Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

joi, 29 noiembrie 2012

marți, 27 noiembrie 2012

Cvasimilitudini (XLVI) [Ediţie specială: time is the enemy]


Primul diapozitiv e din Un homme et une femme, melodrama lui Lelouch distinsă, în 1966, cu Palme d'Or, la a 20-a ediţie a Festivalului de la Cannes (ediţie aniversară). O poveste de dragoste spusă pe diverse tonalităţi dramatice şi cromatice care cucerea prin prospeţime stilistică şi magnetismul actorilor din rolurile principale. La 46 de ani distanţă, adică anul acesta, juriul de la Cannes premiază tot o poveste de dragoste în amurg, narată însă într-o cu totul altă cheie, diametral opusă. Filmul se numeşte Amour, regizor este Michael Haneke, iar numitorul comun al celor două pelicule este personajul pricipal masculin interpretat de Jean-Louis Trintignant. Îl puteţi vedea în a doua imagine, mărturie a trecerii timpului şi delabrării fizice, alături de Emmanuelle Riva (în filmul lui Lelouch, parteneră îi era Anouk Aimee).

Am putea spune că abia acum s-a închis cu adevărat cercul, fiindcă Un homme et une femme, 20 ans déjà, făcut de acelaşi Lelouch, e curată apă de ploaie. Versiunea care contează, deşi n-aş vrea să judecaţi analogia de faţă în termenii stricţi ai unei continuări, e cea a lui Haneke. E o versiune deposedată, jefuită chiar, de orice lirism, efect al unei axiome pe care n-a abandonat-o niciodată: sentimente = sentimentalism = kitsch. Haneke evită să fie sentimental şi ignoră deopotrivă nevoia de catharsis a spectatorului. Prin urmare, o eventuală paralelă cu Venus, de pildă, cade din start: acolo viziunea sumbră asupra bătrâneţii e progresiv îmblânzită de inserţia unei Lolite în viaţa unui moşneag dornic de încă o cucerire. De Volke 9 nu mai zic nimic: deşi porneşte bine, virează mai apoi spre un soi de comedie romantică ce de la un punct încolo indigestă, astfel că insistenţa pe unele detalii anatomice stafidite devine sordidă şi gratuită.

Ce-l interesează cu adevărat pe Haneke e să destabilizeze, să-l priveze pe spectator de marcaje sau semne de circulaţie, să-l împingă pe un teren cât mai puţin familiar, acolo unde se joacă marile mize:  terenul insuportabilului, al paroxismului senzorial. In his own words: „filmele mele sunt mai uşor de făcut decât de privit”. În demersul ăsta pune la bătaie întreg arsenalul: subiectul (îmbătrânirea şi neajunsurile adiacente), setting-ul (un apartament desenat în linii claustrofob-naturaliste), imaginea (nuanţe palide sau întunecate, o lumină fără inimă, apăsătoare - Darius Khondji e iar în largul lui, la fel ca în Se7en), coloana sonoră (parcimonioasă, ipostaziere proustiană a ireversibilului - personajele sunt foşti profesori de muzică), sound design-ul (hitchcockian, alienant). Încercuirea e totală şi copleşitoare. 

Amour e un asediu lent, gradat, perfect strunit, din care nu se poate evada. Geamurile pe care un pompier le deschide cu năduf, chiar în prolog, fiindcă nu poate îndura aerul închis, deleter, sunt o pistă falsă. Şi, paradoxal, singura mână de ajutor: cine vrea să scape o poate face acum. Mai târziu e prea târziu. Căci nu pe-acolo se evadează. Şi nu aşa. Ieşirea e spre interior. O întoarcere. Sau reîntoarcere. La conştiinţă.

La un alt nivel, îmi spune un prieten iubitor de calambururi şi analogii şugubeţe, Amour e Carnage-ul lui Polanski filmat de Haneke!

luni, 26 noiembrie 2012

Portrete mişcate: Anton Corbijn


Olandez. Din părinţi calvinişti: „I grew up in a vicarage”. Fotograf (a lucrat multă vreme pentru celebra New Musical Express), clipangiu cu ştaif, doxă şi palmares ultraselect (U2, Depeche Mode şi Metallica), regizor. Două lungmetraje la activ: Control (un fel de biopic ultrahipnotic despre Ian Curtis) şi The American (western necanonic plasat în Italia, acolo unde, de la Henry James recitire, Americans... are always asking for trouble). Al treilea - A Most Wanted Man (bazat pe un roman de le Carré, cu Philip Seymour Hoffman, Willem Dafoe şi Rachel McAdams) - e în post-producţie, aşteptările sunt mari, dar vor trebui ţinute în frâu până anul viitor.

