Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 26 februarie 2016

Cvasimilitudini II.42 [Men in the mirror]*

Screenshot from The Apartment (dir. Billy Wilder/1960)

Jobs (dir. Joshua Michael Stern/2013)

Reflectere (în latină) înseamnă a trimite înapoi, a (te) întoarce, inclusiv, metaforic vorbind, a te întoarce cu faţa spre tine însuţi, sens care a devenit ulterior tot mai răspândit, sinonim cu a medita. Oglinda, „figură a figurii”, facilitează această întoarcere într-o formă cât se poate de fizică şi de exactă. Avem de-a face cu un proces mental al trimiterii spre autoexaminare definit în termeni optici.

O ipostaziere a uneia dintre cele patru virtuţi cardinale, Prudenţa, e redată de sculptorul francez Michel Colombe într-un ansamblu funerar edificat în memoria ducelui Francisc al II-lea de Bretagne, sub forma unei femei care ţine într-o mână o oglindă şi-n cealaltă un compas (n-are prea mare legătură sau poate are şi nu-mi dau eu seama, însă nu pot să nu mă gândesc, în context, la expresia englezească moral compass). Versiunea aceasta e un pic diferită de cea clasică în care un şarpe e în locul compasului, însă a fost foarte prizată în epocă. În toate variantele sale iconografice din secolele XV-XVI, Prudenţa (Phronesis în Etica nicomahică a lui Aristotel) apare scrutându-şi liniştită oglinda.

Obiect filmic privilegiat, oglinda are multiple reprezentări şi funcţionalităţi pe ecran. Aşa cum afirmă Christian Metz, autorul unei excepţionale taxonomii speculare şi speculative în acelaşi timp, „we could regard them as variants of the secondary screen, as they isolate a «view» inside the view, but their mode of action is different: they do not intercept the gaze or let it pass through, in the manner of a door or a blind, but they return it to the sender; they recast it. Once again this is a case of reflexivity (literally, on this occasion) as the spring of enunciation.”

Despre acest reflexivity e vorba în imaginile de mai sus. În deja ultrafaimosul cadru din The Apartment, multiplicat în diverse versiuni în tot felul de producţii, Jack Lemmon îşi redescoperă chipul în luciul mat al unei oglinzi fisurate. Dar nu oricum, ci în dublu exemplar, metaforă a ambivalenţei (dedublării) personajului său. „Întâlnirea” nu e un şoc în accepţiunea literală a termenului. Dacă priviţi cu atenţie, aerul celui ce se  confruntă neaşteptat, pe nepusă masă, cu his inner self e mai degrabă distrat. Ceva de genul „ia uite cine mă dă în vileag”! Trebuie să admitem: avem aici o mostră de psihanaliză lacaniană de cea mai înaltă rezoluţie.

Al doilea cadru nu e un omagiu şi nici vreo replică pentru primul, cum s-ar putea crede. Tocmai pentru că nu e aşa ceva l-am şi ales. Mai mult, nici suprafaţa în care Steve Jobs (interpretat de Ashton Kutcher) îşi reflectă figura nu aparţine unei oglinzi, ci unui obiect-surogat (de oglindă şi nu numai): un iPod. Adică exact acel gadget, mă rog, unul dintre cele câteva, de care se leagă indisolubil numele său. Practic, graţie unui gest studiat şi îndelung exersat, autorul se întâlneşte cu el însuşi într-un puseu narcisiac specific indivizilor proteici, industrioşi.

Întâmplarea asta mi-a amintit de prinţul şi mai apoi efemerul împărat roman Otho (a domnit câteva luni, din 15 ianuarie până în 16 aprilie 69), ironizat de Juvenal în scrierile sale deoarece atunci când comanda ridicarea drapelelor pentru luptă, se privea în oglindă. Pe lângă arme, din recuzita sa de război făcea parte şi oglinda. Juvenal avea şi alte obiecţii (sau le conexa cu o anume orientare sexuală a imperatorului), însă e un detaliu nesemnificativ în raport cu ce am discutat până acum.

