): The Newsroom, Season 1, Episode 1: We Just Decided To (dir. Greg Mottola)]

05 decembrie 2012

„Superman, Spiderman sau Batman a pornit de la felul în care copiii găsesc soluţii simple la probleme majore”

- interviu cu Doru Lupeanu, scenaristul filmului Superman, Spiderman sau Batman -

Cum spuneam şi în teaser, am decis să abordez scurtmetrajul lui Tudor Giurgiu, recent premiat la European Film Awards, altfel decât pe calea unui review. Am ales interviul, o variantă oleacă mai dificilă fiindcă într-un astfel de demers lucrurile nu depind strict de tine, întrebător pus pe iscodit, ci şi de cel căruia îi adresezi întrebările. Sau mai ales de el. Ei bine, în acest caz a fost mai uşor decât îmi închipuiam pentru că Doru Lupeanu mi-a răspuns cu promptitudine (n-au trecut nici 24 de ore între send şi receive), relaxat, fără complicaţii, atitudine pentru care vreau să-i mulţumesc şi (în) public. Restul e o vedere din interior şi o găsiţi mai jos. Sper să vă ajute să vă apropiaţi de acest film care pe mine m-a impresionat prin simplitate şi directeţe (ca să nu spun pe şleau sinceritate). Un film simplu care emoţionează. Iar eu încă mai cred în virtutea asta a cinemaului.

P.S.: Mie nu-mi place termenul pentru că e tocit ca naiba, dar în ce priveşte interviul de faţă cred că se poate zice că e în exclusivitate, nu?

******************************************************

Cinesseur> Felicitări! Se pare că ai lipici la premii. Primul tău scenariu a fost premiat de HBO, al doilea e suport pentru un scurtmetraj laureat la diverse festivaluri (Valladolid, Aspen, Varşovia şi Manhattan), iar acum de Academia Europeană de Film. Care e reţeta (dacă există vreuna)? 
Doru Lupeanu> Sincer, nici eu nu ştiu. Pot să-i zici noroc, conjunctură... Nu cred să existe o reţetă anume. Am avut şansa ca la ambele scurtmetraje să am parte de echipe care s-au implicat mult atât în realizarea filmelor, cât şi în promovarea lor ulterioară. 

Cinesseur> Care e povestea acestui scenariu? Cât ai lucrat la el? 
Doru Lupeanu> Superman... a fost inspirat de nepoata mea, care avea în jur de 3 ani şi era înnebunită după monede. Într-o zi, părinţii ei aveau o discuţie mai aprinsă despre finanţele familiei şi atunci nepoata mea şi-a luat colecţia de monede, a aşezat-o tacticos între ei şi le-a spus cu calm să stea liniştiţi pentru că ea are destui bani pentru toţi trei. Apoi le-a dat voie să-şi aleagă fiecare câte o monedă. Cam de la asta a pornit totul. De la felul în care copiii găsesc soluţii simple la probleme majore, de la felul în care văd viaţa mult mai simplu decât ajungem noi uneori să o complicăm. Scenariul l-am scris în câteva ore. Odată găsită ideea, am lăsat personajele „de capul lor” şi povestea a curs uşor. 

Cinesseur> Am apreciat faptul că ai ţinut situaţia sub control deşi subiectul e heartbreaking. Tonul e firesc, în limitele unui realism concret, nefabricat. Presupun că e nevoie de o doză consistentă de autocenzură pentru a nu te lăsa dus de val, pentru a nu infuza artificial emoţie, din condei. Câte ciorne ai aruncat la coş?
Doru Lupeanu> Unii afirmă contrariul: că am apăsat butoane de stors lacrimi mai ceva ca în reclamele la medicamente. Adevărul e că nu-mi pun niciodată problema cum va fi perceput ceea ce scriu. Îmi place să scriu şi o fac ca atare. Scriu scenarii pentru că au în general un ritm mai alert şi nu mă plictisesc (n-aş putea scrie romane, cel puţin nu acum). Atâta timp cât îmi face plăcere să scriu nu-mi prea pun problema clişeelor sau cea de a urma anumite modele. Faptul că am avut norocul ca ceea ce am scris să placă şi altora e un bonus de care mă bineînţeles că mă bucur, dar nu e prioritar. Ambele scurtmetraje au „ieşit” din prima. Asta poate şi pentru că au în spate o idee simplă pe care mi-a fost uşor să o pun pe hârtie. Cu alte tentative am avut mai multă bătaie de cap. 

