Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

luni, 30 aprilie 2012

Monday Monologues (LXI)


„If you're going to try, go all the way. Otherwise don't even start. This could mean losing girlfriends, wives, relatives, jobs, and maybe your mind. It could mean not eating for three or four days. It could mean freezing on a park bench. It could mean jail. It could mean derision. It could mean mockery, isolation. Isolation is the gift. All the others are a test of your endurance. Of how much you really want to do it. And you'll do it, despite rejection in the worst odds. And it will be better than anything else you can imagine. If you're going to try, go all the way. There is no other feeling like that. You will be alone with the gods. And the nights will flame with fire. You will ride life straight to perfect laughter. It's the only good fight there is.” (Matt Dillon as Hank Chinaski in Factotum, dir. Bent Hamer/2005)

duminică, 29 aprilie 2012

Cvasimilitudini (XXXIV)**

Screenshot from Vanilla Sky (dir. Cameron Crowe/2001)

Screenshot from Café de Flore (dir. Jean-Marc Vallée/2011)

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Rapture


Ce bine sună piesa asta, trendsetter la vremea ei, într-un film troglodit ca Shame...! E ca un parfum din cele ce nu se mai fabrică dar a căror mireasmă rămâne gravată undeva printre pliurile memoriei. Dacă am rămas până la capăt lângă pasabila producţie semnată Steve McQueen a fost datorită coloanei sonore în care mai strălucesc câteva perle. Bine, corect ar fi să spun şi Carey Mulligan, care de la Drive încoace îmi place tot mai mult. E un fel de Audrey Hepburn confruntată cu mininevroze de tip Bjork.

joi, 26 aprilie 2012

„Între Mann şi Marcello”

Maradona made a mess of his life after soccer in a way that suggested an authentic lost soul; the sheer violence of his explosion into slow-burn drug suicide and unbeautiful enormity implied a kind of honesty, broken though it might have been. Like all lost souls, he was trustworthy from a distance. Pele’s aftermath was the opposite. He kept it together, but in a way that seemed calculated and, when it wasn’t calculated, spiteful.” (Brian Phillips)


„...iar un copilandru (ceva mai copt decît viitorii antropologi) plîngea în hohote pe gazon din postura de rezervă, nebăgat în seamă de nimeni, deşi avea să fie rebotezat El Pibe d'Oro (Copilul de aur) peste numele lui real, Diego Armando Maradona, şi avea să intre în galeria marilor artişti (în ordine alfabetică, între Mann şi Marcello) [...]” (Filip Florian - Degete mici)

Întrebarea (ghiduşă) ar fi la care Mann şi la care Marcello face trimitere autorul? Michael sau Thomas? Mastroianni sau Lippi?

* Imaginile sunt din filmul dedicat de Kusturica prietenului său Diego Armando!

luni, 23 aprilie 2012

Undeva la Palilula: poncificatul lui Purcărete

Undeva la Palilula e genul de produs cultural ce ar fi putut rămâne bine, merci în stadiul de embrion, proiect, draft etc. pentru că aşa cum e el conceput şi realizat e lipsit de relevanţă atât pentru vremurile în care trăim, cât şi pentru cele pe care, chipurile, le evocă. Acestui amestec nefericit de teatru şi film i-ar fi stat mult mai bine în anii 90 când nevrozele (post)comuniste erau malaxate energic în tot soiul de parabole antitotalitare (unele) de un ermetism halucinant. La cei 20 de ani şi ceva scurşi peste „borna” '89, Undeva la Palilula e datat, depăşit, anacronic. Asta din punct de vedere istoric, fiindcă artistic suntem în prezenţa unui eşec. Mă aşteptam ca Silviu Purcărete, ajutat de experienţa şi bagajul  cultural de netăgăduit, să evite capcana debutantului care vrea cu tot dinadinsul să arate că ştie meserie. Ei, aş! Orgoliul său auctorial e atât de accentuat încât fiecare cadru e un demo de regie (de la ecleraj la „lipirea” diegetică a muzicii). Genul acesta de meticulozitate poate trece uneori drept calofilie, însă în cazul de faţă e doar dogmatism gongoric (potenţat masiv şi de scenariu), imagoree agasantă, vidată de conţinut şi, implicit, de sens.

