Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

luni, 30 iulie 2012

Monday Monologues (LXIX)


 De la 1:36 începe tirada după cum urmează:

It’s not the greatest country in the world professor, that’s my answer.

Sharon, the NEA is a loser, yeah, it accounts for a penny out of our paycheck but he gets to hit you with it any time he wants. It doesn’t cost money, it costs votes, it costs air time, it costs column inches. You know why people don’t like liberals? Because they lose. If liberals are so fucking smart, how come they lose so god damn always? And with a straight face you’re going to tell students that America is so star spangled awesome that we’re the only ones in the world that have freedom? Canada has freedom. Japan has freedom. The UK, France, Italy, Germany, Spain, Australia, BELGIUM has freedom. So, 207 sovereign states in the world, like 180 of them have freedom.

And you, sorority girl, just in case you accidentally wander into a voting booth one day there’s somethings you should know. One of them is there’s absolutely no evidence to support the statement that we’re the greatest country in the world. We’re 7th in literacy, 27th in math, 22nd in science, 49th in life expectancy, 178th in infant mortality, 3rd in median household income, Number 4 in labor force and Number 4 in exports, we lead the world in only three categories: Number of incarcerated citizens per capita, number of adults who believe angels are real, and defense spending where spend more than the next 26 countries combined, 25 of whom are allies. Now none of this is the fault of a 20 year old college student, but you none the less are without a doubt a member of the worst period generation period ever period, so when you ask what makes us the greatest country in the world, I don’t know what the fuck you’re talking about. Yosemite?

It sure used to be. We stood up for what was right. We fought for moral reasons. We passed laws, struck down laws for moral reasons. We waged wars on poverty, not poor people. We sacrificed, we cared about our neighbors, we put our money where our mouths were and we never beat our chests. We built great big things, made ungodly technological advances, explored the universe, cured diseases, and cultivated the world’s greatest artists and the world’s greatest economy. We reached for the stars, acted like men, we aspired to intelligence, we didn’t belittle it, it didn’t make us feel inferior.

We didn’t identify ourselves by who we voted for in the last election and we didn’t scare so easy. We were able to be all these things and do all these things because we were informed, by great men, men who were revered. First step in solving any problem is recognizing there is one. America is not the greatest country in the world anymore. Enough?” (Jeff Daniels as Will McAvoy in The Newsroom, season 1, episode 1)

duminică, 29 iulie 2012

Despre violenţă şi alte afecte cu Michael Haneke


Un interviu din care lipseşte întrebătorul şi poate că e mai bine aşa. În locul lui apar "muște" sau intertitluri. Un astfel de discurs potenţat din off devinde mai curând un monolog. Fiind vorba de Haneke aproape că nici nu mai contează.

vineri, 27 iulie 2012

miercuri, 25 iulie 2012

How to's (1)

Pe principiul „o nouă zi, un nou film tare”, aşa cum suna un slogan al unui post tv de filme, lansez o nouă rubrică dedicată celor care doreau să afle tot soiul de lucruri mai mult sau mai puţin complicate, dar nu ştiau unde să întrebe (sau nu aveau curaj să întrebe). Pentru cine îşi aduce aminte, am mai avut astfel de posturi, două mai exact, publicate într-o formă nesistematizată: Cum să refuzi elegant un cadou şi Cum să refuzi elegant o femeie). Le-aş putea numi chiar episoade pilot care, tocmai fiindcă au avut oareşece succes, merită continuate la scară mai mare. În concluzie, cu o ritmicitate probabil săptămânală, dar nu musai în fiecare zi de miercuri, voi publica un mic manual de self help compus din sfaturi, exemple de bune practici sau ponturi găsite prin filme.

Precizez doar ca să mă aflu în treabă: How to's este un produs original cinesseur. Mai departe e simplu (pentru unii).

În episodul de azi, cum să faci pe cineva praf într-o recenzie (cursul foarte scurt).

