„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/9) [3 Days to Kill]

Screenshots from 3 Days to Kill (dir. McG/2014)

Azi, când Le Tour trage linie şi toată lumea vorbeşte numai de învingător (pe merit, fără îndoială), vă propun să vorbim şi despre cei care au pierdut, uneori dramatic, Turul Franţei, cu atât mai mult cu cât şi ei fac istorie prin anti-isprăvile lor. Sunt mulţi, dar cel mai emblematic mi se pare cazul italo-francezului Pierre Brambilla (italian la origine, a obţinut după război cetăţenia franceză), primul ciclist care a pierdut Turul în ultima etapă. 

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/7) [The Elephant on the Bike]

Numele regizorului nu vă spune aboslut nimic: Kwon Yong-Kook. Vine dintr-o zonă independentă a cinematografiei sud-coreene, iar The Elephant on the Bike, datat 2007, e filmul său de debut. Înainte de acesta a mai avut un singur proiect, Interview, în 2000, dar implicat ca scenarist. Dacă socotim că şapte ani e intervalul personal standard pentru a lansa ceva, atunci anul ăsta ar trebui să reauzim de el (deşi nu există indicii în acest sens).

Ca gen (melodramă), The Elephant on the Bike nu umblă cu multe subtilităţi, dar nici nu manipulează barbar trântindu-ţi în ochi toate ingredientele degrabă generatoare de empatie şi lacrimi. E un film decent despre teme care în genere emoţionează, dar care-şi tratează spectatorul cu respect. Fireşte că se umblă la coarda sensibilă, altfel de ce s-ar mai fi apucat?, dar acel zdringhi-zdringhi atât de strident prin alte producţii similar, aici ia forma unui bătut timid pe umăr ca atunci cineva te întreabă cu jumătate de voce cât e ceasul sau încotro e nu-ştiu-care stradă. O melodramă sfioasă i-aş zice, care vorbeşte simplu despre dizabilităţi, boală, vulnerabilitate, copilărie şi maturizare pe o dublă canava: evocativă (relaţia dintre protagonist şi tatăl său bolnav), repectiv romantică (relaţia dintre el şi fata de care se îndrăgosteşte). În subtext e strecurat şi niscai realism social edulcorat, însă în cantităţi rezonabile. Ad libitum.

Care e legătura dintre elefanţi şi biciclete? Hai, că nu-i atât de greu de intuit. Eu vă mai spun doar că personajul în jurul căruia se învârteşte povestea este îngrijitor la zoo şi că are o mână prostetică...

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/6) [Rushmore. Or how to destroy a bike!]

Herman Blume: She's my Rushmore.
Max Fischer: I know. She was mine too.  

Max Fischer vs. Herman Blume: combustibilul ce le animă disputa este amorul. Pentru că amândoi se îndrăgostesc de aceeaşi femeie şi pentru că amândoi sunt excentrici şi imaginativi, metodele de a se şicana, precum nişte cavaleri medievali gone astray, au un coeficient sporit de spectaculos. Poate şi faptul că toate se întâmplă într-un film de Wes Anderson este o explicaţie, dar dincolo de ea, scânteile se aprind şi sar ca nicăieri în altă parte.

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/5) [Mój rower/My Father's Bike]

«În Mój rower-ul regizorului (polonez - s.m.) Trzaskalski, cinismul şi neputinţa de a iubi sunt topite de tandreţe şi umor. Nu ravagiile produse de preocuparea excesivă pentru propria persoană "ies în faţă", ci emoţia umanizării şi a "venirii în fire" (tonul face muzica, nu?), împăcarea şi reunirea - în aceeaşi barcă - a celor trei generaţii.» (restul aici: În numele tatălui - Mój rower/My Father's Bike)

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/4) [127 Hours]

Să cutreieri ca turbatul cu ţoacla prin deşert, zi de vară până-n seară, asta da ocupaţie de zmeu alienat urban în căutare de senzaţii tari. Peisaje de webshots, linişte de-ţi uruie urechile de la piesele din căşti, adrenalină dând pe-afară... Ce ţi-ai putea dori mai mult? 