- imagine din film: o şedinţă foto cu U2 -

- rezultatul final -

Cei care i-au văzut filmele sau videoclipurile, în special filmele, au remarcat deja cultul pentru imagine, meticulozitatea/acribia cu care e lucrat fiecare cadru sau esenţializarea detaliului, atribute ce-l fac membru cu drepturi depline în liga cineaştilor contemporani preocupaţi de algebra calofiliei (el şi cu Wes Anderson ar putea fi vicepreşedinţi). De la meseria de fotograf i se trag toate, fotografia i-a format ochiul. Aceasta e platforma (program) pe care e construit fascinantul documentar Anton Corbijn: Inside Out pe care i l-a dedicat Klaartje Quirijns.

Nu e deloc omagial. E mai curând o explorare a geometriei interioare a unui om pasionat de muzică, de imagine în mai toate ipostazele ei, de lucrurile pe care le face. E o întreagă lume în el. Lumea lui Corbijn, lumea văzută de Corbijn. Potenţată de Bono, James Hetfield şi Martin Gore pe de o parte şi de câţiva apropiaţi din familie, sora lui, în special, pe partea cealaltă în nişte secvenţe realmente emoţionante (dar nu în felul ăla cheesy). World in his eyes. Granule de alb şi negru, lumină rece, lumină filtrată, contrejour, înuneric, sobrietate, un strop de voyeurism, melancolie. Multă melancolie poate şi datorită soundtrack-ului spectral, ceva între goa şi trance.

Altfel, Anton Corbijn e un tip discret, devreme acasă, aproape timid, arareori în centrul atenţiei (sau cadrului). Off centre & off guard, descumpănit şi abătut ca un copil căruia i s-a stricat jucăria când constată, acasă fiind, că nu poate asculta muzică din cauza sistemului de sunet defect.


P.S.: Speaking of which...

duminică, 25 noiembrie 2012

Connection Lost: being Skyped but not skipped

BIEFF 2012 şi-a desemnat laureaţii.

Cred că e prima oară când sunt sută la sută de acord cu deciziile unui juriu de festival de film. Cel mai mult mă bucur pentru menţiunea specială primită de Manuela Borza şi Paula Oneţ pentru Connection Lost, scurtmetraj realizat cu minimum de resurse tehnice via Skype, dar cu maximum de ingeniozitate şi iată, maximum de impact. În seara în care a fost proiectat a captat instantaneu atenţia şi simpatia publicului. Autenticitatea, frusteţea şi sinceritatea din vorbele/replicile protagoniştilor - părinţii şi rudele celor două autoare - au stârnit ropote de aplauze şi hohote de râs într-o sală altfel rece. Motivaţia juriului nu face altceva decât să sublinieze şi să aprecieze aceste puncte forte:

Un concept inteligent - în cazul de faţă două studente din cadrul unui program de schimburi culturale, care le spun rudelor din România că doresc să rămână în Turcia - poate genera un film profund şi umoristic în acelaşi timp. Conversaţii spontane şi absurde ne dezvăluie că legăturile de familie nu sunt de ajuns pentru a aplana prăpastia dintre generaţii. Avem de-a face cu neîncrederea faţă de culturi necunoscute, combinată cu dorinţa de a proteja tinerele vlăstare ale familiei. Pe de altă parte, tânăra generaţie e în cătuarea aventurii - în viaţă şi în modul de a face cinema. Un film realizat cu mijloace simple, dar cu un impact plin de forţă.

I could not agree more!

Felicitări!

BIEFFtec tartar

Trivia extrase din Q&A-urile de aseară de la BIEFF, unde au fost proiectate ultimele 14 filme din competiţie (highlight-urile au fost Bloodrop de Aleksei Popogrebsky şi Mens sana in corpore sano al brazilianului Juliano Dornelles, un gender blender dichisit şi ironic, combinaţie de thriller psihologic şi exploitation movie pe tema My body is my temple):

* Gheorghe Preda (regizor The Finnish Cow): „Pentru mine, cinemaul înseamnă acţiune, intervenţie în cadru. A filma continuu 30 de minute o oală cu supă care fierbe nu e cinema. Cei care fac asta sunt netalentaţi”. Acesta ar fi rezumatul răspunsurilor polemice la întrebări puse pe alte teme. Altfel, am apreciat directeţea şi sinceritatea lui Gh. Preda. Regizorul e fascinat de candelabre („şi-ntr-un garaj de-aş locui, tot aş avea un candelabru”) şi iubeşte animalele, pe care însă n-ar ezita să le sacrifice în numele artei (Ştiţi poanta aia cu pisica şi tabloul de Rembrandt? Nu? Foarte rău pentru că eu nu o să v-o spun). În altă ordine de idei, următorul său film va fi despre un militar întors din Afghanistan care plănuieşte să arunce în aer un baraj. Deocamdată, se caută barajul şi acceptul autorităţilor!