Screenshot from Singles (dir. Cameron Crowe/1992)

La momentul ăla, Cameron Crowe încă era un almost famous maverick, Cliff Poncier din film era Matt Dillon, Matt Dillon era un exponent de vază al generaţiei X, Bridget Fonda, titulara rolului principal în Singles, o tânără speranţă ce avea să se piardă pe traseu, iar eu, eu oare ce făceam? Prostii, ca de obicei. Citeam Salinger în loc de Fraţii Jderi.

marți, 24 iulie 2012

Alien-ări şi Alien-aţi


Iar pe lângă madam Alien, fostă Primă Doamnă, actualmente Secretar de stat, apar Carla Gugino, Ellen Burstyn şi Ciarán Hinds. Serialul de faţă nu e la fel de fâşneţ în dialoguri ca The Newsroom, nici la fel de adrenaliza(n)t, iar câteva personaje, nu multe, sunt cam plate. În ciuda acestor mici hibe, Political Animals n-are mamă, n-are tată, n-are fraţi şi nici surori, ci ambiţia de a pătrunde când cu tancul, când în vârful picioarelor, prin birourile (sau iatacurile) în care se face politica mare. Altfel spus, tot o tentativă de demolare din interior a unui establishment despre care, de cele mai multe ori, aflăm (doar) din presă. Via The Newsroom, de pildă. Aţi prins ideea: sunt complementare. Sau ca tusea şi junghiul: au farmec deplin doar împreună.

Simple coincidenţe (last update)

James Eagan Holmes. Sau cum îşi spunea el, Joker. (via)

luni, 23 iulie 2012

Simple coincidenţe (automatic update)


Nu mai e tocmai o noutate, dar acum i-a venit rândul. Aşadar, din motive cât se poate de evidente, imediat după masacrul din Colorado, Warner Bros a retras din cinematografe trailerul pe care l-aţi văzut. O decizie înţeleaptă şi de bun simţ, însă şi o frână serioasă în calea promovării unui film pe care dacă ar fi să-l judec doar după acest preview l-aş plasa în siajul lui Public Enemies (minus, desigur, panaşul vizual). Sunt cel puţin 4 nume mari pe afişul Gangster Squad (film bazat pe evenimente reale) - Gosling, Brolin, Nolte & Penn cărora li se adaugă şi EmmaRising starStone - or cu un astfel de line-up stelar nu-ţi poţi permite, chiar şi forţat de împrejurări, să ieşi de pe piaţă cu o lună şi un pic înainte de premiera oficială (7 septembrie). Aşa că, dincolo de latura emoţională a gestului, WB îşi va urmări interesul comercial din care cauză estimez că săptămâna viitoare vom avea o versiune adnotată a acestui trailer, o versiune cum numai americanii ştiu să facă atunci când situaţia le-o cere.

sâmbătă, 21 iulie 2012

„They don't have meetings about rainbows" (VII)

Screenshot from Être et avoir (dir. Nicolas Philibert/2002)
- courtesy of letitia -

Simple coincidenţe (update)

Ziceam ieri că sunt absolut convins că nu e nici o legătură între God Bless America şi gestul insului care a ucis 12 persoane aflate într-un cinematograf din Aurora (Denver, Colorado) la premiera The Dark Knight Rises.

Ei bine, am greşit doar titlul filmului, fiindcă, se pare, sursa de inspiraţie a atacatorului (apropo, toată presa serioasă din State nu-i înlocuieşte numele cu epitete ornante gen scelerat, dement etc., ci îi spune Mr. Holmes) e cinematografică: „New York Police Commissioner Raymond Kelly said that the suspected gunman at a Colorado showing of the latest Batman movie had painted his hair red and called himself the Joker, one of the villains populating the comic book world of Gotham.” (via)

vineri, 20 iulie 2012

Simple coincidenţe!