Cinesseur> Apropo de ciorne: unde e Batman? Unii glumeţi spuneau că a căzut la montaj. A fost sau n-a fost... aşa?
Doru Lupeanu> A fost şi n-a fost... În scenariul iniţial apărea şi Batman, dar l-a tăiat Aaron (copilul din film). Titlul a rămas la fel din alte motive. Nu ţineam morţiş ca toţi supereroii sa fie prezenţi în film, dar când am ales titlul mă gândeam mai mult la lumea aceea a inocenţei, lumea în care eroii de benzi desenate sunt tangibili şi mi s-a părut că sună mai bine cu toţi trei la un loc decât cu doi.

Cinesseur> Cât spaţiu laşi, în general, pentru improvizaţia actorilor? În cazul de faţă, au fost abateri de la text mai ales că era vorba de replici spuse de un copil? 
Doru Lupeanu> Au existat abateri, bineînţeles! Şi aici a fost o muncă titanică din partea lui Tudor şi a întregii echipe. Aaron avea la momentul filmărilor trei ani şi jumătate. Era greu să-l faci să memoreze replici şi să rămână implicat în multe duble, aşa că totul a fost reconstruit în jurul lui ca o continuă joacă. Dar dincolo de asta nu am nici o problemă de orgoliu dacă actorii improvizează. Până la urmă ei şi regizorul dau viaţă poveştilor mele şi ei trebuie să simtă textul în felul lor. Altfel ar părea prea mecanic uneori.


Cinesseur> Te-am remarcat şi pe genericul de la Periferic, filmul lui Bogdan George Apetri. Dialogurile adiţionale au fost jobul tău. Ce-ai adăugat? Sau ce-ai scos, finisat etc.? 
Doru Lupeanu> Periferic a fost o experienţă mai mult decât interesantă. Rolul meu nu a fost unul major. Am colaborat cu Bogdan George Apetri puţin, la unele dialoguri din primul sfert al filmului. Experienţa a fost interesantă şi pentru faptul că întreaga colaborare s-a purtat pe messenger şi email. Am ajuns să ne cunoaştem abia la premiera filmului, la Cluj. Bogdan e un om excepţional şi mă bucur că am reuşit să-l cunosc şi să colaborez cu el. 

Cinesseur> Eşti absolvent de ştiinţe economice. Ce e mai uşor de scris: un scenariu de film sau prognoze economice?
Doru Lupeanu> Ambele presupun dificultăţi specifice. Scenariile îmi fac însă mai multă plăcere. 

Cinesseur> Nu pot să nu te întreb: ai vreun scenarist preferat? 
Doru Lupeanu> Da. De ceva vreme pot zice că da şi nu neapărat numai datorită scenariilor scrise de John August (Big Fish, Corpse Bride, Charlie and the Chocolate Factory, Frankenweenie), cât a lucrurilor învăţate de la el. Are un site cu multe resurse pentru orice scenarist amator (cazul meu): http://johnaugust.com. La un moment dat lucram la un text şi mi-am luat inima în dinţi şi i-am scris un mail cu întrebări. Am rămas plăcut surprins când mi-a şi răspuns, iar răspunsul nu a fost deloc de complezenţă.

Cinesseur> What's next? Pe când un scenariu de lungmetraj? 
Doru Lupeanu>  E în lucru. Am început de ceva vreme să lucrez la un astfel de scenariu. Şi dacă la scurtmetraje totul a curs uşor, „din prima”, aici naşterea e mult mai complexă şi a generat şi câţiva avortoni pe drum. Dar încă mă simt atras de subiect şi sunt dispus să mă iau la luptă.