* Paul Negoescu (prezent în competiţie cu Orizont): „E un film plin de greşeli, dar mie îmi plac filmele cu greşeli pentru că ele fac tot farmecul”. Ce nu e greşit în acest scurtmetraj e secvenţa de început, cea care separă genericul de restul lucrurilor: un copac ce se prăbuşeşte filmat din perspectiva copacului. Excelentă alegere, deşi fără vreo legătură aparentă cu naraţiunea!

* O aeriană din public întrebându-l pe scenaristul filmului olandez A Curious Conjunction of Coincidences dacă surparea centrului Amsterdamului din cauza unui şir de erori umane prezentate în film for granted s-a întâmplat în realitate? „Chiar s-au dărâmat clădirile acelea?”, a întrebat cu ingenuitate doamna, reuşind să-l surprindă pe scenarist pe al cărui chip se citea un fel de compasiune blândă ce masca un râs abia ţinut în frâu. Cei din sală nu s-au abţinut.

Azi, de la 7, decernarea premiilor şi ceremonia de închidere, ornată de prezentarea ultimului film de Peter Greenaway, Goltzius and the Pelican Company.

vineri, 23 noiembrie 2012

„All good people read good books” (16)

Screenshot from Faryad moorcheha aka Scream of the Ants (dir. Mohsen Makhmalbaf/2006)

Nu e cel mai bun film al iranianului, nici cel mai închegat, însă e o experienţă vizuală aparte. Dezghiocat din învelişul jilav, amestec de clişee filosofice orientale şi mostre de spiritualitate indiană in the mouth, miezul e cinema pur. Evident, e nevoie de o anume stare interioară şi de stomac antrenat pentru a-l digera.

miercuri, 21 noiembrie 2012

Pieta: eseu despre transcendenţa răului

Pieta, al 18-lea film al lui Kim Ki Duk (Leul de Aur la Veneţia 2012) este un atac incisiv la adresa capitalismului sălbatic-asupritor, varianta sud-coreeană, axat pe denunţarea unui veritabil sistem de ecarisaj social. Mecanismul de funcţionare e simplu: prin instrumente de un cinism siderant (în cazul de faţă, împrumuturi înrobitoare ce nu pot fi rambursate), proprietarii sunt obligaţi să-şi abandoneze locuinţele sau atelierele meşteşugăreşti mizere, ajungând invariabil în voia sorţii, epave sub şenilele progresului nivelator. În timp ce unii sunt mutilaţi (li se taie o mână, un picior, ambele etc.) pentru ca firma creditoare să-şi compenseze daunele prin încasarea asigurării, alţii nu mai aşteaptă venirea recuperatorilor şi se sinucid. Cartiere întregi dispar astfel de pe faţa pământului (acţiunea se petrece în Seul). În urma demolării acestor magherniţe mohorâte ai căror locatari nu mai au valoare de piaţă, se creează „spaţiu vital” pentru semeţii zgârie-nori ce urmează a le lua locul. Nimic nou sub soare: de când lumea, civilizaţia-şi are oropsiţii ei.


Maestru în radiografierea derivelor individuale sau societale, Kim Ki Duk se ţine departe de orice ispită maniheistă. Abordarea sa e frontală, în fond avem de-a face cu iminentul sfârşit al unui tip de comunitate, nu te poţi purta cu mănuşi sau metafore, numai că miza e alta: dezvelirea (cu vorbele lui Derrida: „vălul ridicat de pe lucru”). Rezultatul e un film sumbru, în permanenţă angoasant, dur conform tuturor standardelor asiatice de violenţă la zi (explicită sau subliminală), fără speranţă. Un film al cărui structural icon („imagine al cărei sens depăşeşte simpla evoluţie a subiectului descris, regrupând totuşi în ea componentele, motivele tonalităţile povestirii de bază” - Sylvia Foil) e dubla schilodire (fizică şi sufletească). Răul individual odată făcut nu mai poate fi îndreptat deoarece e parte a răului social generalizat, matrice din care nu mai există scăpare sau salvare, fie şi potenţată de căinţă sau convertire. E o concluzie care mă face să mă gândesc la mitul lui Er care încheie Republica lui Platon. Prin Er, revenit la viaţă după o lungă perioadă petrecută în infern, Platon afirmă: „Trebuie să ţii tare cu dinţii această credinţă: de a nu fi cauza unei succesiuni de rele fără remediu şi de a suporta tu însuţi rele şi mai mari”.