Ce, eş' copil? Ce întrebare-i asta? Mereu este loc de mai mult.

Marea şi deloc subtila ironie a acestui film instagramat avant la lettre este că personajul lui James Franco s-ar fi scutit probabil de oroarea ce avea să-l lovească dacă şi-ar fi văzut doar de raliurile hipstereşti cu BMX-ul. După cum se poate vedea din acest video-comprimat, activitatea e mult mai amuzantă şi mai puţin periculoasă decât căţăratul prostesc pe stânci de doi bani, iar rănile provocate de cazături, o bagatelă. Dar dacă n-ar fi fost (un caz real de la care porneşte filmul), nu s-ar fi povestit, ceea ce - in the end - e o compensaţie rezonabilă.

Montajul de clip MTV pe muzica aferentă n-ar trebui să vă mire sau deruteze. E un film de Danny Boyle, iar filmele lui Boyle fără melos alergenic sunt ca filmele lui Porumboiu fără muzică. No pun intended!

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/3) [Now and Then]

Nostalgia-i un lucru drăguţ şi călduţ, iar Cormac McCarthy crede în inorogi, cam asta vrea să spună Now and Then (dir. Lesli Linka Glatter/1995), versiunea nouăzecistă pentru gagici a clasicului Stand By Me (dir. Rob Reiner/1986). Şi ca paralela să fie cât mai lungă, să ne-ajungă, pe amândoi scenariştii îi cheamă King: I. Marlene, deci o ea, în cazul primului, Stephen, pentru al doilea. Da, el e: Stephen King, sângerosul Lovecraft al zilelor noastre, mult mai prolific, dar mai puţin poetic. Unii ar zice şi mai puţin talentat, dar aici discuţia poate deveni polemică, aşa că mai bine o lăsăm aşa.

Bun, un film lejer despre nostalgie, deci (la partea cu inorogii nu mă luaţi în serios, am şarjat oleacă). Asortat cu toate cioacele prepuberelor din America anilor 70: de la clasicul truth-or-dare, unghii pictate şi multă îngheţată la şlagărele estivale, fustiţe colorate şi plimbări (muzicale) pe biciclete. Câteodată toate trei deodată, ca în secvenţa de mai sus.

La momentul mid-90s, Now and Then s-a dorit o evadare din universul Spice Girls (sau o alternativă la acel univers) propusă adolescentelor dispuse să ia de bune toate zaharicalele din film, dar şi faptul că personajele Christinei Ricci sau Thorei Birch pot ajunge peste ani dame de tip Rosie O'Donnell ori Melanie Griffith. Nu-i nevoie să citiţi de două ori: Thora Birch chiar joacă în filmul ăsta, fiind şi lider de gaşcă. Ghost World, glorioasa ei contribuţie la galeria misfiţilor cotropiţi de lipsa de sens a existenţei, avea să se consemneze şase ani mai târziu.

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/2) [Frances Ha]

Riding through her old fashioned hometown, her teen angst memories and her future past.

Vă reţin încă o dată atenţia cu acest film care ţinteşte spre acele „lucruri transparente” evocate magistral de Nabokov. Nu cere nimic în afară de puţin timp din timpul vostru pierdut oricum cu o grămadă de prostii...

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/1) [Hide Your Smiling Faces]

Un nou Tur al Franţei (ediţia 101), un nou sezon din „I want to ride my bicycle...”. Nu mai pierd timpul cu explicaţii: cei ce ştiu despre ce e vorba, ştiu şi gata, ceilalţi află pe parcurs. Sau pe traseu.

Pentru un film despre viaţa anodină a unor copii lăsaţi în plata domnului de toată lumea, inclusiv de părinţii lor, a pedala, pe lângă aceea de a explora la pas clădiri în paragină şi păduri sălbatice, e o altă formă de alungare a plictiselii. Chestiunea cu Hide Your Smiling Faces, despre care am scris aici, e că dă greş în încercarea de a prezenta viaţa unor puşti în toată splendoarea nesemnificativului de care aceasta este marcată. Viaţă statică = film static. În atari condiţii, secvenţele de mişcare efectivă precum acestea cu mersul pe bicicletă vin ca o izbăvire şi, întâmplător sau nu, sunt şi cele mai bine realizate din perspectiva a ceea ce vor să transmită.