Să ne înţelegem: filmul nu e lipsit complet de virtuţi (tehnice, în special). Problema e că demantelarea Palilulei, un spaţiu închis, concentraţionar, populat cu tot soiul de figuri patibulare, dezumanizate,  presupune un alt tip de abordare. Or aici, opţiunea e atât de intens teatralizată încât anulează orice efect dramatic. Sub aglutinarea sufocantă şi neselectivă de teme, motive, personaje şi clişee care, aşa cum spuneam, într-o altă epocă ar fi dat bine, iar spectatorii ar fi căzut în fund de admiraţie, Undeva la Palilula e un film obez ce sucombă sub greutatea, iertat fie-mi cuvântul, „simboalelor” ce-l vertebrează. Impresia de inadecvare e completată şi de reacţia publicului. Au fost câteva momente în care sala a râs în hohote, deşi nimic nu îndemna la râs. Dimpotrivă, totul e(ra) de deplâns. Descompunerea uniform-accelerată a unui ansamblu societal nu e deloc comică oricât de înaltă ar fi rezoluţia lentilelor măritoare. Şi totuşi, s-a râs la ceea ce unii au perceput a fi umor. Comedie involuntară, poate. La mall ar fi făcut furori!

Nu ai dreptul să plictiseşti în numele artei, spunea undeva Oscar Wilde. Cu atât mai puţin să abuzezi spectatorul, să-l îngreţoşezi gratuit prin supradoză de grotesc pretinzând că ceea ce-i livrezi e artă, când, de fapt, e fructul lipsei de măsură, al erorii de (auto)percepţie. Atunci când şarja caricaturală îşi pierde conturul şi devine diformă, când bruscarea simţurilor ţine loc de orice, când gonflarea unui subiect e dusă până la consecinţele ei ultime, nu te poţi aştepta ca publicul (cu excepţia ipocriţilor şi snobilor) să „vadă” altceva. În opinia mea, ce poate fi taxată drept dură, viscerală sau mai ştiu eu cum, aventura lui Silviu Purcărete pe un teritoriu în care au excelat Fellini, Greenaway, Herzog sau Jeunet & Caro e un rateu. Deruta conceptuală şi dorinţa de a demonstra stăpânirea limbajului cinematografic plasează Undeva la Palilula într-o categorie din care privindu-l ai senzaţia că urmăreşti Hotel de lux al lui Dan Piţa „revizitat” de maestrul Cărmăzan!

duminică, 22 aprilie 2012

Juxtapuneri (XVII)

Screenshots from Days of Heaven (dir. Terrence Malick/1978)

„When suddenly / Johnny / gets the feeling / he’s being surrounded by / horses, horses, horses, horses / coming in in all directions / white shining silver studs / with their nose in flames / he saw horses, horses, horses, horses, horses, horses, horses, horses…” (Patti Smith - Horses, from the debut album released in 1975 on Arista Records)

miercuri, 18 aprilie 2012

Make a wish and let it happen (1)


Screencapture from Bright Star (dir. Jane Campion/2009), an intoxicatingly beautiful piece of art that Keats himself would call „a thing of beauty... a joy forever”. 

***
Bonus: They connect, I cut!

luni, 16 aprilie 2012

Monday Monologues (LX)



A woman was gossiping with her friend about a man whom they hardly knew - I know none of you have ever done this. That night, she had a dream: a great hand appeared over her and pointed down on her. She was immediately seized with an overwhelming sense of guilt. The next day she went to confession. She got the old parish priest, Father O' Rourke, and she told him the whole thing. 'Is gossiping a sin?' she asked the old man. 'Was that God All Mighty's hand pointing down at me? Should I ask for your absolution? Father, have I done something wrong?' 'Yes,' Father O' Rourke answered her. 'Yes, you ignorant, badly-brought-up female. You have blamed false witness on your neighbor. You played fast and loose with his reputation, and you should be heartily ashamed.' So, the woman said she was sorry, and asked for forgiveness. 'Not so fast,' says O' Rourke. 'I want you to go home, take a pillow upon your roof, cut it open with a knife, and return here to me.' So, the woman went home: took a pillow off her bed, a knife from the drawer, went up the fire escape to her roof, and stabbed the pillow. Then she went back to the old parish priest as instructed. 'Did you gut the pillow with a knife?' he says. 'Yes, Father.' 'And what were the results?' 'Feathers,' she said. 'Feathers?' he repeated. 'Feathers; everywhere, Father.' 'Now I want you to go back and gather up every last feather that flew out onto the wind,' 'Well,' she said, 'it can't be done. I don't know where they went. The wind took them all over.' 'And that,' said Father O' Rourke, 'is gossip!' (Philip Seymour Hoffman as Father Brendan Flynn in Doubt, dir. John Patrick Shanley/2008)

