Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

Sunday, December 31, 2017

Crème de la crème: cine-retrospectiva anului 2017 [by Cinesseur]

Sub raza de acțiune a acestui dicton stăm.


Fiindcă:

1. Am văzut enorm de puține filme comparativ cu alți ani.
2. Din enorm de puținele filme văzute, enorm de multe au fost un borefest istovitor (pentru ochi și neuron).
3. Ipso facto o astfel de situație mi-a insolitat cinemetabolismul, nevoia de a revizita clasici (prilej constant de epifanii) impunându-se de la sine.
4. Descoperirile demne de atenție sunt indirect proporționale cu volumul (vorba vine) de filme parcurse.
5. Corolar (atenție, urmează un pasaj aparent scorțos):

Baudrillard zicea undeva, referindu-se la fazele succesive ale imaginii, că ultima fază ar fi fără raport cu realitatea, orice tip de realitate, fiindu-și propriul simulacru pur. Altfel spus, în acest al patrulea caz ea nu mai ține defel de ordinul aparenţei, ci de al simulării. Ori anul acesta cu așa ceva m-am confruntat în cinema: Hazanavicius l-a (di)simulat pe Godard într-o însăilare sinonimă cu antidefiniția antibiopic-ului, Lynne Ramsay pe Scorsese, Baumbach pe Woody Allen (relativ decent), Lanthimos pe Kubrick & Haneke, Haneke pe el însuși într-un sequel ce spoilerește finalul din Amour, iar Sofia Coppola pe Siegel (la propriu, aici fiind vorba despre un remake). Don, nu Bugsy (inside joke!). E tot mai complicat, așadar, să distingi între autori și impostori în condițiile astea, prin urmare i-am eliminat pe toți (și pe mulți alții) rămânând cu filmele de mai jos.

➽➽➽ Supradisclaimer: nu am simțit nevoia să justific prezența fiecărui titlu inclus în top. Sau să emit diverse considerații pe seama unuia sau altuia. Acolo unde s-a întâmplat e pur hazard. Înseamnă fie că m-a dus capul să croșetez ceva cât de cât rezonabil, fie că în același cap s-au produs niște asocieri de idei sau senzații. În alte situații am găsit de cuviință să ilustrez cu un fragment. Nu musai reprezentativ. Take them or leave them!

📕📕M e n ț i u n i (onorante)📕📕

Kedi (dir. Ceyda Torun/2016)


Studiu antropologic despre ecosistemul dezvoltat de pisici în Istanbul. Și despre interdependența speciilor (vizibilă mai ales la ființele bipede). „Though cared by many, they live without a master”, suntem informați chiar în prolog. Iar modul acesta al mâțelor de a-și purta singure de grijă în furnicarul urban din metropola bosforeană e fascinant. [side note: într-un tom de peste 400 de pagini dedicat Istanbulului, Pamuk se referă fix de 5 ori la pisici; asta nu e din film, e de la mine și are caracter strict anecdotic]

The Trip to Spain + On the Road: două false documentare, un trademark deja la Michael Winterbottom, ce depind în bună măsură de imaginația & disponibilitatea spectatorului (primul e cât se poate de fresh și e cel mai bun - as in consistent - din trilogia The Trip, al doilea e de anul trecut și ține aproape de turneul de adio al trupei Wolf Alice). Ambele îi recertifică cineastului britanic predispoziția pentru hedonomadism și sincretisme de tot felul.


Kurîpî: Itsuwari no rinjin/Creepy (dir. Kyoshi Kurosawa/2016)


Dincolo de exercițiul stilistic în siajul horrorurilor de serie B prestat de Kurosawa, tipul din dreapta (Teruyuki Kagawa) are o corporalitate statică frisonantă prin intermediul căreia domină cadrul doar prin simpla prezență (aș compara-o cu performanța lui Kyle MacLachlan ca doppelgänger cooperian). Aparent socialmente șters, insul se transformă în vampir domestic ce-și hipnotizează victimele cu o privire tenebroasă de gargui. Sau de demon kabuki. Și asta-i doar o parte din ce este în stare.

Hermia & Helena (dir. Matías Piñeiro/2016)


Pornește din Argentina & de la A Midsummer Night's Dream și ajunge în New York la ceva ce ar putea fi numit A Midsummer Manhattan Dream. Tușe rohmeriene subtile și clin d'oeil-uri șăgalnice la Woody Allen ori Hong Sang-Soo. Gretei Gerwig i-ar plăcea să vadă ce-a ieșit din pasiunea lui Piñeiro pentru Shakespeare. Am zis Greta Gerwig? Vă întâlniți cu ea ceva mai la vale.

Colossal (dir. Nacho Vigalondo /2016)

Mai degrabă nu, dar nu se știe ca pământul...
Cel mai mișto hijacking al unei comedii romantice și cel mai mișto discurs disuasiv din ultima vreme, mixat pe tropi godzillieni, despre fricile ce ne rod sărmanele creiere. What's that coming over the hill, is it a monster, is it a monster?

