După ce vedeţi Killer Joe s-ar putea să vă gândiţi de două ori înainte să mai comandaţi ceva la KFC (în care F-ul poate fi asociat mai ales cu Friedkin, regizorul). Modul în care acesta introduce un copan fript într-un mecanism narativ oricum tur(b)at le va aminti unora de celebra legendă urbană cu Mick Jagger şi batonul Mars, iar altora le va provoca probabil greaţa (chit că nu-i croit ca un sick movie).
For what it's worth, Killer Joe e o comedie neagră, uşor absurdă, desprinsă parcă din sezoanele Jerry Springer Show. Diferenţa o face abordarea, iar în cazul lui Friedkin aceasta e grevată de recursul frecvent şi fervent la trei teme: pulsiunile criminale, sexualitatea deviantă şi amoralitatea. Într-o astfel de combinaţie e limpede că umorul, negru ca smoala şi el, e din partea casei.
Cât despre plasarea filmului între sau lângă Blood Simple şi No Country For Old Men, aşa cum am auzit vorbindu-se pe ici, pe colo, aş zice mai degrabă nu, chiar dacă fostul rege neîncoronat al rom-com-urilor stupide (ce vremuri îndepărtate, monșer!), Matthew McConaughey, reuşeşte să se apropie convingător de Chigurh-ul lui Bardem, jucând cam acelaşi tip de personaj: un freelancer al răzbunării, dement-tenebros. Juno Temple, în schimb, mi-a amintit în unele momente de personajul lui Sissy Spacek din Badlands.
Cât despre plasarea filmului între sau lângă Blood Simple şi No Country For Old Men, aşa cum am auzit vorbindu-se pe ici, pe colo, aş zice mai degrabă nu, chiar dacă fostul rege neîncoronat al rom-com-urilor stupide (ce vremuri îndepărtate, monșer!), Matthew McConaughey, reuşeşte să se apropie convingător de Chigurh-ul lui Bardem, jucând cam acelaşi tip de personaj: un freelancer al răzbunării, dement-tenebros. Juno Temple, în schimb, mi-a amintit în unele momente de personajul lui Sissy Spacek din Badlands.