Tocmai ce-am terminat de văzut aseară God Bless America, un film din 2011 scris şi regizat de Bobcat Goldthwait, în care doi sociopaţi simpatici (un tip la vreo 40 de ani şi o puştoiacă de vreo 14-15) pornesc într-o misiune de salubrizare - armată, nota bene - a unei societăţi alterate de prostie, televiziune şi corupţie morală până în ultima ei fibră. Vorbim, şi ei şi eu, de societatea americană, evident. 

Subiectul nu e nou după cum nici tratarea lui nu dă pe-afară de originalitate. De la personaje, croite pe modelul Leon - Mathilda (minus charisma acestora), până la modul în care relaţionează (Ghost World, minus coeficientul erotic) şi acţionează (Natural Born Killers, minus violenţa exacerbată), God Bless America are aerul unei parodii făcute sub înaltul patronaj ideatic/estetic al lui Tarantino (de ex., laudatio-ul la adresa unui AK 47 e aproape decupat din Jackie Brown). Cu plusuri şi minusuri deopotrivă, rezultă un feel good movie centrat pe un adagio vechi de când lumea (bună): ridendo castigat mores! Nu se ia în serios chiar dacă satirizează dur nişte apucături cetăţeneşti grobiene şi nici nu te trage de mânecă pentru a-l lua în serios.

Într-una din scene, cei doi justiţiari cu agendă incertă elimină din schema trofică nişte adolescenţi obraznici şi zgomotoşi veniţi să se furajeze într-o sală de cinema vag populată (carnagiul va fi repetat ulterior la o altă scară).

Red alert, red alert pentru că la nici 24 de ore văd ştirea asta: 12 dead in Colorado theater shooting. Viaţa imită arta, parcă aşa se spune. Ei bine, se pare că da, deşi cu unele diferenţe notabile: cinematograful era plin - deh, premiera ultimului Batman! - iar atacul a fost comis de un singur individ, reţinut între timp de poliţie. Sunt absolut convins că nu e nici o legătură între God Bless America şi gestul insului cu pricina (nimic din categoria Jodie Foster made me do it), drept pentru care, strict cazuistic, vă mai livrez două amănunte: oraşul în care s-a întâmplat nenorocirea se numeşte Aurora şi tot în Colorado e şi Columbine.

The end.

P.S.: Bonus - o melodie dibuită în coloana sonoră (I'm Not Like Everybody Else - The Kinks). Imaginile care o acompaniază sunt chiar din film.

joi, 19 iulie 2012

miercuri, 18 iulie 2012

The Newsroom Countdown #1

It’s a person. A doctor pronounces her dead, not the news” (Don Keefer/Thomas Sadoski) - season 1, episode 4 - I'll Try to Fix You 


Pentru cei care au nevoie de întreg contextul ca să înţeleagă ce şi cum, pun aici, deşi s-ar putea să exagerez cu youtube-urile, ultimele 7 minute din episodul cu pricina. Acţiunea din studio se derulează pe un fond sonor asigurat de Coldplay. Unii consideră chestia asta extremely cheesy, melodramatică etc. Eu, ca insider, dacă vreţi, îmi permit să am altă opinie!

luni, 16 iulie 2012

Bedouin Soundclash (în loc de monolog)


O perlă şi nu, nu e ca alea de la bac. E una veritabilă găsită în coloana sonoră a unui film (The Romantics) văzut aseară pe HBO, cu A. Şi ei i-a sărit în urechi soundul fusion, aşa că de azi dimineaţă e în heavy rotation. Fără piesa asta, al cărui videoclip îl postez în locul monologului obişnuit într-o zi de luni şi în amintirea unui sertar pe care altădată scria Eargasm, filmul în cauză e din categoria celor care nu merită din plin atenţia. E făcut de un domn al cărui prenume e identic cu un brand de orologerie elveţiană, pe baza romanului scris tot de el şi e plin de intenţii bune pe care le sugrumă una după alta încercând să ne arate cum e cu savoir faire-ul din poziţia de auteur. Nu e cazul, dar măcar se pricepe la muzici!

duminică, 15 iulie 2012

„Those tulips are gorgeous”