El ciudadano ilustre (dir. Mariano Cohn & Gastón Duprat/2016)



------------------------ Crème de la crème -----------------------

15. Columbus (dir. Kogonada/2017)


Mi-a amintit de vorbele lui George Bălăiță din Lumea în două zile: „Ascultați: oricît de al dracului și de aspru ar fi omul și oricît de înaltă mintea lui și de adînc sufletul, el are nevoie de puțină melodramă. Mulți nu recunosc, dar asta nu schimbă nimic. (...) păcătoasa de melodramă, atît de ispititoare, convențională și oportunistă, și care face atît de bine la glande.” Aș avea niște amendamente la epitetele astea (convențională și oportunistă) deoarece filmul lui Kogonada (nom de guerre calamburizat din Kôgo Noda, scenaristul lui Ozu) le evită. Plus că segmentul melo e mai mereu ocultat de dramă. Și dacă n-ar trișa un pic, l-aș putea chiar așeza lângă Mystery Train, Lost in Translation sau Kumiko. Care nu-s melodrame dar vorbesc credibil despre alienare, stare omniprezentă aici.

14. Félicité (dir. Alain Gomis/2017)


Neorealism african la cote paroxistice și un personaj feminin pe măsură. Comparabil cu cel făcut de Mary J. Blige în filmul de mai jos. Care-i o pictură vivantă.

13. Mudbound (dir. Dee Rees/2017)


12. Memoir of a Murderer (dir. Won Shin-Yeon /2017)

Rezon, Cătălin!
11. Nelyubov/Loveless (dir. Andrey Zvyagintsev/2017)


Sesizați diferența dintre cele două cadre? Eu inițial am crezut că al doilea e victima unei probleme tehnice (o corecție prea puternică de culoare), apoi că are rolul de a marca intrarea într-un alt capitol temporal. Dar nu: e doar o palidă și vremelnică rază de soare într-un film întunecat despre o societate derutată (cea rusă), care și-a pierdut reperele clasice (statul, biserica etc.), transformate de occidentalizarea impetuoasă în ip-uri dinamice al căror pattern de configurare scapă sistematic printre degete.

Zvyagintsev operează cu un epic dens populat pe de o parte (minoritară) de forme spontane de agregare a umanității (vezi voluntarii care preiau rolul autorităților în misiunea de căutare a puștiului dispărut), iar pe partea cealaltă de monștri cinici, narcisiaci și egocentrici generați de matrixul lipsit de afecțiune în care au crescut. Nedoriți de părinți, neiubiți de cei din jur, atenți doar la ei înșiși ajung să aplice la rândul loc aceeași formulă de multiplicare a traumelor. Finalul e revelator în acest sens: nici unul dintre cei doi protagoniști nu a înțeles vreo iotă din ceea ce li s-a întâmplat.

10. A Quiet Passion (dir. Terence Davies/2016)


Terence Davies, exponent de prim rang al slow cinema-ului contemporan, a luat un personaj incomod și polemic al literaturii americane (Emily Dickinson) și l-a făcut icoană. Mai că-ți vine să te închini la ea. Priviți, vă rog, dâra aia de lumină ce-i dă contur chipului și poate veți înțelege unde bat.

9. Gabriel e a montanha (dir. Fellipe Barbosa/2017)



Tulburător atât prin subiect, cât și prin maniera de a-l pune în abis (dacă mi se permite formularea). Nu simt nevoia să detaliez. Filme ca ăsta se văd, nu se discută.

8. Lady Bird (dir. Greta Gerwig/2017) & Brad's Status (dir. Mike White/2017)

...and beta males (asta e forma completă a replicii)
La 15 ani distanță (de evenimentele din Lady Bird), Sacramento rămâne în continuare un oraș din care se pleacă, nu unul în care se vine, lucru pe care-l spunea și I.D. Sîrbu (despre Craiova) în fabulosul său jurnal. Ternul oraș californian pare că are un ferment special pentru ratare și blazare, iar personajul lui Stiller, om în toată firea, cu copil ajuns pe punctul de a intra la facultate, exact asta simte. El e imaginea a ceea ce ar fi putut fi/deveni Christine „Lady Bird” McPherson (Saoirse Ronan) dacă ar fi rămas. De oriunde ai privi însă amândoi sunt niște Rabbit updikieni.

