Acum că lucrurile sunt clare, iar Berlinala 2013 e filă de istorie, una în care un film românesc şi-a câştigat o poziţie privilegiată - repet pentru cei care au deschis laptopurile/tabletele mai târziu: Poziţia copilului de C.P. Netzer a primit Ursul de Aur - ne putem vedea liniştiţi de treburile noastre şi de filme care au făcut mai puţine valuri chiar dacă sunt semnate de somităţi precum Wong Kar Wai, Gus van Sant sau Steven Soderbergh! Să luăm, de pildă, The Grandmaster, come back-ul lui WKW, proiectat chiar în deschiderea festivalului, dar în afara competiţiei, regizorul fiind şi preşedintele juriului! A fost aşteptat şi primit cu surle şi trâmbiţe pentru a fi tratat post festum cu suliţe critice, trâmbe şi priviri strâmbe...
- credit imagini: The Grandmaster (fb page) -
Iată ce au notat (cu multă gentileţe, totuşi!) Simon Born şi Dennis Vetter, trimişii Negativ-Film la festival (ca de obicei, traducerea din germană şi adaptarea, Ciprian David):
«În scris, explică Ip Man, Kung Fu se compune din două grafeme: unul e vertical, celălalt orizontal. Pierzi la pământ şi câştigi în picioare. Pe cât de simplă şi concisă e filosofia lui, pe atât de minuţios e transpusă vizual în filmul lui Wong Kar Wai. Imagini bidimensionale, montate în succesiuni rapide, o sumedenie de close-up-uri supraimprimate pe fundaluri pierdute în ceaţă, lipsite de contur sau de culoare. Chipuri, mâini şi picioare sunt prinse într-un dans ritmat de mişcările fine din Kung Fu. Ne dăm seama destul de repede că The Grandmaster are un aer clasic şi că e mult mai previzibil decât eposul wu-xia Ashes of Time.
Un pic mai la vale remarcăm că alături de cele două componente ale filosofei lui Ip Man mai există una, probabil cea mai importantă: temporalitatea. Între noi fie vorba, nu există cadru care să nu fie în slow motion sau care să nu conţină timpi morţi! Totuşi, la nivel stilistic, repertoriul e deja cunoscut din celelalte filme ale lui Wong Kar Wai şi destul de redus, chestiune care denotă o abordare oarecum neinspirată a timpului. Protagoniştii funcţionează ca nişte actori care îşi amintesc fizic un episod istoric alterat de trecerea timpului, servit uneori în blocuri mai mult sau mai putin coerente din punct de vedere al conţinutului şi presărat cu fraze filosofice scoase parcă din fortune cookies. Mai mult, totul stă sub semnul predestinării: nu există luptă în film al cărei deznodământ să nu fie pecetluit dinainte!
În loc de a ne transporta în trecut (ca şi cum acesta s-ar derula în faţa ochilor noştri ca prezent) The Grandmaster ne oferă trecutul, redus din punct de vedere al conţinutului şi servit în imagini copleşitoare, dar la rece, în prezent. Ar putea suna dur, însă Wong Kar Wai, el însuşi un Maestru pentru câteva cohorte de cineaşti, nu are sau a pierdut sensul prezentului. Astfel ar putea fi rezumat modul în care acest film a fost primit de criticii germani.
Prin alte părţi, lucrurile stau altfel: „Venturing into fresh creative terrain without relinquishing his familiar themes and stylistic flourishes, Hong Kong auteur Wong Kar Wai exceeds expectations with THE GRANDMASTER, fashioning a 1930s action saga into a refined piece of commercial filmmaking. Boasting one of the most propulsive yet ethereal realizations of authentic martial arts onscreen, as well as a merging of physicality and philosophy not attained in Chinese cinema since King Hu’s masterpieces, the hotly anticipated pic is sure to win new converts from the genre camp. Wong’s Eurocentric arthouse disciples, however, may not be completely in tune with the film’s more traditional storytelling and occasionally long-winded technical exposition.“ (Maggie Lee/Variety)
Pentru a nu relua cu alte cuvinte ce au spus alţii, ce ziceţi de această analogie: Wong Kar Wai este un Tim Burton asiatic. O comparaţie care, la prima vedere, pare trasă de păr (luând în considerare background-ul şi playground-ul lor). Totuşi, felul lor de a privi lumea, de a căuta şi de a găsi o identitate mizând pe opulenţa imaginii, resemnificarea individualităţii şi a originalităţii în ultimă instanţă, sunt elemente care îi apropie.
Ambii regizori operează cu o gramatică vizuală a citatelor, a ironiei, a neconcordanţelor şi a codării multiple a imaginilor. Ansambluri de semne din cinema, televiziune, publicitate etc. formează un câmp de tensiune între prezent şi trecut şi ne povestesc despre singurătate, alienare sau dragoste. Pe lângă look-ul eclatant un rol important îl are şi colaborarea repetată cu aceiaşi actori (Johnny Depp/Tony Leung) sau compozitori (Danny Elfman/Frankie Chan, Shigeru Umebayashi) [şi parţial, directori de imagine: Philippe Rousselot/Christopher Doyle - s.m.].