Teaser: Superman, Spiderman sau Batman



S-a vorbit în fel şi chip după ce scurtmetrajul lui Tudor Giurgiu a fost premiat sâmbăta trecută de către Academia Europeană de Film (EFA). În teorie, premiile acestea sunt echivalentul european al Oscarurilor. În realitate, sunt departe de termenul de comparaţie şi dacă mă întrebaţi pe mine cred că e mai bine aşa. N-au la fel de mult glam, mediatizarea lor nu încinge planeta, pariurile sunt aproape inexistemte şi, colac peste pupăză, o bună parte din specialişti le tratează de sus.

N-am scris nimic până acum fiindcă am ales să văd cum se sparg la ţărmul poncifelor primele valuri ale receptării evenimentului. C-aşa e pe la noi: buluceală pe subiect în primele zile apoi linişte mormântală. Alegerea făcută iniţial va fi dublată de opţiune de a vorbi despre Superman, Spiderman sau Batman altfel decât v-aţi aştepta. Practic, e un material care sper să facă diferenţa atât ca abordare, cât şi ca informaţie vehiculată. N-am mai zis-o demult, e timpul deci s-o reiau: Cinesseur leads, doesn't follow.

Până una, alta, pun filmul lui Tudor Giurgiu entru ca teasing-ul să fie complet. Restul mai spre seară.

04 decembrie 2012

Director cameos in films of others (V)

Roman Polanski (domnul din stânga) în Blood for Dracula (dir. Paul Morrissey/1974)

Trecerea timpului a transformat Blood for Dracula, pe care Morrissey l-a făcut pentru amuzamentul lui şi a câtorva prieteni, într-un clasic al filmelor de serie B cu vampiri (săriţi de pe fix). Pentru unii e la limita de jos a kitschului, o insultă, pentru alţii o culme în materie de transpunere abnormă a poveştii lui Bram Stoker. În orice caz, dincolo de clasificările polarizante, rămân memorabile interpretarea camp-psihotică livrată de Udo Kier (cine altul?!), prezenţa lui Vittorio de Sica în distribuţie şi accentul dement-exotic cu care Contele Dracula scuipă replici precum asta: „Why did you take me on this hopeless... journey? Let me go home and die in peace! What good is it to have tea when I can't find the right vegetable to go with it? I guess I have to eat the rest of the romanian lettuce... with lemon. Ze oil! Zey put zo much oil here on EVERYthing! But there must be some cheese?”

Să nu uit: şi Andy Warhol e implicat în chestia asta. E producător.

02 decembrie 2012

Marilyn on men

Still from My Week With Marilyn (dir. Simon Curtis/2011)
- via fanpop.com -

N-am reuşit niciodată să fiu atrasă de un bărbat cu dinţi perfecţi”, declară Hecht că i-a spus Monroe. Celălalt tip de bărbat despre care i-a spus că nu i-a plăcut niciodată (...) erau „cei care se tem să nu te insulte” şi care „sfârşesc totdeauna prin a te insulta mai rău decât oricine altcineva”. În materie de sex, la fel ca şi în politică, îi plăcea ca lucrurile să fie ceea ce erau cu adevărat. Îi displăceau oamenii cu două feţe, care vorbeau despre situaţia din India în timp ce „îşi făceau curaj să treacă la acţiune” şi încă şi mai mult bunii samariteni dornici de o aventură, care pretindeau că ţin cu adevărat să-i promoveze cariera. Majoritatea bărbaţilor, considera ea, vorbesc prea mult, nu intelectualii care sunt „doldora de idei şi informaţii despre viaţă”, ci „aceia care te plictisesc vorbind doar despre ei înşişi... Bărbaţii de felul acesta nu sunt buni de nimic”. Un bărbat poate vorbi unei femei despre el însuşi numai după ce au devenit amanţi, atunci când poate „să-i mărturisească toate păcatele şi-i poate spune câte femei a avut”. Numai bărbaţii proşti şi slabi cred că iubirile din trecut ale unei femei îi micşorează dragostea pentru ei. „O femeie poate aduce o dragoste nouă fiecărui bărbat pe care-l iubeşte, cu condiţia - a adăugat ea - să nu fie prea mulţi”. (Jacqueline Rose - Marilyn Monroe: intuiţii despre lucruri neştiute, Lettre Internationale nr. 83/2012)

01 decembrie 2012

Juxtapuneri deturnate

Screenshot from Brand Upon the Brain! A Remembrance in 12 Chapters (dir. Guy Maddin/2006)

