Fontul e bun? Are culoarea potrivită? Se vede și pentru dioptriile din fundul sălii? Aș putea încerca și varianta asta:
Fghvsdasadațfa, doi, zece, doi, zece...
Cam prea supradimensionat, nu?
Bine, revenim la ăsta, e elegant, subțirel, inteligibil, medium rare, la urma urmei băgați un Ctrl + dacă simțiți că fuge pagina de voi. Pe telefon e și mai simplu, nu trebuie să vă învăț eu chestii, le știți.
Așadar, totul e sub control...
Un scurt ghid de parcurgere a acestui text ce se dorește a fi un top. Habar nu am, poate e de la vr...âstă (am vrut să zic vreme, m-am sucit pentru a face un joc de cuvinte, nu sunt chiar atât de incult, cel mult neinspirat), thing is: mi se pare așa o treabă superfluă și fără viitor întocmirea unui clasament strictamente subiectiv, nici n-aveți idee, îmi vine să las totul baltă și să merg să dorm. Partea aiurea e că am apucat să anunț.
Ce vreau să mai spun, că de-aia am scris mai sus ghid, este că am structurat această construcție după bunul meu plac și în mare parte după cum urmează: screenshot cu titlul filmului și poziția pe care i-am repartizat-o, pros + cons și, acolo unde situația o cere, link sau câteva cadre adiționale. Eventual un video via vimeo. Unde nu am simțit nevoia să adaug ceva, am lăsat așa.
Plus ceva extrem de important: nu îmi consum timpul cu o întreprindere care să placă unora și altora. Dacă e cineva care se așteaptă să flatez gusturi, orientări și orgolii, tough shit, visează frumos. De asemenea, dacă e cineva care își va da ochii peste cap, vai, nu e x în top, again, regrete eterne (sanchi!). Scriu tot ce scriu din capriț și mai ales pentru mine, aide memoire. Dacă este de folos și altcuiva, mă bucur. Dacă nu aranjează diverși? E ok și așa, pe mine nu mă deranjează.
Pe scurt, regula ar fi să nu ne complicăm viețile sub nicio formă, așa e fair!
Gata, destul cu introducerea (probabil useless), să purcedem, dară!
An: 2023
Pros: Nanni Moretti și delicioasele lui hachițe auctoriale, referințele și citatele (Kieslowski, în special), genericul de final defilat godardian & cu Gramsci pe diverse pancarte, bașca punchline-ul alb pe roșu (tot la final), Franco Battiato cu Voglio vederte danzare și versurile sale ce azi par fără noimă:
„E Radio Tirana trasmetteMusiche balcaniche mentreDanzatori bulgariA piedi nudi sui bracieri ardenti
Nell'Irlanda del NordNelle balere estiveCoppie di anziani che ballanoAl ritmo di sette ottavi.”
Plus, dacă nu vă deranjează, șoferul român Petrișor Gherghescu, un truditor anonim în echipa de producție, merită să-l amintesc măcar eu, oricum nu stă nici dracu' să citească generice. Cu excepția mea, iată!
Cons: Nu-s la adresa lui Moretti, ci a lui Scorsese, care avea telefonul închis când a fost sunat (la fel ca McLuhan în Annie Hall, mă gândesc că gagul e, de fapt, o parafrază). Mi-ar fi plăcut ca Marty să fi preluat apelul ăla, să vedem o schemă de tip Jennifer Beals și Alexandre Rockwell în Caro diario. Ar fi mers chiar și după ultima literă de pe generic un bonus track de genul: Alo, caro amico, te rog să mă ierți, eram cu Thelma la montaj, da' uite pot vorbi acum, hai să-ți zic cum e cu violența... Bine, apar amichevole Alice Rohrwacher, Jasmine Trinca și alții, nu se compară cu mere.
Apropo de jurnale, check this out!
An: 2023
Pros: implicarea lui Cioran pe principiul cui pe cui se scoate (din depresie), autoeliminarea regizorului din propria narațiune, echivalentă cu best midpoint plot twist văzut recent, Catalina Saavedra, genericul șucar (nu e primul, nu e nici ultimul în lista de față) și mai ales karaoke-cover-ul care curge peste el (Total Eclipse...), moment de pură fascinație trăit la TIFF.
Cons: „(...) n-am, băi, jupuitule? Dacă n-am, de unde?”
An: 2023
Voi trișa un pic, pentru prima oară, la a doua nu mai anunț, vă prindeți voi.