**************
P.S: Pieta a fost proiectat marţi, 20 noiembrie, în cadrul galei de deschidere a Bucharest International Experimental Film Festival (BIEFF) ce se desfăşoară la Bucureşti, în perioada 21 - 25 noiembrie. Organizarea a fost din nou la cote înalte de neprofesinalism, adică execrabilă, aşa cum se întâmplă de regulă în România. Accesul pe un singur culoar - îngust, ieşirea pe acelaşi culoar, aglomeraţie ca la bâlci, înghionteli, ce să mai?, tratament asemănător cu cel aplicat vitelor mânate spre staul. În fine... M-am şi plictisit să fac referire la astfel de întâmplări. Se poate şi mai rău. Se poate?

marți, 20 noiembrie 2012

Cvasimilitudini (XLV)

Screenshot from The Wizard of Oz (dir. Victor Fleming/1939)
[uncredited directors: George Cukor, Mervyn LeRoy, Norman Taurog & King Vidor)

 Screenshot from Field of Dreams (dir. Phil Alden Robinson/1989)

Dacă primul nu are nevoie de prezentări, al doilea merită câteva cuvinte pentru a fi încadrat în context. Aşadar, Field of Dreams e un low-key fantasy în care fantomele unor faimoşi jucători de baseball se adună pe un teren din rărunchii statului Iowa ca să încingă miuţe precum în vremurile lor de glorie. Când se satură de alergătură sau când lucrurile devin messy, oldtimerii - printre ei şi venerabilul Burt Lancaster - se topesc într-o clipită în lanul de porumb la marginea căruia e construit terenul. Maestrul de ceremonii e un fermier aproape falit (Kevin Costner) care aude voci (If you bulid it, he will come). În loc să-l ducă la nebuni, familia îl ajută să urmeze îndemnurile venite din astral şi aşa începe povestea.

Paradoxal pentru unii, centrul de greutate al ansamblului epic nu e calibrat pe baseball sau fantome, ci pe trecerea inexorabilă a timpului şi a noastră prin el, pe cât de mult credem în ceva şi până unde suntem dispuşi să credem. Bine ţinut sub control şi extrem de angajant pe măsură ce acceptăm convenţia narativă, Field of Dreams e un film pe care M. Night Shyamalan şi-ar fi dorit să-l facă (a se citi strice), bazat pe un roman (Shoeless Joe de W. P. Kinsella) pe care Stephen King ar fi murit să-l scrie. Prin el bântuie şi spiritul lui Salinger, prezent de altfel într-o măsură mult mai consistentă în romanul inspirator. Deranjat, însă, de portretul ficţional nu prea flatant din carte, scriitorul a solicitat să nu fie „scos” în lume în forma aceea, iar producătorii s-au conformat. Totuşi, opoziţia sa nu a funcţionat şi la nivel... eteric!

duminică, 18 noiembrie 2012

Malick Essential (10)


There's a script, but he writes every morning. And then you go through another one in the editing and when the sound comes in. He cuts and cuts again and then as we are color timing the movie, he finds new things and he keeps changing. So you are never 100% sure where the shots that you are shooting are going to end up in the movie. But I think he does know when he is miles ahead of everybody on the set and he's already planning and thinking and creating all these scenes that are probably not on paper, but in his head. (...) So the actors are performing the dialogue, but Terry (Malick) isn’t interested in dialogue. So they’re talking, and we’re shooting a reflection or we’re shooting the wind or we’re shooting the frame of the window, and then we finally pan to them when they finish the dialogue.” (Emmanuel Lubezki, director de imagine la The Tree of Life via hitfix.com) 

Seberg: „To me the camera was like the gun”



Un interviu (luat de o tipă cam bitchy) în care Seberg vorbeşte cu aceeaşi candoare pe care i-o ştim dintotdeauna despre rateul cu Saint Joan de Preminger, colaborarea cu Truffaut, Marlon Brando, dificultăţi profesionale şi... probleme personale. E subtitrat în engleză, deci toată lumea ar trebui să fie mulţumită.

joi, 15 noiembrie 2012

După dealuri, Mungiu şi internaţionala „auteuristă”