Ca orice regizor preocupat de amănunte până-ntr-acolo încât meticulozitatea poate trece manie, Roman Polanski nu lasă nimic la voia întâmplării. Să luăm, de pildă, acest splendid buchet de lalele galbene, omniprezent în Carnage. Apare cam în 80% din cadre şi, dacă îmi amintesc bine, nici măcar o dată out of focus. La o astfel de frecvenţă mai că ar fi trebuit creditat pe generic. Plasarea lui atât de in media res, martor-cheie, deşi mut, al unui conflict ce creşte mocnit, e mai mult decât un artificiu... de culoare (de altfel, în botanică există conceptul de plantă-martor nu cu mult diferit de ceea ce avem aici). 

Practic, lalelele acestea (aduse direct din Olanda, ne informează doct doamna Longstreet, gazda noastră şi a soţilor Cowan) au o funcţie dramatică foarte clar articulată: mediază foxtrotul ipocriziilor în care cei patru protagonişti îşi camuflează dispreţul reciproc. Păstrând proporţiile, au acelaşi rol pe care-l are bazinul de liniştire al unui reactor nuclear. În aceeaşi măsură, prezenţa lor e şi un semnalizator de intimitate, cod pe care cuplul-oaspete îl descifrează ca atare şi îl respectă până spre final, când tensiunile acumulate izbucnesc într-un climax construit tocmai pe spatele (pot zice aşa?) acestor flori.


Tot văzându-le şi revăzându-le, n-am putut să nu mă gândesc la araucaria de care Harry Haller îşi agaţă privirea şi nevrozele în Lupul de stepă de Hesse. Zice el, iar vorbele sale funcţionează şi în Carnage, că acea plantă şi spaţiul (atenţie, exterior!) bine întreţinut şi plăcut mirositor în care e aşezată „reprezintă în mic, la modul superlativ, curăţenia burgheză, grija şi pedanteria, datoria îndeplinită şi devotamentul. Nu ştiu cine locuieşte aici, dar sînt sigur ca îndărătul acestei uşi cu geam se află paradisul curăţeniei şi al obiceiurilor burgheze ostile prafului, paradisul ordinii şi al pasiunii pentru tabieturi şi îndatoriri, pasiune care te umple de spaimă, dar care totodată te şi înduioşează.” Şi exact astea sunt sentimentele care te încearcă după ce-o vezi pe „rupta din soare” doamnă Longstreet cum rearanjează la dungă, pe furiş, unul din albumele de artă de care doamna Cowan se arătase interesată doar pentru a continua inerţial o conversaţie de care nici una nu avea/are chef. Mai mult, imediat după ce restabileşte poziţia iniţială a volumului, îl mai şi şterge de eventualele pete lăsate de degetele celei care l-a răsfoit!

sâmbătă, 14 iulie 2012

Chix -Twix(t)

Când Scorsese o dă în bară rămân liniştit pe scaun până la sfârşit. Oricât de tare ar lovi stâlpul (sau transversala) în tentativa de a se apropia de David Lynch, rateul are stil şi substanţă ambele derivând dintr-o tehnică pe care Marty e stăpân şi în cea mai ceţoasă noapte a inspiraţiei sale.

Când Oliver Stone (trebuia să-i spun tot numele fiindcă riscam să confuzez lumea) o comite şi el animat de aceeaşi motivaţie (vezi U-Turn, un Lost Highway wannabe) mă consolez cu satisfacţii migone, gen Jennifer Lopez, a cărei prezenţă dogoritoare ţine loc de (aproape) orice.


În schimb, când Francis Ford Coppola, care n-a mai reuşit să livreze nimic notabil de pe vremea când Winona Ryder era fecioară în Dracula, desantează cu tot arsenalul (rudimentar şi tezist) în regatul unde Lynch e lider absolut rezultatul e lamentabil.  