8. Ejdeha Vared Mishavad!/A Dragon Arrives! (dir. Mani Haghighi/2016) & Mimosas (dir. Oliver Laxe/2016)


„(...) a wooden jigsaw puzzle - is not a sum of elements to be distinguished from each other and analysed discretely, but a pattern, that is to say a form, a structure: the element’s existence does not precede the existence of the whole, it comes neither before nor after it, for the parts do not determine the pattern, but the pattern determines the parts: knowledge of the pattern and of its laws, of the set and its structure, could not possibly be derived from discrete knowledge of the elements that compose it. That means that you can look at a piece of a puzzle for three whole days, you can believe that you know all there is to know about its colouring and shape, and be no further on than when you started. The only thing that counts is the ability to link this piece to other pieces, and in that sense the art of the jigsaw puzzle has something in common with the art of go.” (Georges Perec - La Vie mode d'emploi/Life A User's Manual)

7. Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (dir. Martin McDonagh/2017)

Slavă Domnului că băieții din Hive-CM8 au pus iar în circulație niște screenere (se întâmplă mereu înainte de Oscaruri), că așa am ajuns să văd în timp util, chiar dacă nu la cine știe ce parametri calitativi (imagine rugoasă ca pe casetele VHS de odinioară și sunet pricăjit), încă o fărâmă din absurdul birocratic pe care americanii îl numesc și law enforcement. Dacă punem și-un f în fața acelui law, avem echivalentul sau poate cauza întâmplărilor cărora le suntem martori. Vizionare obligatorie pentru frații Coen.

6. Personal Shopper (dir. Oliver Assayas/2016) & A Ghost Story (dir. David Lowery/2017)

Asamblajul ăsta ar putea funcționa foarte bine și pe post de cvasimilitudini. În plan secund e liantul.
Deși operează cu o iconografie convențională stafii related, ambele lungmetraje țin la distanță majoritatea tropilor din producțiile de (sub)gen, inclusiv cei din horrorurile (a)tipice. Nu-și propun să sperie sau să amuze, cu atât mai puțin să romantizeze sau să psihologizeze absența post-mortem și efectele ei asupra celor rămași în viață. Sentimentul pe care mi l-au lăsat mie e subsumabil versurilor lui Elytis din Clima absenței:

„Toți norii spoveditu-s-au pământului:
Locul lor un alean al meu l-a luat.
Iar când părul meu a-nceput să ducă dorul unei mâini
fără păreri de rău
M-am strâns într-un nod de durere.”

La filmul lui Lowery, deși superfluă obsevația, ar mai fi de remarcat (n-ai cum, sare literalmente în ochi) imaginea somptuoasă (Andrew Droz Palermo), iar la Assayas economia de mijloace prin care creează o secvență de suspans demnă de orice antologie de profil. Ca să-l parafrazez pe Godard, pentru a produce un astfel de moment el a avut nevoie doar de un tren, un smartphone și o fată (speriată).

5. Good Time (dir. Benny & Josh Safdie/2017)


Demonstrează cum referințele cinematografice sunt puncte de pornire, nicidecum omagii osificate. Bad trip nocturn hipnotic și imprevizibil. De menționat și muzicile techno-moroderiene din coloana sonoră semnată de David Lopatin (as Oneohtrix Point Never).

4. Jeanette (dir. Bruno Dumont/2017)


Copilăria Ioanei d'Arc în versiune muzicală. Aventurile deconstructiviste ale lui Dumont continuă cu aceeași vervă. Ținta: musicalul. What's gonna be next?

3. Visages, villages (dir. JR & Agnès Varda/2017)


Nu știu cum s-a nimerit, dar mai mult de jumătate din filmele care au intrat în acest clasament sunt despre călătorii. Și absențe. Periplul (cine)fotografic pus la cale de cei doi artiști are aerul unei splendide improvizații (vezi și credo-ul exprimat de Agnès în primul screenshot) ce ar putea continua la nesfârșit (ideile de fotografii și transpunerea lor în realitate învecinându-se cu infinitul). În același timp, e și o incursiune în trecutul iconoclastei AV care developează figura unui personaj (tutelar?) larger than life (domnul cu ochelari din dreapta) care acum se ține de farse dureroase. Cel puțin pentru Varda.

2. Austerlitz (dir. Sergei Loznitsa/2016)

A punctat mai mult decât pertinent Letiția, am zis și eu câteva lucruri (aici dar și pe fb), rămâne să-i dau cuvântul lui Austerlitz, personajul romanului omonim scris de W.G. Sebald, trigger pentru documentarul lui Loznitsa:


„Nu cred că pricepem legile ce guvernează revenirea trecutului (...), dar din ce în ce mai mult mi se pre că timpul nici nu există, ci că există doar diferite încăperi întortocheate și vârâte unele într-altele după o stereometrie superioară, și între care viii și morții pot circula încolo și-ncoace după bunul lor plac, și cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult ni se pare că noi, cei ce mai suntem încă în viață, nu suntem în ochii morților decât niște ființe ireale, ce devenim vizibili doar câteodată, în anumite condiții de lumină și atmosferice.” (cartea a apărut în românește la Editura Art - Colecția Desenul din covor - în traducerea Iuliei Nisipeanu)

1. Twin Peaks: The Return (dir. David Lynch/2017)


„Nu trebuie
Să-ţi spui gândurile
Dacă regreţi
Trecute scrisele rânduri.

Şadă mintea-n Neant
Din câte veacuri zvonesc,
Nimic a nu mai reţine
Din multe ce se vorbesc.

Nu este, şi nici n-a fost;
Trec zile şirag.
Orizont suspect,
Şi metafizic prag.” 
(George Bacovia - Sine die)