Mi-am exprimat succint punctul de vedere despre ultimul film al lui Mungiu în alt context, aşa că îmi permit să-l reiau şi aici. Am afirmat, aşadar, că După dealuri e un film devastator, impresionant, dar nu atât pentru povestea în sine, cât pentru ceea ce se iţeşte hidos din spatele ei: imaginea unei societăţi bolnave până în ultima ei fibră. O societate (un sistem) care transferă bisericii, pe şest, funcţionalităţi pe care ar trebui să le îndeplinească by default, pentru a interveni apoi corectiv-pompieristic când biserica dă greş. Biserica sau derivate ale ei, fiindcă mănăstirea din După dealuri pare mai degrabă o entitate paramonahală de întrajutorare (ajutor social). În ce priveşte povestea, da, de acord, spectatorul are libertatea să înţeleagă ce vrea sau ce poate, însă tocmai această „libertate de impresie” poate adânci decisiv clivajul dintre realitate şi ficţiune în mintea celor care cunosc întâmplarea nefericită de la Tanacu din presă sau n-o cunosc deloc.

În rest, subscriu în totalitate opiniei enunţate de Jean-Philipe Tessé în ediţia din noiembrie a Cahiers du Cinema. Îmi cer iertare celor care nu cunosc franceza, însă voi publica în original ultima parte din cronicheta dedicată filmului lui Mungiu din dorinţa de a nu-i ştirbi din farmec şi coerenţă. Mulţumesc pentru înţelegere!

„Curieusement, le film n’est pas aussi ennuyeux qu’il en a l’air. Méme si Mungiu est terriblement radin sur la dramaturgie, comme s’il se refusait au nom d’une prétendue noblesse d’auteur récolter ce qu’il semé: explorer le trio amoureux (deux femmes, un dieu, et trois possibilités), glisser sur la pente de l’épouvante (un exorcisme à la gnole) ou mener jusqu’au bout une enquête à la Scooby Doo (démasquer le prêtre qui tient tout son petit monde sous sa coupe par le prestige d’une relique peut-être imaginaire). Ce qui dérange plutôt ici, dans ce pur produit de l’internationale auteuriste, est l’indécrottable pompe de l’ensemble, la suffocante solennité de tout, ce fétichisme du cinéma et cette manière d’affichage du moindre procédé. La sobriété du film est fausse, son dépouillement calculé, sa gravité déguisée: c’est simplement que Mungiu prend soin (avec son chef opérateur, l’influent Oleg Mutu, qui a signé l’image de La Mort de Dante Lazarescu et des fictions de Sergei Loznitsa) d’orner son film d’attributs de prestige - durée qui dure, plans qui imposent leur format Scope comme un gage de sérieux, grand sujet (le fanatisme religieux). Le cinéaste roumain ne manque pas de talent, c’est sûr, mais à son troisième film il s’est déjà terriblement raidi et vient de faire allégeance à un plombant néo-académisme mondialisé qui a dévoyé la figure de l’auteur en la confondant avec celle de l’autorité.”


miercuri, 14 noiembrie 2012

O lună în Thailanda, o privire superficială asupra unei lumi amorfe

Fără îndoială, O lună în Thailanda e un film necesar. El vine să umple un teren aproape viran în care bornele cu plus sunt Mungiu, Puiu et alii, iar cele cu minus nu vi le mai zic că le ştiţi şi singuri. Francezii, de pildă, fac câteva zeci de filme d-astea pe an. Ele nu impresionează prin mai nimic, ba chiar par trase la indigo, însă existenţa lor e benefică pentru că resetează ciclic punctele de reper şi trendurile.

Un bun prieten al acestui blog care l-a văzut în toamna asta la Veneţia şi în al cărui fler de obicei I trust, l-a făcut arşice. Într-o corespondenţă publicată atunci pe Cinesseur afirma următoarele: „Filmul i-o fi extaziat pe unii, pe mine nu. Pe mine m-a enervat cum plit: e de o afectare atât de stridentă că îmi venea să-i iau la palme pe toţi actorii ăia puşi cu mâna parcă în nişte ipostaze care nu-i prind deloc. Poate-s nedrept sau doar sictirit, dar chiar şi aşa nu am nici nervi nici timp să explic de ce o inepţie e inepţie! Ajungă-mi cele câteva zeci de minute din viaţă alocate unei producţii dezlânate de la care am ieşit fluierând a pagubă (...) Intrigat peste măsură de grozăvia urmărită, nu m-am putut stăpâni şi m-am documentat în legătură cu Paul Negoescu. Înţeleg că e tânăr şi că O lună în Thailanda e debutul său în lungmetraj. Ok, aşa se mai explică unele scăpări, însă hiba de fond e conceptuală în sensul că atunci când vrei să faci filme diferite de cele făcute de Porumboiu, Mungiu şi restul premianţilor, dezirabil e să excelezi pe felia aia şi să ai un imaginar bine mobilat, altfel produsul seamănă izbitor cu zeci de producţii similare, more or less indie, din Occident.”

