Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 1 aprilie 2012

Berlin. Potsdamer Platz

Sau... pe-aici, cândva, trecea un zid. Dincolo de el, pământul nimănui. Pustiu de beton şi vegetaţie pitică în inima oraşului. Păzit cu puşca. De sus, dintr-un post de observaţie şi de jos, pedestru. De soldaţi, nu de arhitecţi. Ei au apărut mai târziu.

- decupaj foto by moa de pe unul din panourile cu Then & Now din Potsdamer Platz -

13 august 1961, ora 13.00 (aka Inception)
Frontiera ce separa formal Berlinul de Est de cel de Vest este împânzită pe toată lungimea (155 km) de tancuri, sârmă ghimpată şi trupeţi. În aceeaşi zi se închide şi Poarta Brandenburg. Practic, pe nepusă masă, un oraş era împărţit în două, despărţind arbitrar familii, prieteni, relaţii de-o zi sau de-o noapte. Din raţiuni defensive. Socialismul est-german trebuia apărat de ingerinţele imperialiştilor de orice tagmă. Încet, încet, spre consternarea calmă a vesticilor, zidul se lungea (106 kilometri în total), se înălţa (3,6 m) şi, evident, fortifica (302 miradoare). S-au adăugat pentru diversitate şi câteva puncte de trecere dintr-o parte în alta, militarizate, fireşte, între care faimosul Checkpoint Charlie. La doar câteva străzi distanţă de Potsdamer Platz.

15 august 1961, ora 16.00
One Giant Leap: Saving Private Schumann. Are noroc şi scapă. La fel ca alţi aproape 5.000 de cetăţeni care, în cei 28 de ani de zid, au reuşit să treacă. Pe jos, pe apă, săpând tuneluri. Alţii n-au izbândit. 150 de fugari au fost împuşcaţi. Ultimul, Chris Goeffroy, pe 5 februarie 1989. Viitorul era aproape. El n-avea de unde şti, însă!

- alt decupaj foto by moa, realizat în Museum Haus am Checkpoint Charlie
(Friedrichstrasse 43-45) -

P.S.: După prăbuşirea regimului Honecker, Conrad Schumann a încercat să se reîntoarcă acasă, printre ai săi. În Saxonia (Leutewitz, între Leipzig şi Dresda). N-a fost bine primit, ba dimpotrivă, s-au găsit destui care să-l hulească pentru fapta sa. Îl numeau dezertor. Trădător. Şi altele asemenea. Sărise din iadul comunist direct în iadul personal. N-a mai suportat şi s-a spânzurat (20 iunie 1998 sau după alte surse 21 iunie). În schimb, fotografia care i-a imortalizat gestul a devenit o imagine-icon a Războiului Rece iar autorul ei - Peter Leibing - celebru. Coincidenţă sau nu, la momentul astral al intersectării lor, ambii protagonişti aveau 19 ani.

9 noiembrie 1989 (sfârşitul)
Die Mauer fällt. Stück für Stück.

22 decembrie 1989
Poarta Brandenburg se redeschide. Paşnic, cu ceremonial, cu sobrietate prusacă. În aceeaşi zi, în Bucureşti, începe un măcel în urma căruia mor mai mulţi oameni decât numărul victimelor făcute de zid. La 23 de ani după, avem şi o lege a lustraţiei. Sau mai bine zis, o ilustraţie din care nu înţelegem nimic. „Desenul” e suprarealist într-un sens abnorm, are o pronunţată tuşă anacronică, însă verifică vorbele lui Orwell: „Who controls the past controls the future. Who controls the present controls the past”. De fapt, tot ce se desprinde din legea (i)lustraţiei e trecerea fără folos a timpului. Pe calendar sunt doar 23 de ani numai că, în realitate, retardul e mult mai mare: acestor 23 de ani li se adaugă secolele în care am pierdut vremea rafistolând formula mămăligii cu explozie întârziată. Neam de meşteri Manole cu handicap genetic insurmontabil.

director of photography: moa
- all rights deserved -

1 aprilie 2012
În clipa în care citiţi aceste însemnări, clădirea din faţa celei aflate în colţul din dreapta sus e drapată cu un mesh imens pe care scrie Esprit. Pe caldarăm, în piaţă, chiar langă gura de metou, trei fragmente dreptunghiulare stau mărturie că pe acolo, odinioară, (se) trecea un zid. Die Mauer. Esprit du temps…