Twixt, căci despre el vorbesc, e ultima sa ispravă şi arată în cel mai bun caz ca un episod mai lung din Twin Peaks asamblat cu oareşce meşteşug de un fan entuziast care ştie pe de rost tot serialul, dar a citit şi niscai Poe sau Baudelaire. Din care motiv îl şi introduce pe primul în povestea-i delabrată, în interludii declinate într-o nuanţă dubioasă de alb-negru cu intarsii cromatice, nu de alta da' să ne fie limpede care-i diferenţa dintre oniric şi real. Impresia de rip-off e atât de pregnant-agresivă încât zădărniceşte orice discuţie serioasă.


Să nu uit: îmi pare rău pentru Mălaimare jr., dar  unghiurile de filmare şi gimmick-urile la care recurge (inclusiv tatonarea 3D-ului) nu au nimic de-a face cu subtilitatea. Sunt cel mult diversiuni care încearcă să abată atenţia de la o intrigă în care mai la tot pasul cad pere mălăieţe în gura unui personaj abulic, scriitor cu veleităţi de detectiv. Care nu e tocmai nătăfleţ, dar arată ca unul, aşa dolofan şi încurcă-lume cum îl portretizează Val Kilmer.


Dacă-mi permiteţi un joc de cuvinte facil, în ton cu filmul, fireşte, Kilmer nu mai e deloc pe val. Prestaţia sa e pasabilă, în safe mode, cu foarte rare ruperi de ritm care aduc aminte de rolurile de odinioară. Oricum, problema lui nu e lipsa talentului sau a implicării, ci lipsa unui nutriţionist!

Bref: Coppola a declarat că ideea de a face Twixt, chipurile un mindfuck movie, i-a venit în somn. Ei bine, visul său transpus cinematografic într-un mod atât de simplist, chit că se vrea fix pe dos, îndeplineşte toate premisele unui coşmar pentru publicul obişnuit cu alte standarde.

vineri, 13 iulie 2012

Sorkinisme


Aaron Sorkin e un scenarist de succes la Hollywood. Unul cu o cotă deloc de neglijat, deţinător a câtorva premii care fac diferenţa nu doar pe statul de plată între scenariştii meseriaşi şi restul lumii (Oscar, Golden Globe, Emmy, NYF Critics Circle etc.). Sau ca s-o luăm altfel, ce nu a câştigat omul ăsta, al cărui ultim produs, de televiziune, e drept, dar nu mai puţin stimabil (pe mine m-a prins în mreje), e The Newsroom, un serial pe care nu-l urmăresc exact cei care ar trebui s-o facă, gazetarii adică! Indiferent de mediul, dar mai ales modul de exprimare. 

Pentru cei interesaţi: e pe HBO, în fiecare sâmbătă după-amiază.

Rostul clipului de mai sus e să demanteleze modelul de scriitură al domnului Sorkin, demers în urma căruia, suuuuuurpriză, vedem că autorul scrie după reţetă. Propria reţetă, treabă care ne poate duce ghiduş cu gândul la o întrebare legitimă cu osebire în zilele astea pline de acuzaţii tematice: nu cumva (se) plagiază? Ori poate sunt doar nişte repetiţii/repetări nevinovate ale unor replici/gaguri cu valoare verificată? Sau, de ce nu?, scăpări în definitiv omeneşti. E, totuşi, greu să ţii o evidenţă a propriilor producţii când eşti prolific.

Oricum, dacă nu aveţi chef de opinii pro, contra sau moromeţian-neutre, sper măcar să găsiţi amuzant montajul. Cel care l-a realizat şi-a dat toată silinţa şi merită un dram de apreciere.

joi, 12 iulie 2012

Juxtapuneri (XIX)

Acum că toată lumea bună (a se vedea în acest sens şi ultimul număr din DV) vorbeşte, în general la superlativ, despre Oslo, 31 August, e vremea pentru mine să mă îndrept spre altă ţintă care, n-am nici un dubiu, va secţiona suflarea cinefilă în două, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Antichristul lui von Trier. Fiindcă ultimul şi îndelung aşteptatul film al lui Leos Carax e din acea categorie. A tulburat deja apele şi minţile (unora) la Cannes, iar apele se cer a fi limpezite. Cu sau fără toiag.