duminică, 15 aprilie 2012

„Life is only on Earth, and not for long”

Justine: 678. The bean lottery. Nobody guessed the amount of beans in the bottle.
Claire: No, that's right.
Justine: But I know. 678.
Claire: Well, perhaps. But what does that prove?
Justine: That I know things. And when I say we're alone, we're alone. Life is only on Earth, and not for long.

678 

Cioran identifica originile melancoliei în Facerea, când Omul, nemulţumindu-se cu „pomul vieţii”, încalcã interdicţia divinã gustând din „pomul binelui şi rãului”. Dornic de cunoaştere şi ignorând cu superbie preceptele demiurgului, Omul se prãbuşeşte în abisul timpului, devine „fiinţă deficitarã, degeneratã (...), biologic declasatã”. Consecinţã a propriilor acţiuni.

678

Loteria boabelor de fasole. Şir aritmetic. Înlănţuire logică. Obicei de nuntă. Boabe de fasole într-un recipient din sticlă. Invitaţii sunt rugaţi să indice numărul lor exact. Din ochi. Fireşte, e şi un premiu. Reportat. Nimeni nu nimereşte the magic number. Nici măcar nu se apropie. Calcul probabilistic, hazard, absurd. Nimic nu funcţionează. Kafka, Beckett, Ionesco... Tustrei ar fi jubilat la acest film. Nu pentru că, bemol!, le-ar fi verificat teoriile, ci din pură încântare. Justine (Kirsten Dunst), Claire (Charlotte Gainsbourg, febleţea lui von Trier, nu şi a mea), John (Alexander Sarsgard) îşi aşteaptă Godot-ul personal, dar nu mai au inocenţa de a-i prinde eventuala sosire. Singurul care e în măsură să-l întâmpine e un copil. Cu un cerc din sârmă ce aduce cu plasa de prins fluturi a lui Nabokov. Sau cu o antenă improvizată, depinde de capacitatea de abstractizare a fiecăruia. Dar adoarme şi el, aşa cum cred că ni s-a întâmplat tuturor aşteptând un Moş Crăciun întârziat. Moş Crăciun, Godot-ul teologilor şi al părinţilor ce rămân mereu copii. 

678

Aş dori să propun un toast, spune un personaj din Melancholia: Pentru viaţă! Viaţa văzută de von Trier e un zid de iluzii (the wall, dar acel zid pe care Syd Barrett cu tot cu Lucy in the Sky with Diamonds nu şi l-ar fi imaginat ca substitut al realităţii în platourile de televiziune sau în mediul virtual!) îndărătul căruia sălăşluieşte absurdul. Fratele de sânge al Melancoliei. O planetă. Mai albastră decât Pământul. Un sentiment. Mai albastru decât tristeţea. O revelaţie teleologică de tipul „when you find your servant is your master”!  

Melancholia e o strălucitoare disertaţie eshatologică, nicidecum o apocalipsă, însă e la îndemână să-l vezi aşa când nu mai vezi dincolo de clişee. Şi, înclin să cred, e cel mai coerent şi canonic demers al lui von Trier de la Breaking the Waves încoace. Dogma e literă veştedă.