În loc de a ne transporta în trecut (ca şi cum acesta s-ar derula în faţa ochilor noştri ca prezent) The Grandmaster ne oferă trecutul, redus din punct de vedere al conţinutului şi servit în imagini copleşitoare, dar la rece, în prezent. Ar putea suna dur, însă Wong Kar Wai, el însuşi un Maestru pentru câteva cohorte de cineaşti, nu are sau a pierdut sensul prezentului. Astfel ar putea fi rezumat modul în care acest film a fost primit de criticii germani.
Prin alte părţi, lucrurile stau altfel: „Venturing into fresh creative terrain without relinquishing his familiar themes and stylistic flourishes, Hong Kong auteur Wong Kar Wai exceeds expectations with THE GRANDMASTER, fashioning a 1930s action saga into a refined piece of commercial filmmaking. Boasting one of the most propulsive yet ethereal realizations of authentic martial arts onscreen, as well as a merging of physicality and philosophy not attained in Chinese cinema since King Hu’s masterpieces, the hotly anticipated pic is sure to win new converts from the genre camp. Wong’s Eurocentric arthouse disciples, however, may not be completely in tune with the film’s more traditional storytelling and occasionally long-winded technical exposition.“ (Maggie Lee/Variety)
Pentru a nu relua cu alte cuvinte ce au spus alţii, ce ziceţi de această analogie: Wong Kar Wai este un Tim Burton asiatic. O comparaţie care, la prima vedere, pare trasă de păr (luând în considerare background-ul şi playground-ul lor). Totuşi, felul lor de a privi lumea, de a căuta şi de a găsi o identitate mizând pe opulenţa imaginii, resemnificarea individualităţii şi a originalităţii în ultimă instanţă, sunt elemente care îi apropie.
Ambii regizori operează cu o gramatică vizuală a citatelor, a ironiei, a neconcordanţelor şi a codării multiple a imaginilor. Ansambluri de semne din cinema, televiziune, publicitate etc. formează un câmp de tensiune între prezent şi trecut şi ne povestesc despre singurătate, alienare sau dragoste. Pe lângă look-ul eclatant un rol important îl are şi colaborarea repetată cu aceiaşi actori (Johnny Depp/Tony Leung) sau compozitori (Danny Elfman/Frankie Chan, Shigeru Umebayashi) [şi parţial, directori de imagine: Philippe Rousselot/Christopher Doyle - s.m.].
Şi totuşi, pe cât de asemănătoare mijloacele, pe atât de diferite rezultatele. Personajele lui Wong Kar Wai transcend spaţiu, timp şi conştiinţă în căutarea unei identităţi a Hong-Kong-ului, undeva în fricţiunea dintre modernitate, vest şi est, avangardă şi mainstream. Burton, pe de altă parte, îşi plasează personajele în conflict cu societatea, dar întoarce rolurile clasice pe dos: binele devine rău, normalul anormal ş.a.m.d. Ambii regizori optează pentru vizual pentru a-şi expune tezele şi ambii refuză obiectivitatea sau spaţiile neutre. Ce oferă în schimb sunt stările generate de imagini (prin mişcarea camerei, prin ton, prin culori sau decoruri).
The Grandmaster trădează o anumită oboseală artistică a autorului său (vizbilă, de altfel, şi la Burton). Ceea ce era considerat iconoclast în operele lor e acum rutină, elementul-surpriză s-a transformat într-o carte de vizită a previzibilului. Lumile lor aparte au devenit de mult ale noastre. Şi, în timp ce ambii îşi împodobesc construcţiile cu brizbrizuri digitale, noi ne plictisim. Caz clasic de efect pervers: urmărirea consecventă a unui vizionarism cinematic insular le-a transformat identitatea artistică în temniţă. Şi fiindcă în exterior nu există scăpare, amândoi au încercat să evadeze spre înlăuntru, în propria fantezie, prin suprastilizarea esteticii.
La fel ca Alice in Wonderland sau Dark Shadows, nici The Grandmaster nu a avut vreo şansă în faţa criticilor. Nu pentru că amprenta autorilor e prea vagă, ci tocmai pentru că e prea abundentă. O teză probabil nu prea optimistă, dar care lasă speranţa unei implozii, a unui nou început, cândva!»
La fel ca Alice in Wonderland sau Dark Shadows, nici The Grandmaster nu a avut vreo şansă în faţa criticilor. Nu pentru că amprenta autorilor e prea vagă, ci tocmai pentru că e prea abundentă. O teză probabil nu prea optimistă, dar care lasă speranţa unei implozii, a unui nou început, cândva!»