Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

marți, 2 martie 1976

„Marţi 2 martie”


„S-a hotărât ca Ghişe să nu mai vadă singur filmul (Mere roşii, n.m.), ci odată cu Dumitru Popescu, ceea ce se întâmplă prima oară, după cum ştiu eu. Desigur, faptul nu are nici o importanţă care să mărească şansele lui - decât în măsura în care exprimă optimismul Casei de film. Astfel, au început lungile aşteptări: ieri am stat pe culoarele Casei Scânteii ore întregi, pentru ca Popescu să prefere să vadă un film american... Asta s-ar putea întâmpla în fiecare zi, o săptămână-două. Deci în primul rând răbdare.

În ceea ce priveşte şansele de aprobare, nu se poate aprecia nimic - momentul nu este deloc bun şi nici nu văd cum ar putea veni curând unul favorabil. Dacă stai pe culoarele Casei Scânteii, te îngrozeşti de câte zvonuri, măsuri şi instrucţiuni auzi. Cultura dispare pe zi ce trece. În curând se va ajunge la fel ca în China. D. Solomon îmi spunea că, astăzi, un asemenea scenariu ca al meu nici n-ar mai intra în producţie. Iar unul ca «Filip cel Bun»...

În schimb, aud tot mai multe vorbe bune despre filmul meu. Demi* mi-a spus c-a auzit de la oameni de încredere şi care nu sunt prietenii mei că este mai bun decât «Filip cel Bun». Faptul, pe de-o parte, m-a bucurat, că există o asemenea comparaţie, dar, pe de altă parte, m-a necăjit: asta ar putea să-l îndepărteze pe Dan de mine. Şi aşa se poartă destul de aiurea. Vreau să sper că numai Carmen şi conflictul meu cu ea să fie motivul (dacă poate exista o circumstanţă). În orice caz, sâmbătă după vizionare, când toată lumea mă felicita, n-am avut impresia că se bucură prea tare. Ba, singurul lucru pe care l-a găsit să mi-l spună a fost să nu mi-o iau în cap. Doamne, cât aş vrea să nu simt bine şi Dan să nu fie aşa.

(fragment din Pagini de jurnal de Alexandru Tatos, volum reeditat recent la Nemira)

Later edit: Cum în ţărişoara asta cărţile dedicate cinemaului (autohton sau de-afară) sunt nu rare, ci în curs de dispariţie, iar cele care apar au tiraj de samizdat, iniţiativa Editurii Nemira merită apreciată şi mediatizată. Mă gândesc, de pildă, la colegii de la Cinetipar, care, nu am nici o îndoială, vor face o prezentare de ţinută acestui Jurnal. Şi-ar mai fi şi alţii!