„La historia agrega que, antes o después de morir, se supo frente a Dios y le dijo: Yo, que tantos hombres he sido en vano, quiero ser uno y yo. La voz de Dios le contestó desde un torbellino: Yo tampoco soy; yo soñé el mundo como tú soñaste tu obra, mi Shakespeare, y entre las formas de mi sueño estabas tú, que como yo eres muchos y nadie.”  Jorge Luis Borges - Everything and Nothing

English version for non-Spanish speakers/prisoners:

„History adds that before or after dying he found himself in the presence of God and told Him: I who have been so many men in vain want to be one and myself. The voice of the Lord answered from a whirlwind: Neither am I anyone; I have dreamt the world as you dreamt your work, my Shakespeare, and among the forms in my dream are you, who like myself are many and no one.”

P.S.: Aşa, în treacăt fie spus, Leos Carax e pentru mine echivalentul francez al lui Chris Cunningham în materie de sub-cultură pop înaltă.

miercuri, 11 iulie 2012

Storaro, cinematographer

To me, making a film is like resolving conflicts between light and dark, cold and warmth, blue and orange or other contrasting colors. There should be a sense of energy, or change of movement. A sense that time is going on - light becomes night, which reverts to morning. Life becomes death. Making a film is like documenting a journey and using light in the style that best suits that particular picture… the concept behind it.” 
Screenshots from Il conformista (dir. Bernardo Bertolucci/1970), cinematographer Vittorio Storaro
It is difficult to transmit your feelings into pure energy. You have to translate the energy. When I realised that, I began to really understand what cinematography was about. Light is energy. The energy is stopped by an object or a person and received on film through a little piece of glass and then processed in the laboratory and printed. It’s like the paper and pen for a writer, or a canvas for a painter.

marți, 10 iulie 2012

Director cameos in their own films (XI)

Wim Wenders (în dreapta imaginii, lângă jukebox) în Alice in den Städten/Alice in the Cities (1974)

luni, 9 iulie 2012

Monday Monologues (LXVIII)



Şi aici e aproape totul, în această ceaşcă de cafea. De pildă, de aici îşi extrage Jarmusch filonul ideatic pe care l-a transpus în The Limits of Control unde personajul central face tot ce-i stă în putinţă pentru a vorbi cât mai puţin, conştient fiind că tot ce trebuia spus s-a spus cu mult înainte. Tăcerea sa, pe deplin şi senin asumată, e spartă din când în când de nişte formulări repetate cvasimecanic („two espressos in separate cups”) pe care le-am putea considera un fel de mantre tranzacţionale, „cuvinte de acces” (temporar) spre o lume din care a evadat. Sau, cu vorbele lui Wittgenstein, „the limits of language are the limits of the world”, pe care Godard îl citează prin ricoşeu pornind de la Roland Barthes, omniprezent în literă şi spirit în acest 2 ou 3 choses que je sais d’elle (1967) din care am extras monologul de azi.

Tot în această ceaşcă de cafea mi s-a părut că zăresc nişte imagini prezente la o altă scară în varianta de geneză propusă de Malick în The Tree of Life. Mă refer la acele vârtejuri care aleargă, se împrăştie sau se despletesc sub imperiul hazardului organizator pentru a se regrupa în cele din urmă, centripet, în ceea ce pare a fi o efigie stilizată a universului.

P.S.: Îmi permit să vă sugerez să urmăriţi discursul de la 1:46 încolo (mai ales). Cu plaivazul în mână!

Mesaj fixat!