******
*******
********
„Hold my hand. Close your eyes.”

sâmbătă, 14 aprilie 2012

sâmbătă, 7 aprilie 2012

„They don't have meetings about rainbows" (VI)

Screenshot from The Rainbow Thief (dir. Alejandro Jodorowsky)

Ok, e un pic tricky screenshot-ul ăsta, însă merge, având în vedere că e luat dintr-un film-truc(aj) făcut de un magician (din motive bizare, dar care nu mai miră pe nimeni, a abandonat regia odată cu acest film datat 1990). Sau dacă vreţi, cine altcineva ar fi avut curajul vecin cu miserupismul de a-i aduna laolaltă pe Christopher Lee, Omar Sharif şi Peter O'Toole (mai mereu rupt de beat la filmări) în ceea ce Alex de la Iglesia îşi va rupe mereu dinţii: comedia horror-absurdă? Şi apropo: personajul lui Omar Sharif e român şi se numeşte Dima!

marți, 3 aprilie 2012

La vida de los peces (mirabilele miraje)

E unul din ultimele sale filme. Şi a făcut multe, nene, să tot fie 106. E prolific chiar şi după dispariţie (s-a întâmplat anul trecut, în august), având două titluri în post-producţie. Trivia stuff: aţi auzit de Marcello Mazzarella? M-aş mira, deşi a avut ocazia să auziţi de el jucând un personaj ilustru: Marcel Proust. Nu s-a întâmplat, pentru că exerciţiul cinelivresc, neîndoielnic valoros, a fost accesibil mai degrabă cunoscătorilor decât publicului larg.

În caz că nu aţi sesizat deja, vorbesc de Raúl Ruiz, cineast chilian stabilit în Franţa pe care unii îl consideră egalul lui Godard în materie de subversivitate şi cinema de avangardă. N-am să cad în capcana de a vorbi despre filmele sale cele mai cunoscute sau snobate (Mistérios de Lisboa, de ex.), ci despre unul mai puţin cunoscut, pierdut oarecum în desişul prodigios al operei sale.

Ballet aquatique, căci la acesta mă refer, e un documentar pregătit pentru expoziţia Beaubourg: la dernière major! organizată la Centre Pompidou de Serge Bozon şi Pascale Bodet, în 2010 (un fel de omagiu excentric adus istoriei cinematografiei franceze). Are alonja şi alura unei glume, triste totuşi, pornită de la obsesia regizorului pentru peştii-fantomă (un concept extrem de personal, după cum se va vedea). O glumă un pic patafizică ce vorbeşte, în esenţă, despre moarte.

Aici, Ruiz s-a autodistribuit (alături de actorul său fetiş, Melvil Poupaud, pe care l-a crescut încă de la 7 ani, când l-a debutat în La ville des pirates) în rolul unui profesor ce derulează un microexperiment rugând mai multe persoane să numere peştii dintr-un acvariu. Unii văd cinci, alţii, şase, dar mereu rezultatul e diferit poate şi fiindcă - ipoteză de lucru - peştii sunt într-o continuă mişcare. Concluzia, o acrobaţie speculativă cu aer funambulesc, e că al şaselea peşte, care poate e, poate nu, nu se ştie exact, e peştele-fantomă ce rătăceşte din acvariu în acvariu.

Spirit ludic şi autoironic, Ruiz se compară, crepuscular, cu acest peşte capricios care câteodată refuză să se mai întoarcă, fie din frondă ontică, fie din resemnare. Şi mai adăugă că, deşi nu se mai filmase înainte, a descoperit, o dată cu acest joc, că are un cap ca de peşte.

Ballet aquatique e un film scurt (aproape o oră), foarte frumos şi foarte poetic, ce mi-a adus aminte de peştele negru al lui Cortazar din Rayuela şi de o altă istorisire cu peşti, e drept, ceva mai prostuţi, amintită în aceeaşi carte:

Cine ştie - zise Maga -, mie mi se pare că peştii nu mai vor să iasă din acvariu, aproape niciodată nu ating sticla cu botul. Gregorovius se gândi că pe undeva Chestov vorbise de acvarii cu un perete mobil care la un moment dat se putea scoate fără ca peştele obişnuit cu vechiul spaţiu să se hotărască vreodată să treacă dincolo. Ajungeau până la un punct în apă, se întorceau şi o luau înapoi, fără să ştie că nu mai era nici un obstacol, că era de-ajuns să continue drept înainte...

luni, 2 aprilie 2012

duminică, 1 aprilie 2012

Berlin. Potsdamer Platz

Sau... pe-aici, cândva, trecea un zid. Dincolo de el, pământul nimănui. Pustiu de beton şi vegetaţie pitică în inima oraşului. Păzit cu puşca. De sus, dintr-un post de observaţie şi de jos, pedestru. De soldaţi, nu de arhitecţi. Ei au apărut mai târziu.

