Screenshot from Of Horses and Men (dir. Benedikt Erlingsson/2013)
„Trebuie să fi fost în vremurile dinainte de Războiul civil, pe când trăia în Roa un preot atât de îngâmfat, încât nu se lăsa văzut în public fără gulerul preoţesc. Dacă întâlnea purtări urâte (oameni care beau fără măsură, copii care se încăierau în stradă), îi bătea la cap pe făptaşi cu Biblia. De cum îl zăreau de departe, localnicii apucau pe străduţe lăturalnice ca să-l evite pe Sfinţia Sa. Pe scurt, era un individ plicticos, pios şi scorţos, a cărui principală problemă era că n-avusese parte de femeie la viaţa lui.
Ei bine, într-o zi i s-a trimis vorbă că într-un sat vecin, la vreo zece kilometri depărtare, stătea să moară un om. Era nevoie urgentă de preot, ca să-i dea ultima împărtăşanie. Nu avea cal, aşa că a început să bată pe la uşi: iapa vecinului din dreapta trebuia potcovită; armăsarul vecinului din stânga era deja la păşune, şi tot aşa. În cele din urmă, preotul a găsit un om care avea un măgar - şi care s-a arătat cum nu se poate mai bucuros să-l ajute. „Domnul să se îndure de tine», a spus preotul, urcându-se cu greu în şa şi făcând semnul crucii. Şi pe-aici ţi-e drumul, ca vântul.
N-a călărit mult, că gândurile preasfinte i-au fost tulburate de un răget slab. Oarecum deranjat, l-a ignorat. Dar, pe măsură ce mergea, răgetele se înteţeau, până au devenit un cor straniu, frenetic. Deja enervat, distras în mod atât de urât de la rugăciuni, a aruncat o privire în urmă şi, spre spaima lui, a văzut că-l urmăreau îndeaproape o herghelie întreagă de măgari. Sătenii de pe marginea drumului au vîzut o arătare de neuitat - o grămadă de măgari sălbatici, masculi, care alergau după o femelă în călduri, iar călare pe ea preotul, cu o figură îngrozită. Omul a făcut singurul lucru pe care-l putea face: şi-a îndemnat măgăriţa să alerge mai repede, în vreme ce măgarii deveneau tot mai agresivi şi se împingeau unii pe alţii. În cele din urmă, unul a reuşit să se arunce înainte şi să se prindă de crupa doamnei burro, aterizând cu copitele din faţă în buzunarele preotului şi ţintuindu-l acolo, în mijlocul unui act iminent de moravuri uşoare măgăreşti în flagrant.
Cei care au văzut fapta spurcată spun că, dacă veşmântul preotului ar fi fost mai prost cusut, poate ar fi scăpat mai uşor. Dar aşa, preotul a călărit mai departe, cu capul smucindu-i-se în faţă şi-n spate, prefăcându-se că nu se întâmpla nimic şi făcând semnul crucii. Până să ajungă la el, bolnavul îşi revenise în mod miraculos, iar preotul s-a culcat, atât de traumatiizat, spun unii, încât nici nu că s-a mai întors în Roa - şi nici la măgarii de acolo”.
Fragmentul de faţă, o notă de subsol, dacă vă vine să credeţi, este extras dintr-un roman - Camera de povestit - scris de Michael Paterniti şi apărut în Statele Unite în acelaşi an cu filmul islandez, deci nici pomeneală ca autorii să fi auzit unul de altul. La noi cartea a fost tradusă la Publica, în colecţia Narator, o colecţie în care de regulă sunt incluse titluri mai mult decât ok. Nici acesta nu face excepţie, deşi în primă fază am avut o reţinere, văzând cine o recomandă: Elizabeth Gilbert, autoarea ororii Eat, Pray, Love în persoană.
Not for me, mi-am zis, e o porcărie de-aia cu epifanii de mâna a şaptea şi mesaje motivaţionale ce fac deliciul caprelor corporatiste. M-am pripit, atâta zic în apărarea mea. Evident, nu e vreun roman care să revoluţioneze specia din care se trage, dar e foarte bine scris, are vervă şi vino-ncoa, plus tot felul de insight-uri documentare ce-ţi pot face cultura generală de ruşine. Mă rog, e genul de literatură pe care doar americanii sunt în stare s-o producă, dar la fel ca filmele de la Hollywood, există vârfuri şi fundături. Camera de povestit e un vârf.
Partea italicizată din titlu nu e de la mine, ci de la Paterniti. O să vedeţi voi de ce.