„I want to ride my bicycle...” (15) [Beijing Bicycle]

La ora asta, caravana rulează agale prin suburbiile Parisului în vreme ce lumea bună aşteaptă intrarea triumfală pe Champs-Élysées, cândva după căderea întunericului, că doar e ultima etapă a ediţiei centenare, o etapă de protocol care trebuie celebrată ca atare. Vor fi zece ture în jurul Place de Etoile şi, în loc de clasica sosire la Arcul de Triumf, se va sosi Champs-Élysées, cum spuneam, dar în nocturnă (altă premieră absolută). Noaptea sprinterilor se va încheia pe la 10.30, dar jocurile sunt făcute: se ştie şi învingătorul - Christopher Froome -, cu atât mai mult se ştie şi ocupantul ultimului loc (îl voi nominaliza aici fiindcă de el nu vorbeşte nimeni: Svein Tuft, un canadian de 36 de ani, aflat la 4 ore şi jumătate în urma liderului.

Într-un fel, şi filmul chinezului Xiaoshuai Wang e tot despre perdanţi: un tip din provincie venit în Beijing ce-şi câştigă pâinea, pardon!, orezul cel de toate zilele, cu un job de curier, şi un puşti de liceu ce caută să intre deopotrivă în graţiile unei colege şi a unei găşti de bikeri. Motiv pentru care îi fură celui dintâi bicicleta... Teenage angst, alienare urbană, tensiuni sociale: toate acestea sunt prinse în ramele unui realism sec şi crud, tributar celui din Ladri di biciclette, filmul din care ciupeşte şi ca subiect.

Screenshots from Shiqi sui de dan che/Beijing Bicycle (dir. Xiaoshuai Wang/2001)

„I want to ride my bicycle...” (14) [Rose]

Sorry for the blunt delivery, but Emily is simply gorgeous in this sometimes funny, sometimes silly dark rom-com about Victor (Bill Nighy), a hitman wanting to retire („My name is Victor Maynard, and i am 54 years old and I work as a professional killer”), and a con artist (Rose) that pushes her luck too hard cheating an art-loving mobster (Rupert Everett) with a forged Rembrandt. Despite the film's flaws and flops, Emily Blunt is fresh and airy, she plays rough or speaks easy (e.g.: she always asks her potential sexual partners how much they weigh, but she never looks really interested to find the answer), she's the heart of the funfair and the key of this farcical charade. She steals the movie and gets away with it. 

Wild Target (dir. Jonathan Lynn/2009) is the British remake of a French movie called Cible émouvante, made in 1993 by Pierre Salvadori, with a line-up including Jean Rochefort, Marie Trintignant and Guillaume Depardieu.

„I want to ride my bicycle...” (13) [Manhattan Skyline]

Screenshots from Premium Rush (dir. David Koepp/2012)

„I want to ride my bicycle...” (12) [Eva]

- I thought... since you'll go through our village, you could say hello to my dad, and give him a fish?
- What?
- He'd love that. Especially over the weekend.
- How...? Unfortunately, I have nothing to wrap...
- We could tie them on with fishing line.
- Just like that, on the bike? That's not a very good idea.

Screenshots from Das weiße Band - Eine deutsche Kindergeschichte (dir. Michael Haneke/2009)

„I want to ride my bicycle...” (11) [Carapod]

„I call it the Carapod. You know, with the ground displacement persons due to the instability of geopolitics, I'm hoping that this will become a whole new way of living for economic migrants”. (Martin, the Carapod's inventor)

Minor spoiler alert: 

Unfortunately, the Carapod will be a coffin, eventually. For Martin! 

Screenshots from the last Ben Wheatley's directorial effort, Sightseers (2013)

„I want to ride my bicycle...” (10) [Mont Ventoux]

Provence. Mont Ventoux. Bestia din Provence. Uriaşul din Provence. Muntele Pleşuv. 1912 metri. Cea mai lungă etapă din actuala ediţie a Turului Franţei (242,5 km) şi, totodată, cea mai lungă căţărare. Din nou aici, în cinstea Zilei Naţionale, poate, după patru ani. Finiş în ascensiune. Pe Lună. Fiindcă aşa arată vârful acestui munte. Brutal şi frumos.