- decupaj foto by moa de pe unul din panourile cu Then & Now din Potsdamer Platz -

13 august 1961, ora 13.00 (aka Inception)
Frontiera ce separa formal Berlinul de Est de cel de Vest este împânzită pe toată lungimea (155 km) de tancuri, sârmă ghimpată şi trupeţi. În aceeaşi zi se închide şi Poarta Brandenburg. Practic, pe nepusă masă, un oraş era împărţit în două, despărţind arbitrar familii, prieteni, relaţii de-o zi sau de-o noapte. Din raţiuni defensive. Socialismul est-german trebuia apărat de ingerinţele imperialiştilor de orice tagmă. Încet, încet, spre consternarea calmă a vesticilor, zidul se lungea (106 kilometri în total), se înălţa (3,6 m) şi, evident, fortifica (302 miradoare). S-au adăugat pentru diversitate şi câteva puncte de trecere dintr-o parte în alta, militarizate, fireşte, între care faimosul Checkpoint Charlie. La doar câteva străzi distanţă de Potsdamer Platz.

15 august 1961, ora 16.00
One Giant Leap: Saving Private Schumann. Are noroc şi scapă. La fel ca alţi aproape 5.000 de cetăţeni care, în cei 28 de ani de zid, au reuşit să treacă. Pe jos, pe apă, săpând tuneluri. Alţii n-au izbândit. 150 de fugari au fost împuşcaţi. Ultimul, Chris Goeffroy, pe 5 februarie 1989. Viitorul era aproape. El n-avea de unde şti, însă!

- alt decupaj foto by moa, realizat în Museum Haus am Checkpoint Charlie
(Friedrichstrasse 43-45) -

P.S.: După prăbuşirea regimului Honecker, Conrad Schumann a încercat să se reîntoarcă acasă, printre ai săi. În Saxonia (Leutewitz, între Leipzig şi Dresda). N-a fost bine primit, ba dimpotrivă, s-au găsit destui care să-l hulească pentru fapta sa. Îl numeau dezertor. Trădător. Şi altele asemenea. Sărise din iadul comunist direct în iadul personal. N-a mai suportat şi s-a spânzurat (20 iunie 1998 sau după alte surse 21 iunie). În schimb, fotografia care i-a imortalizat gestul a devenit o imagine-icon a Războiului Rece iar autorul ei - Peter Leibing - celebru. Coincidenţă sau nu, la momentul astral al intersectării lor, ambii protagonişti aveau 19 ani.

9 noiembrie 1989 (sfârşitul)
Die Mauer fällt. Stück für Stück.

22 decembrie 1989
Poarta Brandenburg se redeschide. Paşnic, cu ceremonial, cu sobrietate prusacă. În aceeaşi zi, în Bucureşti, începe un măcel în urma căruia mor mai mulţi oameni decât numărul victimelor făcute de zid. La 23 de ani după, avem şi o lege a lustraţiei. Sau mai bine zis, o ilustraţie din care nu înţelegem nimic. „Desenul” e suprarealist într-un sens abnorm, are o pronunţată tuşă anacronică, însă verifică vorbele lui Orwell: „Who controls the past controls the future. Who controls the present controls the past”. De fapt, tot ce se desprinde din legea (i)lustraţiei e trecerea fără folos a timpului. Pe calendar sunt doar 23 de ani numai că, în realitate, retardul e mult mai mare: acestor 23 de ani li se adaugă secolele în care am pierdut vremea rafistolând formula mămăligii cu explozie întârziată. Neam de meşteri Manole cu handicap genetic insurmontabil.

director of photography: moa
- all rights deserved -

1 aprilie 2012
În clipa în care citiţi aceste însemnări, clădirea din faţa celei aflate în colţul din dreapta sus e drapată cu un mesh imens pe care scrie Esprit. Pe caldarăm, în piaţă, chiar langă gura de metou, trei fragmente dreptunghiulare stau mărturie că pe acolo, odinioară, (se) trecea un zid. Die Mauer. Esprit du temps…