Recapitulare şi concluzie (via Baltrušaitis, sursă pentru o parte din acest expozeu): 
„Oricare i-ar fi forma şi menirea, oglinda este întotdeauna o minune în care realitatea şi iluzia se-nghesuie şi se confundă. Revelarea imaginii omului era primul său fapt. Revelaţie fizică şi morală, ea-i fascina pe filosofi. Socrate şi Seneca preconizau oglinda ca pe-un mijloc de cunoaştere. Oglinda e atributul Prudenţei şi încarnează Înţelepciunea. „Reflexiile” în gândire şi-n oglindă sunt desemnate prin acelaşi cuvânt.”

* Continuare sau dezvoltare a unui post anterior pe aceeaşi temă.

luni, 22 februarie 2016

Telegrame berlineze cu doi premianţi: Ilegitim şi Fuoccoamare

Direct de la Berlin (adică omul nici nu a apucat să ajungă acasă), unde le-a văzut, despre două filme premiate: Ilegitim  (dir. Adrian Sitaru) - premiul C.I.C.A.E. (Confédération Internationale des Cinémas d’Art et d’Essai/Confederația Internațională a Cinematografelor de Artă) şi Fuoccoamare (dir. Gianfranco Rossi) - Ursul de Aur. Ladies & gents, Virgil P. (care a mai scris aici şi despre The Wolfpack).
«
Adrian Sitaru a făcut mai demult un film, Din dragoste cu cele mai bune intenții, despre un tip cuminte, care nu vrea să supere pe nimeni. A fost un film cuminte, care nu a supărat pe nimeni. Nu același lucru se poate spune despre Ilegitim, un film îndrăzneț, care se joacă cu regulile nescrise ale Noului val. Ar fi unul din modurile în care poate fi văzut/citit: o chestionare a dogmelor cinema-ului contemporan românesc.

În acest context, alegerea selecţionerilor de la Berlin de a-l plasa în Forum pare şi mai potrivită, aceasta fiind o secțiune axată pe filme cu un caracter pronunțat experimental. În treacăt fie spus, Ilegitim a avut parte de o sală plină și de o primire calduroasă din partea publicului, chiar dacă asta nu spune prea multe, Berlinala având în general un public generos. La discuția de după premieră, Sitaru a dezvăluit că a vorbit cu actorii despre personajele lor cu mai bine de un an înainte de începerea filmării. Asta se vede în adâncimea personajelor și în modul diferit în care actorii au ales să și le însușească: de la Sașa, expansivă, sentimental-exhibiționistă, la Gilda, implicată într-un fir epic secundar de o elegantă subtilitate.

Altceva ce iese din tipar aici este dilema morală ca forță principală din spatele scenariului. E o situație rară în Noul val românesc, pregătit mai degrabă să prezinte alegerea implacabilă a compromisului moral. Două teme care duc imediat cu gândul la titluri de marcă din cinematografia recentă, incestul și avortul, cauzează dilemele. Teme grele, veți zice. Da, dar abordarea e nouă: nu există o singură alegere, scenariul nu trebuie constrâns de magnitudinea temei. Se poate și altfel, cam ăsta ar fi mesajul. Altfel decât ne-au obișnuit reprezentanţii Noului val. 

Și încă un act de curaj: la un moment dat există o ieșire ad litteram din realism. Deloc stângace, deloc forțată, pur și simplu naturală. Blink and you’ll miss it. Dacă o ratați, nu-i nimic, Ilegitim merită urmărit din nou.

Fuocoammare, focul din larg (cu sau fără f mare), este tragedia prin care trec refugiații încercând să traverseze Mediterana, ajungând la Lampedusa, pământul italian cel mai apropiat de Africa. Cu un astfel de subiect, un gând facil ar fi că Ursul de Aur primit are o motivație politică. Schema e simplă și încercată: alegi un subiect fierbinte și marșezi pe efectul de șoc. Într-adevăr, atunci când filmezi detaliile acestei tragedii, inevitabil există scene greu de urmărit. Dar intenția lui Rosi nu este de a șoca, ci de a face o legătură. O conexiune între noi, publicul european, și ceilalți, cei de pe vapoarele care trec Mediterana, care să îi transforme în ochii noștri din niște statistici în ceea ce sunt cu adevărat: oameni.

De aici şi paralela pe care filmul o face între viața liniștită a lampedusienilor (și relația lor clar definită cu marea, ca pescari și ca locuitori ai unei insule) și experiența traumatizantă a celor care traversează marea în condiții precare. Alt mod în care se face legătura e concentrarea pe poveștile individuale. Rosi are talentul de a le găsi, s-a văzut asta și în Sacro GRA: nigerieni care își cântă călătoria, o gravidă la ecograf (o scenă care dă senzația unui act reparatoriu, a unui bine fragil), o tânără care încearcă să-și stăpânească plânsul turnându-și apă în cap.