Vă propun un documentar realizat de Fons Feyaerts despre legendele din jurul acestui pisc cu alură selenară, incluzând printre ele şi câţiva dintre eroii care au triumfat aici (mai mult sau mai puţin ajutaţi de substanţe interzise): Gaul, Poulidor, Merckx, Thevenet, Bernard, Garate, Virenque şi Pantani. Aceştia doi au fost deposedaţi de victorii tocmai din motivele amintite mai sus.

„I want to ride my bicycle...” (9) [À la merveille]

Screenshots from To the Wonder (dir. Terrence Malick/2012)

Turul Franţei a survolat ieri, Mont-Saint-Michel, insula normandă pe care tronează un giuvaer al arhitecturii eclesiastice medievale, devenit reper al catolicismului. A fost o etapă de contratimp individual. 

Tot într-un contratimp individual e şi cvartetul de personaje din filmul lui Malick, dar mai ales Marina (Olga Kurylenko) şi Neil (Ben Affleck), un cuplu franco-american într-o continuă metamorfoză, atras sau împins aici de polul magnetic al propriilor vulnerabilităţi. Un cuplu aflat într-o căutare de sine fără hartă şi fără o logică anume, ghidat eventual de o logică interioară întortocheată, o căutare vecină în destule momente cu girovagia monahilor de-altădată. E traiectoria pe care filmul se străduieşte să o urmărească îndeaproape, urmărindu-i ramificaţiile şi sinuozităţile într-un ritm ce poate lesne stârni confuzie în mintea unui spectator leneş sau mai puţin familiarizat cu naraţiunea eliptică, non-lineară.

Opţiunea asta, destul de riscantă, de altfel, a alimentat obiecţiile puriştilor din diverse confrerii scolastice. Încercarea recluzivului cineast american de a captura oscilaţiile dezordonate ale unui perpetuum mobile spiritual a avut parte de destule critici dure. Cel mai dezlânat/inconsistent/slab/găunos film al lui Malick, s-a spus. Sau: o construcţie artificial-pretenţioasă pe resturile The Tree of Life. Şi alte tâmpenii asemenea. E uşor de dat cu pietre. Oricine e în stare... 

Simplu spus, To the Wonder este o incursiune meditativă în abisurile inner self-ului, una în care devoţiunea romantică şi creştină se întrepătrund într-un discurs impresionist şi entuziast, interesat în principal să surprindă anxietăţile mocnite şi vremelnicia stărilor extatice pe chipurile şi în gesturile personajelor sau în priveliştile din natură. E stilul pe care Malick l-a mai folosit, dar niciodată cu aceleaşi motivaţii şi rezonanţe, şi care aici, îmi permit să mă hazardez s-o afirm, deschide noi direcţii de evoluţie şi interpretare artistice. Dublată de magnitudine acustică (Arvo Pärt, Wagner, Berlioz, Ceaikovski), viziunea lui Malick tinde spre ceea aş numi epifanie emoţională. Sunt convins că scurgerea timpului va face dreptate acestui film care sintetizează cum nu se poate mai bine „arta poetică” a autorului său: caligrafie vizuală şi senzorialitate cinetică.

„I want to ride my bicycle...” (8)

Screenshots from The Power of Few (dir. Leone Marucci)

Have you ever bit the inside of your cheek? 

E o întrebare ce se tot repetă de-a lungul acestui film, similar ca structură cu Grand Canyon, Pulp Fiction sau Vantage Point (to name just a few). E linia de demarcaţie dintre cele şase poveşti prezentate din perspectiva protagoniştilor implicaţi în ele. E, de asemenea, genul de laitmotiv scos obsesiv la înaintare fie pentru a oferi o cheie spectatorului (cazul de faţă), fie pentru a-l deruta (vezi personajul lui Jake Gyllenhaal din Donnie Darko vorbind în dodii despre ştrumfi). Aici partea tricky e în titlu şi va ieşi la iveală abia la final, dar cum n-am de gând să stric surpriza, mă opresc aici.