Iniţial aveam de gând să postez doar imaginea asta asortată cu un pasaj din cartea lui Lucian Boia despre naţia română, însă iniţiativa celor de la filme-cărţi m-a întors din drum. Prin urmare, deşi nu mă omor după ierarhii, iată care sunt, în opinia mea, cele mai bune trei filme româneşti ale tuturor timpurilor (ordinea nu contează):

* Meandre (dir. Mircea Săucan/1966): film dominat de un rafinament stilistic impecabil, avangardist în raport cu vremurile în care a fost făcut, survol poetic al abisurilor sufleteşti articulat cu o precizie şi delicateţe demult dispărute.
* Iacob (dir. Mircea Daneliuc/1988): ecranizare după o nuvelă-reportaj de Bogza cu un Dorel Vişan colosal prin felul în care duce în cârcă întreg filmul. La acel moment, Mircea Daneliuc nu era preocupat de stridenţe şi şocuri gratuite, ci era orientat spre o anume puritate/simplitate a limbajului cinematografic. Om, funicular, cer, pământ, zăpadă, foc, noapte, zi - acestea sunt elementele cu care operează, iar austeritatea asta şi rama în care e prinsă fac din Iacob un film memorabil şi rar. Iar ultima jumătate de oră e probabil cea mai bună jumătate de oră văzută în filmul românesc modern. 


* Concurs (dir. Dan Piţa/1984): vizionar, abrupt şi cu o distribuţie brici dominată de Dinică, Moraru şi Bleonţ. E filmul pe care l-aş proiecta ca terapie de şoc la team-building-urile organizate de multinaţionalele de pe la noi. 

Menţiuni: Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (dir. Andrei Ujică/2010) şi Secvenţe (dir. Alexandru Tatos/1986)

29 noiembrie 2012

27 noiembrie 2012

Cvasimilitudini (XLVI) [Ediţie specială: time is the enemy]


Primul diapozitiv e din Un homme et une femme, melodrama lui Lelouch distinsă, în 1966, cu Palme d'Or, la a 20-a ediţie a Festivalului de la Cannes (ediţie aniversară). O poveste de dragoste spusă pe diverse tonalităţi dramatice şi cromatice care cucerea prin prospeţime stilistică şi magnetismul actorilor din rolurile principale. La 46 de ani distanţă, adică anul acesta, juriul de la Cannes premiază tot o poveste de dragoste în amurg, narată însă într-o cu totul altă cheie, diametral opusă. Filmul se numeşte Amour, regizor este Michael Haneke, iar numitorul comun al celor două pelicule este personajul pricipal masculin interpretat de Jean-Louis Trintignant. Îl puteţi vedea în a doua imagine, mărturie a trecerii timpului şi delabrării fizice, alături de Emmanuelle Riva (în filmul lui Lelouch, parteneră îi era Anouk Aimee).

Am putea spune că abia acum s-a închis cu adevărat cercul, fiindcă Un homme et une femme, 20 ans déjà, făcut de acelaşi Lelouch, e curată apă de ploaie. Versiunea care contează, deşi n-aş vrea să judecaţi analogia de faţă în termenii stricţi ai unei continuări, e cea a lui Haneke. E o versiune deposedată, jefuită chiar, de orice lirism, efect al unei axiome pe care n-a abandonat-o niciodată: sentimente = sentimentalism = kitsch. Haneke evită să fie sentimental şi ignoră deopotrivă nevoia de catharsis a spectatorului. Prin urmare, o eventuală paralelă cu Venus, de pildă, cade din start: acolo viziunea sumbră asupra bătrâneţii e progresiv îmblânzită de inserţia unei Lolite în viaţa unui moşneag dornic de încă o cucerire. De Volke 9 nu mai zic nimic: deşi porneşte bine, virează mai apoi spre un soi de comedie romantică ce de la un punct încolo indigestă, astfel că insistenţa pe unele detalii anatomice stafidite devine sordidă şi gratuită.