Nu sunt imaginile cele mai șocante din film, dar sunt puternice prin faptul că rămân cu tine. Puternică e și mărturia singurului doctor de pe insulă, un factotum sanitar care întâmpină vapoarele cu refugiați de mai bine de zece ani. Pentru el, experiența directă a ororii nu devine rutină. Lucru care ar trebui să fie valabil şi pentru noi, cei care vedem aceste orori mediat.
»

duminică, 21 februarie 2016

Cvasimilitudini II.41 [Mirrored couples]

Screenshot from Amateur (dir. Hal Hartley/1994)

Screenshot from Spectre (dir. Sam Mendes/2015)

Astea-s din categoria jocurilor erotice în care raporturile de forţe sunt relativ echilibrate, dar avem un exemplu şi din partea cealaltă, cea a dominaţiei masculine pure ca armă de persuasiune (care exclude erotismul). E dintr-un film-cult de Michael Mann, cineast cu o lungă filmografie dedicată eroilor macho. Nu spui care, da' nici nu-i aşa greu de intuit.

duminică, 14 februarie 2016

Juxtapuneri (XL) [Cai şi măgari]

Screenshot from Of Horses and Men (dir. Benedikt Erlingsson/2013)

„Trebuie să fi fost în vremurile dinainte de Războiul civil, pe când trăia în Roa un preot atât de îngâmfat, încât nu se lăsa văzut în public fără gulerul preoţesc. Dacă întâlnea purtări urâte (oameni care beau fără măsură, copii care se încăierau în stradă), îi bătea la cap pe făptaşi cu Biblia. De cum îl zăreau de departe, localnicii apucau pe străduţe lăturalnice ca să-l evite pe Sfinţia Sa. Pe scurt, era un individ plicticos, pios şi scorţos, a cărui principală problemă era că n-avusese parte de femeie la viaţa lui.
Ei bine, într-o zi i s-a trimis vorbă că într-un sat vecin, la vreo zece kilometri depărtare, stătea să moară un om. Era nevoie urgentă de preot, ca să-i dea ultima împărtăşanie. Nu avea cal, aşa că a început să bată pe la uşi: iapa vecinului din dreapta trebuia potcovită; armăsarul vecinului din stânga era deja la păşune, şi tot aşa. În cele din urmă, preotul a găsit un om care avea un măgar - şi care s-a arătat cum nu se poate mai bucuros să-l ajute. „Domnul să se îndure de tine», a spus preotul, urcându-se cu greu în şa şi făcând semnul crucii. Şi pe-aici ţi-e drumul, ca vântul.
N-a călărit mult, că gândurile preasfinte i-au fost tulburate de un răget slab. Oarecum deranjat, l-a ignorat. Dar, pe măsură ce mergea, răgetele se înteţeau, până au devenit un cor straniu, frenetic. Deja enervat, distras în mod atât de urât de la rugăciuni, a aruncat o privire în urmă şi, spre spaima lui, a văzut că-l urmăreau îndeaproape o herghelie întreagă de măgari. Sătenii de pe marginea drumului au vîzut o arătare de neuitat - o grămadă de măgari sălbatici, masculi, care alergau după o femelă în călduri, iar călare pe ea preotul, cu o figură îngrozită. Omul a făcut singurul lucru pe care-l putea face: şi-a îndemnat măgăriţa să alerge mai repede, în vreme ce măgarii deveneau tot mai agresivi şi se împingeau unii pe alţii. În cele din urmă, unul a reuşit să se arunce înainte şi să se prindă de crupa doamnei burro, aterizând cu copitele din faţă în buzunarele preotului şi ţintuindu-l acolo, în mijlocul unui act iminent de moravuri uşoare măgăreşti în flagrant.
Cei care au văzut fapta spurcată spun că, dacă veşmântul preotului ar fi fost mai prost cusut, poate ar fi scăpat mai uşor. Dar aşa, preotul a călărit mai departe, cu capul smucindu-i-se în faţă şi-n spate, prefăcându-se că nu se întâmpla nimic şi făcând semnul crucii. Până să ajungă la el, bolnavul îşi revenise în mod miraculos, iar preotul s-a culcat, atât de traumatiizat, spun unii, încât nici nu că s-a mai întors în Roa - şi nici la măgarii de acolo”.