Full disclosure: sunt fan Dustin Guy Defa. El ocupă la ora actuală spațiul lăsat gol de plecarea unor Duplass, Safdie și DG Green (am scris Greed inițial, oare de ce?) într-o lume mai bună (a se citi mai bine plătită). Aici, pe terenul indie-ului fără multe compromisuri, au mai rămas Bujalski și Ross Perry dintre veterani, iar Defa, deși face parte din generația relativ nouă, are un stil abraziv & incomod, lucru pe care-l apreciez enorm. Adică, na, să te faci antipatic în mod asumat este tot mai rar în lumea de azi.
Apoi sunt fan Michael Cera: nu-s mulți actori care știu să joace cringe-ul fără dureri de dinți. El n-are nicio treabă, e ca Ricky Gervais, king of the turf. Michael Cera apare-n The Adults din prima până în ultima secundă, spectacol pe care nu puteam să mi-l refuz. Să mai spun că ăsta nu e singurul film de aici în care l-am văzut?
Pro bonus: această minunată secvență pe ritmul și versurile unei piese (Overkill) de Men at Work:
„I can’t get to sleep
I think about the implications
Of diving in too deep,And possibly the complications”.
Uplifting. Și funcționează doar în contextul forjat în film.
An: 2022
Pros + Cons = the whole shebang here.
Regizor: Yohei Kotsuji. Debutant pe lung. Nu vine chiar de nicăieri, a mai făcut niște scurtmetraje cu tracțiune înaltă.
A Foggy Paradise este ozn-ul ediției curente. Nu-i pledez suplimentar cauza. O face singur (las un link spre trailer până veți apuca să-l vedeți).
Am zis pe fb niște chestii, mai am o idee pe care o rumeg, revin cu un link (la un moment dat).
Pro: Maestrul (particulă de noblețe) de Lynch vine, ca de obicei, cu un rezumat perfect. De altfel, ideea pe care o prelucrează acest film îi este tare dragă și lui: doppelgängers. Umbre persane. E titlul pentru piața franceză și, la fel ca rezoluția de mai sus, lovește direct la esență.
Pro +: În ce film, altul decât Se7en, mai știți voi că plouă în continuu, realmente în continuu? Și tot aici aș mărturisi că o ador pe Taraneh Alidoosti, al cărei chip are o expresivitate de tip Maria Falconetti.
Cons: Again, „(...) n-am, băi, jupuitule? Dacă n-am, de unde?”
An: 2023
Cronica subiectivă a unui dezastru bine pus la punct: dispariția sălilor de cinema din Recife, orașul în care trăiește Kleber Mendonça Filho. O lume a fantomelor și relicvelor cartografiată antropologic la persoana I. Năucitor.
An: 2023
Joel Barish, Caden Cotard, Jake (porniți din mintea lui Charlie Kaufman), Josef K., personajele lui Roy Andersson, romanul mexicanului Rulfo, diverși eroi de graphic novels, La casa lobo, La vaca que cantó una canción hacia el futuro / The Cow Who Sang a Song Into the Future (filmul Franciscăi Alegria) și lista ar putea să mai includă cel puțin o duzină de asocieri pe care Ari Aster te invită și te obligă să le faci.
Beau is Afraid este un film-coliziune: ce știi vs. ce crezi sau și mai bine zis ce sau cât vrei să crezi din ce ți se arată. Nu e nici primul nici ultimul de genul ăsta, mi se pare a fi, totuși, printre puținele care nu se pierd și nu te pierd pe traseu.
Pentru mine, Beau is Afraid este și un guilt trip sau film-misiune despre misiunea tot mai grea, se pare, de a funcționa nu normal, ci de a funcționa pur și simplu într-un spațiu marcat de atrofie emoțională și de insecuritate de toate soiurile. Asta, firește, dacă plecăm de la premisa că lumea a fost vreodată un spațiu safe.
Câte vieți are Beau? Câte vrea el sau câte vrei să-i dai. Merită să-l iei ca avatar sau măcar să-l însoțești, discret-îngrijorat, în drumul către casă? It's your call. Dacă nu, ask Jeeves și dă-i comanda: Rip him apart! Apropo: vă spune ceva replica asta cândva celebră: „Mama ta e bine?”
An: 2023
Apropo de întrebarea de mai sus, mai am una: Copiii voștri sunt ok? Știți cu ce se mai ocupă? Ar fi indicat, poate, să aflați, altfel, cine știe, îi vrăjește vreun guru hieratic și nu doar că nu mai mănâncă nimic, dar dispar cu toții la apus... într-un tablou idilic. Pour toujours.