Nu ştiu cum să zic, dar pe mine unul, filmul lui Negoescu m-a înduioşat ca pe vânătorul din poveste. Drept pentru care, deşi prietenul citat mai sus l-a demolat, eu o să mă abţin de la alte comentarii din respect pentru pasiunea şi munca depuse de oamenii ăştia pentru a-şi duce la capăt, de bine de rău, proiectul. Singurul lucru (răutăcios, poate!) pe care-l voi spune e că, din cauza faptului că regizorul nu pariază pe nimic (nici pe acţiune - banală/fără suflu, nici pe personaje - insufcient închegate, nici pe altceva, imagine, de ex.), O lună în Thailanda e (ca) un episod din Trădaţi în dragoste sau orice alt reality show pe aceeaşi temă căruia i s-au adăugat o coloană sonoră de bun gust şi un set de production values (ambigue).

Cum spuneam, e un film necesar. Şi cumva autosuficient.

Breaking News: Pieta de Kim Ki Duk la Bucureşti

Ăsta da breaking news: Pieta de Kim Ki Duk, premiat cu Leul de Aur la Veneţia în acest an, unde i-a luat faţa principalului favorit - The Master al lui Paul Thomas Anderson, va fi proiectat în gala de deschidere a BIEFF (Bucharest International Experimental Film Festival). Data şi locul faptei: 20 noiembrie, Cinema Scala, ora 7 PM. Cu acelaşi prilej va fi prezentat şi The Wholly Family, un scurtmetraj din 2011 de Terry Gilliam (cel mai bun scurtmetraj la Premiile Academiei Europene de Film). Well done, boyz, well done! Programul aproape complet al festivalului e disponibil aici.


Conform sinopsisului publicat pe pagina oficială a festivalului, „Pieta spune povestea unui om care lucrează ca recuperator de datorii, ameninţând brutal oameni pentru rambursare. Fără să aibă o familie, prin urmare nimic de pierdut, el continuă acest mod nemilos de viaţă, indiferent la toată durerea cauzată nenumărator persoane. Într-o zi, apare o femeie care pretinde a fi mama lui ce l-a abandonat la naştere, şi aceasta ia asupra ei vina pentru modul în care fiul a ajuns să fie în prezent. (...) O poveste nuanţată despre răzbunare şi complicitate... (în care) spectatorul este lăsat cu sarcina dificilă de a decide dacă vreunul dintre personaje merită compasiune”. 

P.S.: Aşteptăm cu interes şi anunţarea filmului din gala de închidere.

duminică, 11 noiembrie 2012

Natasha Richardson x 3 roluri (underrated) în care n-aţi văzut-o deşi ar fi trebuit

Pedigree artistic imbatabil: mamă - Vanessa Redgrave, tată - Tony Richardson (Look Back in Anger, The Loneliness of the Long Distance Runner etc.). Groundbreaking performance: Gothic (dir. Ken Russell). Soţia lui Liam Neeson. Speaking of her marriage (2003): I was told our marriage would be cursed. I thought, «Don't let this be true». I've thought about it since, too. I try to put it out of my mind. It was an opinion given straight to my face by someone I trusted. «You will never be happy», he said. «Your marriage will end in disaster».” 1963 - 2009. Epidural hematoma.

****************************************
Patty Hearst (dir. Paul Schrader/1988)

Natasha Richardson e personajul din titlu (turbulenta nepoată a magnatului W.R. Hearst. Monedă de schimb între un grup de anarhişti ţâcniţi (The Symbionese National Liberation Army) şi autorităţi impotente. Filmul e făcut în întregime din perspectiva ei: când ea e închisă într-un dulap, noi suntem în acelaşi dulap cu ea. Priviţi din dosul unor crăpături minuscule, răpitorii sunt siluete sau voci. Accentul nord-californian în care-şi scuipă replicile e priceless. Şi-apoi, cine i-ar putea uita ultimele vorbe (din film) rostite printre zăbrelele unei celule: „Fuck them. Fuck them all.” În 20 ianuarie 2001, înainte de a părăsi Casa Albă, avea să fie graţiată de Bill Clinton. Povestea reală din care e confecţionat filmul o găsiţi aici.