Ce-l interesează cu adevărat pe Haneke e să destabilizeze, să-l priveze pe spectator de marcaje sau semne de circulaţie, să-l împingă pe un teren cât mai puţin familiar, acolo unde se joacă marile mize:  terenul insuportabilului, al paroxismului senzorial. In his own words: „filmele mele sunt mai uşor de făcut decât de privit”. În demersul ăsta pune la bătaie întreg arsenalul: subiectul (îmbătrânirea şi neajunsurile adiacente), setting-ul (un apartament desenat în linii claustrofob-naturaliste), imaginea (nuanţe palide sau întunecate, o lumină fără inimă, apăsătoare - Darius Khondji e iar în largul lui, la fel ca în Se7en), coloana sonoră (parcimonioasă, ipostaziere proustiană a ireversibilului - personajele sunt foşti profesori de muzică), sound design-ul (hitchcockian, alienant). Încercuirea e totală şi copleşitoare. 

Amour e un asediu lent, gradat, perfect strunit, din care nu se poate evada. Geamurile pe care un pompier le deschide cu năduf, chiar în prolog, fiindcă nu poate îndura aerul închis, deleter, sunt o pistă falsă. Şi, paradoxal, singura mână de ajutor: cine vrea să scape o poate face acum. Mai târziu e prea târziu. Căci nu pe-acolo se evadează. Şi nu aşa. Ieşirea e spre interior. O întoarcere. Sau reîntoarcere. La conştiinţă.

La un alt nivel, îmi spune un prieten iubitor de calambururi şi analogii şugubeţe, Amour e Carnage-ul lui Polanski filmat de Haneke!

26 noiembrie 2012

Portrete mişcate: Anton Corbijn


Olandez. Din părinţi calvinişti: „I grew up in a vicarage”. Fotograf (a lucrat multă vreme pentru celebra New Musical Express), clipangiu cu ştaif, doxă şi palmares ultraselect (U2, Depeche Mode şi Metallica), regizor. Două lungmetraje la activ: Control (un fel de biopic ultrahipnotic despre Ian Curtis) şi The American (western necanonic plasat în Italia, acolo unde, de la Henry James recitire, Americans... are always asking for trouble). Al treilea - A Most Wanted Man (bazat pe un roman de le Carré, cu Philip Seymour Hoffman, Willem Dafoe şi Rachel McAdams) - e în post-producţie, aşteptările sunt mari, dar vor trebui ţinute în frâu până anul viitor.

- imagine din film: o şedinţă foto cu U2 -

- rezultatul final -

Cei care i-au văzut filmele sau videoclipurile, în special filmele, au remarcat deja cultul pentru imagine, meticulozitatea/acribia cu care e lucrat fiecare cadru sau esenţializarea detaliului, atribute ce-l fac membru cu drepturi depline în liga cineaştilor contemporani preocupaţi de algebra calofiliei (el şi cu Wes Anderson ar putea fi vicepreşedinţi). De la meseria de fotograf i se trag toate, fotografia i-a format ochiul. Aceasta e platforma (program) pe care e construit fascinantul documentar Anton Corbijn: Inside Out pe care i l-a dedicat Klaartje Quirijns.

Nu e deloc omagial. E mai curând o explorare a geometriei interioare a unui om pasionat de muzică, de imagine în mai toate ipostazele ei, de lucrurile pe care le face. E o întreagă lume în el. Lumea lui Corbijn, lumea văzută de Corbijn. Potenţată de Bono, James Hetfield şi Martin Gore pe de o parte şi de câţiva apropiaţi din familie, sora lui, în special, pe partea cealaltă în nişte secvenţe realmente emoţionante (dar nu în felul ăla cheesy). World in his eyes. Granule de alb şi negru, lumină rece, lumină filtrată, contrejour, înuneric, sobrietate, un strop de voyeurism, melancolie. Multă melancolie poate şi datorită soundtrack-ului spectral, ceva între goa şi trance.

Altfel, Anton Corbijn e un tip discret, devreme acasă, aproape timid, arareori în centrul atenţiei (sau cadrului). Off centre & off guard, descumpănit şi abătut ca un copil căruia i s-a stricat jucăria când constată, acasă fiind, că nu poate asculta muzică din cauza sistemului de sunet defect.


P.S.: Speaking of which...

