Dragostea, pasiunea şi sexualitatea sunt trei constante în programele Berlinalei de anul acesta, iar Don Jon’s Addiction, debutul în lungmetraj pentru Joseph Gordon-Levitt, confirmă această orientare. O spune şi Simon Born într-o nouă corespondenţă de la Berlin, tradusă/adaptată pentru Cinesseur de colegul său, Ciprian David.
Cu mulţumiri!
Credit imagini: © Berlinale
«Regizor, scenarist şi personaj principal: combinaţia asta declanşează în Germania un buton de panică. Prea s-au întipărit nume ca Till Schweiger sau, mai nou, Matthias Schweighöfer pentru ca formula să nu trezească suspiciuni... Din fericire, astfel de reguli vin şi cu excepţii. E cazul lui Joseph Gordon-Levitt, care şi-a plasat debutul regizoral în cadrul Panoramei, iar ceea ce vedem ne arată că se pricepe şi în spatele camerei. Filmul său - Don Jon - nu vine cu nimic nou, însă e amuzant, proaspăt, coerent şi destul de deştept cât să evite clişeele indie din ultimii ani, dar şi destul de cuminte încât să fie etichetat un film promiţător după standardele Combinatului Sundance. O mică perlă!
Specia asta de mascul e arhicunoscută: tricou mulat, gel cu bidineaua, şliţul umflat. Pedala de acceleraţie în „blană” şi claxonul sincronizat cu schimbătorul de viteze. Nu duc fiarele cât ar trage el. În club, o agaţă pe tipa cea mai tare. Jon Martello (Levitt) e o bombă de testosteron pe două picioare. De-aici şi porecla previzibilă de Don Jon, un Don Juan modern, un sociopat dependent de sex, mai degrabă star porno decât seducător. În ciuda vieţii sale sexuale hiperactive, Don Jon-ul nostru e obsedat de pornografie pe net. În ecuaţia lui, sexul pe bune e inferior celui virtual. Nici măcar omologul său feminin (Scarlett Johansson) nu reuşeşte să-l desprindă de ritualul computeristic lipicios. Până apare Esther (Julianne Moore)!
E incredibil câtă energie mobilizează Levitt în portretizarea procletului antipatic. Cele şase kilograme de masă musculară pe care le-a pus sunt o nimica toată pe lângă schimbările radicale din mimica sa, altminteri simpatică. Chipul copilului adult din Inception sau The Dark Knight Rises e istorie şi repetat pus sub semnul întrebării de căutătura camp-stupidă de Don Juan. În loc de băiatul din vecini avem de-a face cu una din gorilele lui Tony Soprano sau cu pumpbuddy-ul lui Mac din It’s Always Sunny in Philadelphia. Şi totuşi, undeva în privirea asta a lui îşi face cuibuşor un fel de şarm care ne atrage în bizarul univers al filmului.
Punctul forte al acestei producţii de autor este, bineînţeles, distribuţia. Scarlett Johansson alias Barbara pe post de Don Jon feminin are şi ea o relaţie funcţională cu propriul corp: un outfit strâmt ici, o coapsă la înaintare dincolo şi sângele lui Jon migrează din cap spre regiunile sudice. Şi dacă nu primeşte ce vrea, redefineşte superlativul pentru „bitch“! Showul adevărat ne este prezentat de-abia în sânul familiei protagonistului, în cauzele problemelor sale de comunicare. Mamei Angela (Glenne Headly) îi merge gura ca o meliţă. Desigur, ea vrea binele copiilor... Ideea ei despre bine, in fact. Sora, Monica (Brie Larson), nu vorbeşte deloc. Având o relaţie specială (şi permanentă) cu celularul e prezentă doar fizic. Tatăl, Jon Sr. (Tony Danza), vorbeşte prea tare. Emisiile sale verbale se reduc la răgete şi înjurături, cel mai des asociate cu meciurile de fotbal american. Un ansamblu de sketch, dotat cu exact atâta profunzime cât să placă spectatorului.
Dragostea, sexualitatea şi pasiunea sunt trei constante în programul Berlinalei de anul acesta. În Don Jon’s Addiction, dragostea e un bun de consum, night-clubul e bursa, valoarea e măsurată în sex-appeal-ul tipelor (pe o scală de la unu la zece). Sentimentalismul se pierde între reclame explicite pentru sandvişuri şi pornografie online. Tendinţei generale de nivelare a sexualităţii i se opune doar fetişul, ca ultima dovadă de autenticitate a acestei sexualităţi. De unde şi ritualizarea excesivă a consumului de pornografie în cazul lui Jon care, omniprezentă în film, se traduce astfel: pronografia e pentru sexualitate ceea ce romance-ul hollywoodian e pentru dragoste. Ambele urmăresc satisfacerea imediată a nevoilor stringente. Şi dacă Jon caută adevărata plăcere în consumul excesiv de pornografie, Barbara îşi configurează concepţia despre dragoste cu „siropuri” în care joacă Anne Hathaway şi Channing Tatum. Consumul, ca metodă, îi transformă pe ambii în egomaniaci.
Levitt surprinde cu fler şi destulă ironie nivelarea din viaţa lui Jon: după o săptămână de onanie, tras de fiare şi înjurături pe autostradă, duminica merge la biserică. La spovedanie, mărturiseşte de fiecare dată aceleaşi păcate. X masturbări plus x acte sexuale egal canon cu y de Tatăl Nostru plus z Ave Maria. Mântuire de la automat. Şi totuşi, se întrezăreşte o luminiţă la capătul tunelului: de redundanţă se scapă prin varietate. Chiar dacă asta înseamnă doar un nou club de fitness. Primii paşi sunt întotdeauna mici.»