The Handmaid's Tale (dir. Volker Schlondorff/1990)

Un SF alegoric despre teocraţie (formă de guvernământ în care autoritatea considerată ca emanând de la Dumnezeu este exercitată de cler) şi derapajele totalitare ale acestui establishment. Natasha Richardson e o„servitoare” angajată de un cuplu de potentaţi (Faye Dunaway & Robert Duvall) pentru a le concepe şi purta odrasla. Altfel spus, o femeie de prăsilă într-o lume populată de femei sterpe. Scenariul, lucrat pe un roman de Margaret Atwood, e brici (Harold Pinter), distribuţia (în cea mai mare parte) aşijderea, însă filmul are de suferit din cauza unei concepţii regizorale fixiste. Poate că un cineast mai puţin încrâncenat, cu o abordare cinematic-senzuală a substanţei epice şi mai receptiv la nuanţele dialogurilor brodate de Pinter ar fi scos cu totul altceva, dar chiar şi aşa merită toată atenţia în special datorită prezenţei solare a Natashei Richardson. Iluminează fiece cadru.

The Comfort of Strangers (dir. Paul Schrader/1991)


Problema de care vorbeam mai sus e rezolvată aici. Stilul sprinţar-elevat al lui Pinter face masă cu viziunea relaxat-perversă a lui Schrader, astfel că povestea unui cuplu apatic „contemplating marriage” (Natasha Richardson şi Rupert Everett), aflat în vacanţă la Veneţia (uh-oh!), se transformă într-un veritabil masacru al prejudecţilor după ce se lasă atras într-un periculos joc al seducţiei orchestrat de doi anarhişti ai plăcerii: Christopher Walken & Helen Mirren). Uitasem: The Comfort of Strangers e una din puţinele adaptări reuşite după cărţile lui Ian McEwan.

Niciunul din filmele astea n-au fost hituri. De altfel, autorilor nici nu le-a trecut prin cap aşa ceva. Dincolo de unele apariţii pe ecrane, unanim aclamate şi selectiv răsplătite, cele mai mari succese ale Natashei Richardson au fost pe scenă.

P.S.: Runners upSuddenly, Last Summer şi Zelda, ambele filme de televiziune, ambele din 1993 şi ambele cu femei în pragul sau toiul a diverse crize.

vineri, 9 noiembrie 2012

Un minifestival eclectic, prea eclectic poate, experimental, feminist

Zilele Filmului German, 9-15 noiembrie, Bucureşti, Cinema Studio.

Prin nu ştiu ce hazard al programărilor, evenimentul de faţă e prins la mijloc între Festivalul Filmului Polonez (organizat excepţional până la ultimul detaliu, cu n+1 clase peste hipstereala cu snobi la filmele de Cannes) şi Zilele Filmului Irlandez (15-16 noiembrie, la ICR). Main attraction e, fără îndoială, Barbara de Christian Petzold (Ursul de argint pentru regie la ultima Berlinală). După atrocele rateu cu neo-noir-ul Jerichow, Petzold revine cu un film intimist, perfect calibrat stilistic, povestea unei femei din fosta DDR, medic, ce vrea să ajungă dincolo, în BDR, dar sfârşeşte, via STASI, într-un spital uitat de lume. De văzut musai e şi Charlotte Rampling - The Look, un fascinant documentar-omagiu semnat de Angelina Maccarone, o privire îndărătul vieţii şi rolurilor incarnate de nonconformista actriţă de la The Night Porter la Swimming Pool. Solilocvii tăioase, opinii abrazive, trimiteri spre Foucault, evocări ale unor prieteni (Paul Auster, de ex.) sau a unei surori ce s-a sinucis, servituţile senectuţii, toate acestea şi multe altele într-un mix autoreferenţial impecabil filmat şi montat.


Ar mai fi Der Wald vor lauter Bäumen (dir. Maren Ade/2003), un film adânc ancorat în social, totuşi un pic cam tras de păr pe alocuri... În rest sunteţi pe cont propriu cu o selecţie dominată de scurtmetraje şi producţii mai mult sau mai puţin feministe. Prețul unui bilet e de 10 lei. Există și posibilitatea de a cumpăra un abonament de 4 intrări a 7 lei fiecare de unde rezultă că mai rămân bani şi de suc sau apă plată. Toate filmele sunt subtitrate în limba română. Programul complet e găsibil aici (din păcate fără prezentarea filmelor). 

marți, 6 noiembrie 2012

„All good people read good books” (15)

Screenshot from Naked (dir. Mike Leigh/1993)