Fragmentul de faţă, o notă de subsol, dacă vă vine să credeţi, este extras dintr-un roman - Camera de povestit - scris de Michael Paterniti şi apărut în Statele Unite în acelaşi an cu filmul islandez, deci nici pomeneală ca autorii să fi auzit unul de altul. La noi cartea a fost tradusă la Publica, în colecţia Narator, o colecţie în care de regulă sunt incluse titluri mai mult decât ok. Nici acesta nu face excepţie, deşi în primă fază am avut o reţinere, văzând cine o recomandă: Elizabeth Gilbert, autoarea ororii Eat, Pray, Love în persoană.  

Not for me, mi-am zis, e o porcărie de-aia cu epifanii de mâna a şaptea şi mesaje motivaţionale ce fac deliciul caprelor corporatiste. M-am pripit, atâta zic în apărarea mea. Evident, nu e vreun roman care să revoluţioneze specia din care se trage, dar e foarte bine scris, are vervă şi vino-ncoa, plus tot felul de insight-uri documentare ce-ţi pot face cultura generală de ruşine. Mă rog, e genul de literatură pe care doar americanii sunt în stare s-o producă, dar la fel ca filmele de la Hollywood, există vârfuri şi fundături. Camera de povestit e un vârf.

Partea italicizată din titlu nu e de la mine, ci de la Paterniti. O să vedeţi voi de ce.

duminică, 7 februarie 2016

Cvasimilitudini II.40 [Wild sex in the library]

Screenshot from Atonement (dir. Joe Wright/2007)

Screenshot from Gone Girl (dir. David Fincher/2014)

Context în care ar trebui spus că lui Fincher îi plac bibliotecile, arhivele sau amfiteatrele, spaţiile livreşti, cum ar veni. Un exemplu e aici, dar mai găsiţi astfel de detalii în The Social Network şi-n Zodiac.

miercuri, 3 februarie 2016

Juxtapuneri (XXXIX) [Sârme]

„JAKE: (...) Dar când am ajuns acolo cu maşina, unul dintre agenţii mei a fost cel care a găsit capul. Era destul de departe de trup. De fapt, zăcea tot acolo unde îl lovise sârma.
TC: Sârma, da. N-am înţeles niciodată cum a fost asta cu sârma. E aşa de...
JAKE: Ingenios?
TC: Mai mult decât ingenios. Absurd.
JAKE: Nu e deloc absurd. Amicul nostru a găsit pur şi simplu o metodă foarte drăguţă de a-l decapita pe Clem Anderson. Să-l omoare fără cel mai mic risc să existe martori.
TC: Presupun ca elementul de matematică e de vină. Întotdeauna mă zăpăceşte orice are legătură cu matematica.
JAKE: Ei bine, domnul care se face vinovat de asta are fără doar şi poate o minte matematică. În orice caz, a avut de făcut o mulţime de măsurători foarte precise.
TC: A întins un fir de sârmă între doi copaci?
JAKE: Un copac şi un stâlp de telefon. Un fir rezistent, din oţel, ascuţit până s-a subţiat ca o lamă. Era practic invizibil, chiar şi la lumina zilei. Dar pe înserat, când Clem a ieşit de pe autostradă şi a luat-o pe drumul ăla îngust în teleaga lui smintită, n-ar fi avut cum să-l zărească. L-a prins exact unde trebuia: sub bărbie. Şi, după cum vezi, i-a retezat capul la fel de uşor cum smulg fetiţele petalele margaretelor.”
(Truman Capote - Cioplitorul de sicrie, în volumul Muzică pentru cameleoni, Ed. Polirom, 2009, traducere de Iulia Gorzo)

Şi-acum aruncaţi o privire aici (aş fi putut pune clipul, dar mi se par mai de impact screenshot-urile):

Screenshots from The Counselor (dir. Ridley Scott/2013)

Scenaristul e nimeni altul decât Cormac McCarthy, admirator declarat al lui Truman Capote, iar ceea ce vedeţi aici e un omagiu. Se poartă la marii scriitori. Mai ales când amândoi au atâtea în comun cu cinema-ul.