Exact: The wth film of the year!
Ajuns în acest punct simt nevoia să vă comunic cum arată familia disfuncțională ideală, bazându-mă pe filmele din acest top: mama lui Beau, tatăl Anei din Cerrar lor ojos (îl găsiți mai jos) și copiii din acest fundamental film despre alienare & going completely berserk.
An: 2022
Tutto bene?
Pros: Aici (text) și dedesubt (o giumbușlucărie muzicală)
Cons: Really? I love Gigi!
X-quisite: de la genericul de început la cel de final.
Film-dialog meta, uber & bolt pe tema căruia am înfășurat niște gânduri pe un mosor. Motor!
Pros: Hafsia Herzi, Hafsia Herzi, Hafsia Herzi, titulara rolului principal. Și povestea: excepțional spusă și ținută în frâu de o regizoare, Iris Kaltenbäck, aflată la primul ei film. O maturitate ce realmente m-a descumpănit.
Cons: Glumiți?
Mister :)
I-am spus lui Andrei B. că-l voi cita, iată, îl citez. In extenso.
«(Trenque Lauquen) e un fel de Twin Peaks de Argentina (Trenque Lauquen e o suburbie din Buenos Aires care, în traducere din limba mapuche, înseamnă “lacul rotund”). E un obiect prețios pentru orice iubitor de film care a trecut prin cinema de la nașterea sa din aparatul fraților Lumière până la post-modernismul lui Tarantino, pentru că apetitul genului acesta de film de a șterge toată tabla, a-și aroga idiosincrazii de pionier și a rescrie totul după bunul plac, ca și cum doar Méliès mai pornește camera în afară de tine, este esența cinefiliei. Și e o esență, părerea mea, uitată, așa că s-o redescoperi îți aduce bucurie și te face să speri la un viitor plăcut.
E un mister în formă de păpuși rusești în care e loc de ficțiune ce devine meta odată ce personajele se auto-proiectează în povestea din poveste, dar și de supranatural. Ne aflăm cot la cot cu Apichatpong Weerasethakul, cu o narațiune mai solidă în spate, dar același spirit ludic. Printr-una din multele idiosincrazii, Citarella refuză să-și înfrumusețeze cadrele și filmează cu lumină naturală (sau cel puțin așa mi s-a părut mie) și pe vreme mai degrabă posacă. Am luat-o ca pe un omagiu adus naturalismului, cu lipsa lui de vino-ncoa’ pentru cineaștii tradiționali (alții mai mult ca sigur ar fi crescut saturația culorilor, ar fi filmat mai mult la “ora magică” etc).
Joaca are loc și cu amestecul de genuri, țopăind prin love story, mister, dar mereu întorcându-se la melodramă – care pare să fie genul de bază al cinematografului, mă tot gândesc, nu ? Că prea mulți din cineaștii mari l-au abordat (Dreyer, Hitchcock, Sirk, Ray, Almodóvar, Lynch and counting) și prea puțini dintre toți care l-au abordat l-au și executat bine. Or joaca te face să te simți ca un copil (chit că în cazul de față trebuie deja să-ți cunoști playground-ul), si ce compliment mai bun poți face cinema-ului decât că te mai poate face să te simți ca un copil?»
Un film pe care nu-l poți separa de melodia în jurul căreia este, de fapt, construit.
An: 2023
Anul ăsta francezii au avut ceva de împărțit cu The Beast in the Jungle, nuvela lui Henry James: au adaptat-o foarte liber în două producții atât de diferite încât e un spectacol în sine să le găsești (puținele) puncte comune. Prima (regizor Patric Chiha) păstrează titlul ca atare, strict revendicativ, și - plasată fiind într-un club de noapte de tip hangar - ia forma unei cronici-mărturie a evoluției muzicii disco și tehno. Boring!
A doua, lansată la Veneția, este un spectacol de adaptare în sine: costume, design, imagine, scenariu & muzică.
An: 2023
Hipnotic, straniu și meditativ. Jauja la un alt nivel și la fel ca acolo, trecerea de la un mediu la altul, dintr-o stare în alta, dintr-un spațiu în altul și mai ales trecerea prin timp sunt filigranate în registru senzorial: simți diferența, nu simți șocul.
Și-acum, gata, over & out!
P.S: Cadou de an nou: am grupat câteva din piesele din filmele astea într-un playlist pe spotify. Enjoy!