„Naked is the angriest, most bitterly critical attack on the false values of society that Mike Leigh, Britain’s constant chronicler of the tragic comedy of desperate lives, has ever made. Its audacity is that the attack is mounted through a central character of whom few would approve.” (Derek Malcolm - Criterion/Film Essays)

luni, 5 noiembrie 2012

În ceaţă nu sunt eroi

Ceaţa rece, victoriană, învăluind într-o o mantie de vălătuci flenduriţi, translucizi, castelul mohorât din The Others... Fantome, voci, spectre, duhuri, zgomote venind de te miri unde. Greu de spus cine sau ce are substanţă, cine sau ce e iluzie.


duminică, 4 noiembrie 2012

Double S: Sayles & Springsteen



Privit cu superficialitate, acest videoclip pare unul din multele. Dacă îl privim aşa cum merită, vom găsi o excepţională lecţie despre cum se folosesc culoarea, sunetul, mişcarea camerei, străzile în regim nocturn, automobilele şi cadrele de 1.37 (the Academy ratio). Bonus: acel „I'll see ya" îngânat de Springsteen către o doamnă pe care noi nu o vedem deloc (probă de curaj la acea vreme să speculezi farmecele unei doamne... prin detalii aparent neutre, chit că opţiunea asta are o logică internă perfect fundamentată). Autor: John Sayles (Pour les cinesseurs!)

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Words like violence break the silence


David Mills: What do you got?
William Somerset: A dead dog.

John Doe: I didn't do that!

Mi-aduc aminte ca acum: la secvenţa asta lumea a râs. De fiecare dată reacția a fost aceeași. Publicul a râs. Poate și pentru că era un moment de liniște, un time out necesar după un tur de forță infernal, prima oară când se ieșea la lumină, into the great wide open, prima oară când revărsarea de apă și crime părea că va conteni. Era și o diluare dibace a tensiunii gata să se reverse dincoace de ecran. Fincher era un newcomer atunci, nimeni nu știa până unde e dispus să meargă. Nimeni nu anticipa celălalt potop.

La vremea difuzării în România, am văzut Se7en de vreo opt ori. Una după alta. De fiecare dată descopeream altceva, descifram sau aveam iluzia că descifrez noi sensuri. Știam replicile pe dinafară, mă poziționam de partea lui Somerset (Morgan Freeman într-unul din rolurile care i-au redefinit cariera, în siajul celui din Shawshank Redemption), dar Kevin Spacey și-al său John Doe mă cucereau invariabil (în definitiv, unele lucruri nu pot fi rezolvate decât prin acele metode, problema e cine ne dă dreptul să le folosim; răspunsul: nimeni), observam reacțiile celor din sală și găseam amuzant faptul că erau de fiecare dată aceleași în raport cu anumite scene. Cum spuneam: la asta lumea a râs. De fiecare dată!

vineri, 2 noiembrie 2012

Lexicon Wong Kar Wai (9)

Maggie Cheung (his muse) in As Tears Go By (1988). This is Wong Kar Wai's debut feature: a visceral, idiosyncratic gangster film inspired by Martin Scorsese's Mean Streets.

joi, 1 noiembrie 2012

Experimentele unui gambler bătrân şi genial

La câte filme haute couture au fost anul ăsta în competiţie la Cannes nu-i de mirare că Palme d'Or-ul a fost decernat unui film clasic (ca structură): Amour. De Haneke

Unul dintre acestea e Vous n'avez encore rien vu al lui Alain Resnais, văzut în cadrul Festivalului de Film Francez (şi aici au fost mici probleme organizatorice, cum altfel?, dar nu mai zic nimic că iar îmi sar în cap tot soiul de deştepţi). Filmul ăsta e încă o dovadă că Resnais, la cei 89 de ani ai săi, continuă să rămână un gambler pus pe hărţuit convenţii conceptuale. În cazul de faţă, a luat două piese de teatru de Anouilh (Eurydice + Cher Antoine ou l'amour raté), a invitat 13 actori de primă mână (de la Sabine Azéma, care îi e şi soţie, la Michel Piccoli sau Mathieu Amalric) şi i-a pus să evolueze funcţie de două coordonate, savant interferate: deconstrucţia narativă şi anularea coerenţei spaţio-temporale. Rezultatul e o investigaţie a relaţiei dintre teatru şi film în patru acte, fiecare cu slăbiciunile şi punctele forte aferente. Cu alte cuvinte, meta-teatru vs. meta-cinema, un duel între două produse hibride al cărui deznodământ Resnais îl lasă deschis.

P.S.: Filmul despre care v-am vorbit pe ffwd a fost proiectat într-o retrospectivă dedicată iconoclastului cineast alături de producţii mai vechi (Muriel ou Le temps d'un retour şi L'année dernière à Marienbad) şi mai recente (Coeurs şi Les herbes folles).