Fixat aici, blagian, ca pe-o casă nouă!

vineri, 6 iulie 2012

„All good people read good books” (9)*

Screenshot from Mystery Train (dir. Jim Jarmusch/1989)

* Ediţie specială la fel ca precedenta cu diferenţa că aceasta n-ar fi fost posibilă fără contribuţia Letiţiei, practic autoarea ei de facto. Nu ştiu cum se spune mulţumesc în daneză, dar cred că se pune şi dacă zic în română.

joi, 5 iulie 2012

„Ce bine e să fii Alain Delon...” (2)


În mare măsură fidel piesei care a inspirat această miniserie, improvizez poate nu la fel de inspirat ca textierul de la Şuie Paparude: Ce bine e să fii Alain Delon, seara-n balon şi ziua-n fundul gol, trântit cu nonşalanţă-n scaun de regizor...

Imaginea de mai sus e din Eldorado, un road movie nostim-subversiv scris şi regizat de belgianul Bouli Lanners cu gândul la Kafka şi cu fapta la Kerouac. De altfel, una dintre companiile producătoare se numeşte Casa Kafka Pictures. Am uitat să menţionez alt detaliu semnificativ: tipul deţine şi rolul principal, el de meserie fiind actor.

Primul episod e aici iar ultimul aici.

miercuri, 4 iulie 2012

O nedumerire (şi eventuale soluţii)

De vreo două săptămâni mă căznesc (vorba vine, chiar dacă e mult adevăr în ea!) să pun şi eu pe blogul ăsta nişte linkuri spre texte mai cu moţ din peisajul cineblogeristic. Şi n-am găsit, situaţie care m-a întristat. Carevasăzică, domnule (şi doamnă), cum e posibil să nu pot reţine nimic din cele câteva zeci de bloguri cu profil cinematografic? Cum e posibil să nu găsesc un text, un text zic, nu 100, care să mă seducă, să mă provoace, să-mi pună un tackling, să mă oblige să reflectez? E inadmisibil. Revoltător, chiar.

Sunt excesiv, de acord, fiindcă la o adică s-ar găsi nişte variante. Problema e că sunt puţine şi, invariabil, sunt sinonime cu aceleaşi două-trei excepţii. Ori eu vreau şi altceva.

Poate nu m-am exprimat suficient de clar, deci nuanţez. Ştiţi că-s pretenţios şi că nu pun linkuri doar de dragul de a-mi face o reţea de complici întru mediocră admiraţie. No way, Jose! Nu mă interesează aşa ceva. După cum nu mă interesează nici „cronici” care povestesc filmele ca Titi din romanul lui Călinescu sau emit păreri situate undeva la gradul 0 al gustului. De aşa ceva e plină lumea ori eu vreau să recomand texte care fac diferenţa, care problematizează, care aduc puncte de vedere atipice în discuţie. 

Repet: mă refer la bloguri autohtone de film, nu la agregate culturale de tip liternet sau la cine-forumuri, mă refer la proiecte personale sau colective cu aparat critic şi stil, nu la spaţii umplute cu flaterisiri la adresa publicului sau îmbâcsite de platitudini, că de alea sunt sătul.

Nu am pretenţia că am repertoriat tot. Nu aveam cum, mai ales după ce m-a pălit tandemul resemnare-lehamite (şi nu mi-a trebuit mult). E foarte posibil, aşadar, să-mi fi scăpat diverse locuri mobilate corespunzător şi tocmai din acest motiv fac apel la voi să mi le semnalaţi în secţiunea de comentarii. Dacă întrunesc condiţiile de calitate expuse mai sus, voi fi mai mult decât încântat să le promovez. După vorbă, după port. Merci!

marți, 3 iulie 2012

Cvasimilitudini (XXXVIII)**

Screenshot from Der Himmel über Berlin (dir. Wim Wenders/1987)

Screenshot from The Tree of Life (dir. Terrence Malick/2011)

duminică, 1 iulie 2012

Sofia, somewhere...


Un interviu de 30 de minute (anduranţă, nene!) cu Sofia Coppola. Discuţia e centrată pe Somewhere, însă în esenţă se vorbeşte despre (meta)cinema.