25 noiembrie 2012

Connection Lost: being Skyped but not skipped

BIEFF 2012 şi-a desemnat laureaţii.

Cred că e prima oară când sunt sută la sută de acord cu deciziile unui juriu de festival de film. Cel mai mult mă bucur pentru menţiunea specială primită de Manuela Borza şi Paula Oneţ pentru Connection Lost, scurtmetraj realizat cu minimum de resurse tehnice via Skype, dar cu maximum de ingeniozitate şi iată, maximum de impact. În seara în care a fost proiectat a captat instantaneu atenţia şi simpatia publicului. Autenticitatea, frusteţea şi sinceritatea din vorbele/replicile protagoniştilor - părinţii şi rudele celor două autoare - au stârnit ropote de aplauze şi hohote de râs într-o sală altfel rece. Motivaţia juriului nu face altceva decât să sublinieze şi să aprecieze aceste puncte forte:

Un concept inteligent - în cazul de faţă două studente din cadrul unui program de schimburi culturale, care le spun rudelor din România că doresc să rămână în Turcia - poate genera un film profund şi umoristic în acelaşi timp. Conversaţii spontane şi absurde ne dezvăluie că legăturile de familie nu sunt de ajuns pentru a aplana prăpastia dintre generaţii. Avem de-a face cu neîncrederea faţă de culturi necunoscute, combinată cu dorinţa de a proteja tinerele vlăstare ale familiei. Pe de altă parte, tânăra generaţie e în cătuarea aventurii - în viaţă şi în modul de a face cinema. Un film realizat cu mijloace simple, dar cu un impact plin de forţă.

I could not agree more!

Felicitări!

BIEFFtec tartar

Trivia extrase din Q&A-urile de aseară de la BIEFF, unde au fost proiectate ultimele 14 filme din competiţie (highlight-urile au fost Bloodrop de Aleksei Popogrebsky şi Mens sana in corpore sano al brazilianului Juliano Dornelles, un gender blender dichisit şi ironic, combinaţie de thriller psihologic şi exploitation movie pe tema My body is my temple):

* Gheorghe Preda (regizor The Finnish Cow): „Pentru mine, cinemaul înseamnă acţiune, intervenţie în cadru. A filma continuu 30 de minute o oală cu supă care fierbe nu e cinema. Cei care fac asta sunt netalentaţi”. Acesta ar fi rezumatul răspunsurilor polemice la întrebări puse pe alte teme. Altfel, am apreciat directeţea şi sinceritatea lui Gh. Preda. Regizorul e fascinat de candelabre („şi-ntr-un garaj de-aş locui, tot aş avea un candelabru”) şi iubeşte animalele, pe care însă n-ar ezita să le sacrifice în numele artei (Ştiţi poanta aia cu pisica şi tabloul de Rembrandt? Nu? Foarte rău pentru că eu nu o să v-o spun). În altă ordine de idei, următorul său film va fi despre un militar întors din Afghanistan care plănuieşte să arunce în aer un baraj. Deocamdată, se caută barajul şi acceptul autorităţilor!

* Paul Negoescu (prezent în competiţie cu Orizont): „E un film plin de greşeli, dar mie îmi plac filmele cu greşeli pentru că ele fac tot farmecul”. Ce nu e greşit în acest scurtmetraj e secvenţa de început, cea care separă genericul de restul lucrurilor: un copac ce se prăbuşeşte filmat din perspectiva copacului. Excelentă alegere, deşi fără vreo legătură aparentă cu naraţiunea!

* O aeriană din public întrebându-l pe scenaristul filmului olandez A Curious Conjunction of Coincidences dacă surparea centrului Amsterdamului din cauza unui şir de erori umane prezentate în film for granted s-a întâmplat în realitate? „Chiar s-au dărâmat clădirile acelea?”, a întrebat cu ingenuitate doamna, reuşind să-l surprindă pe scenarist pe al cărui chip se citea un fel de compasiune blândă ce masca un râs abia ţinut în frâu. Cei din sală nu s-au abţinut.

Azi, de la 7, decernarea premiilor şi ceremonia de închidere, ornată de prezentarea ultimului film de Peter Greenaway, Goltzius and the Pelican Company.