Calendar se situează cam pe la mijlocul filmografiei lui Atom Egoyan. Înaintea sa e The Adjuster (pur şi simplu minunat), după el - Exotica, adică una din cele 3 capodopere personale. În 1993, la Berlin, Calendar a fost proiectat în Forum, de regulă secţiunea cea mai atractivă a festivalului. Acolo l-a reperat/văzut şi Letiţia şi cum experienţa a impresionat-o, a decis s-o capitalizeze într-o capsulă cine-temporală de un subiectivism aparte. În ce mă priveşte, am detectat destule similarităţi tematice cu Patagonia, un film din 2010, semnat de galezul Marc Evans.
«Pana sa pun prima fraza pe hartie (care nu e asta) m-am holbat mai mult in ecranul alb-murdar decat atunci cand am vazut filmul. Filmul este Calendar. Un film ca o boaba de fistic doar putin deschisa - parca ii vezi miezul, il vrei, mult de tot, dar nu prea poti sa ajungi la el.
«Pana sa pun prima fraza pe hartie (care nu e asta) m-am holbat mai mult in ecranul alb-murdar decat atunci cand am vazut filmul. Filmul este Calendar. Un film ca o boaba de fistic doar putin deschisa - parca ii vezi miezul, il vrei, mult de tot, dar nu prea poti sa ajungi la el.
In ciuda primei scene, in care o masina este prinsa in mijlocul unei turme de oi, scena care m-a dus cu gandul ca poate e o aluzie la marsul fortat al armenilor spre desertul sirian, nu este un film despre genocidul de acum 100 de ani. In ciuda cadrelor fixe, nu este un film plicticos. In ciuda nivelului sugestiv la care opereaza, nu este un film criptic. Totul (sau ceva) se incheaga pe parcurs.
Un sot fotograf si o sotie traducatoare calatoresc prin Armenia sa faca poze pentru un calendar cu biserici vechi. Cei doi sunt in compania unui sofer, om de-al locului, care devine si ghid, ad-hoc.
Cadrele-s tintuite, in ele intra si din ele ies sotia si soferul. Cateodata imaginile devin albastre, reci, indepartate - sunt imaginile filmate de el si se scurg mereu catre ea, ca si cum o descopera pentru prima oara, indragostit. Ii cauta zambetul, gesturile, formele corpului, cauta sa si-o apropie si sa o pastreze, pentru ca urmeaza sa o piarda. Zice el, intr-un flash-forward, peste imagini cu o fortareata in ruine si o biserica: „All that's meant to protect us is bound to fall apart. All that's meant to protect us is bound to isolate. All that's bound to isolate is bound to hurt.”
Sotul, iubitul pasiv din calatorie, se uita la imaginile albastre filmate de el, poate din dorinta de a sesiza acum ce nu a putut atunci: cum s-a infiripat iubirea dintre sotia lui si soferul-ghid: „I pointed the camera at you and waited to see how long until you notice me. 2 minutes and 54 seconds.”
Intrerupand periplul lor din Armenia il vedem in sfarsit pe el (care e mereu ascuns in spatele camerei, spectator ca si noi), in flash-forward-uri, luand cina cu diferite femei. Toate raspund la fel la ceea ce pare a fi un semnal predefinit prin a cere sa foloseasca telefonul. Telefonul e langa calendar, „just on top of the water cooler”. La fel, e o conditie prestabilita ca ele sa vorbeasca in alte limbi (rusa, hindi, italiana, greaca etc.) si sa spuna, afectat, cam aceleasi fraze languroase. Calendarul e mereu deschis la alta luna, la alta biserica, la care ne intoarcem sa vedem evenimentele din timpul calatoriei.
Fiecare femeie e o noua biserica (eu am spus asta).
Desi, din dorinta mea de „rezolva misterul”, am mers pana la a crea analogii intre rolurile lor in calatorie si rolurile lor in relatia de cuplu - el e fotograf, observa, asteapta, nu intervine; ea este traducator: traduce, dar il si traduce („traduttore, traditore”) - simt ca filmul asta e ca o iubire care nu-i a ta: imposibil de patruns si inteles pe deplin. Asta e! Filmul asta este mai intai o iubire care nu-i a ta, si apoi, intamplator, este si film.
(cred ca asa incepe nebunia unui meta-spectator)»