Altfel, a fost o plăcere să-i revăd pe Christian Slater, Christpoher Walken şi Anthony Anderson (ultimii doi, în roluri de homeleşi).

„I want to ride my bicycle...” (7) [Fides]

Screenshots from Ladri di biciclette (dir. Vittorio De Sica/1948)

(via asharperfocus.com)

Dincolo de faptul că e un studiu dureros despre sărăcie şi chinurile de a scăpa de ea, dar şi o evocare luminoasă a relaţiei tată-fiu, filmul lui De Sica, pe care eticheta capodoperă a neorealismului e la locul potrivit, rămâne ceea ce autorul său a intenţionat de la bun început să fie: un manifest anti-escapism şi uberpersonalizat al Italiei devastate de criza economică ce a urmat celui de-al doilea război mondial.

„I want to ride my bicycle...” (6) [The Rambler]

Tocmai pentru că Lynch nu mai face filme, iar Rodriguez pare blocat în Sin City, apar filme precum acest The Rambler (written & directed by Calvin Reeder/2013), un haloimăs indie de râsu' plânsu', pleoapă cu dinţi, cu lacrimă mânjită... Cu mult sânge, evident! Dar şi cu personaje patibulare, fără nume, fără căpătâi şi fără vreun sens al timpului, rătăcind sau băltind abulic printr-o Americă decupată parcă din The Road-ul lui McCarthy.

The Rambler e o supradoză de suprarealism sau de realism magic zombificat. Găsim şi imageria din Blue Velvet şi Twin Peaks cu toată subcultura urbană adiacentă, şi dihotomii pe filieră western, şi toată liota de efecte speciale din horror-urile de serie B. E un mix alienant, dar în aceeaşi măsură ataşant, odată ce te-ai împăcat cu ideea că progresia narativă funcţionează independent de orice logică. Poate fi vis sau coşmar, poate fi la fel de bine acid trip sau nonsens flamboaiant, în orice caz o chestie cool. Sau care se vrea cool. Cum ziceam, aluatul ăsta ţine mai ales datorită lui Dermot Mulroney, actor hârşit deja în multe roluri de compoziţie sau non-compoziţie, experienţă care-l ajută să se simtă aici ca peştele în apă. Grijă mare cu filmul ăsta: nu e parodie, ci unul din cele mai zălude road movies pe care le-aţi văzut (putea vedea) vreodată!

Ce caută bicicleta în toată povestea asta? Mai nimic. E un mijloc temporar de locomoţie dinspre un nicăieri cert spre un undeva iluzoriu. Dar, la fel ca în Alice in Wonderland, ce mai contează direcţia de mers sau vehiculul folosit când habar nu ai sau, în cea mai bună situaţie, ai o idee vagă despre locul în care vrei să ajungi (un frate şi-o fermă în care să-ţi restartezi viaţa)? So stop chasing shadows and enjoy the ride...

P.S.: Turul a ajuns azi în Albi.

„I want to ride my bicycle...” (4) [Passage to Marseille]

Screenshots from La ville est tranquille (dir. Robert Guédiguian/2000)

Guédiguian e marseiez cu origini armeneşti, iar metropola e parte din aproape toate filmele sale. E o prezenţă discretă, însă. Cineastul nu îşi răsfaţă oraşul cu cadre spectaculoase în regim nocturn sau diurn, nu îl filmează cu cine ştie ce afecţiune, ba dimpotrivă, îl tratează cu răceală cumva documentaristică în siajul unui realism sec şi frust de tip early Loach. Practic, Marsilia lui Guédiguian e cartografiată social prin personajele sale, inşi modeşti, lumpeni, oameni aflaţi în felurite crize. Marginalii nu au sclipici, dar dau seamă despre viaţa care, de regulă, se vede doar în momentele în care tensiunile care le articulează sau dezarticulează explodează. La ville est tranquille, un titlu eufemistic, desigur, este din punctul meu de vedere cel mai închegat şi bricolat film al unui observator atent al realităţilor de la care cei mai mulţi îşi întorc faţa.