Mi-am exprimat succint punctul de vedere despre ultimul film al lui Mungiu în alt context, aşa că îmi permit să-l reiau şi aici. Am afirmat, aşadar, că După dealuri e un film devastator, impresionant, dar nu atât pentru povestea în sine, cât pentru ceea ce se iţeşte hidos din spatele ei: imaginea unei societăţi bolnave până în ultima ei fibră. O societate (un sistem) care transferă bisericii, pe şest, funcţionalităţi pe care ar trebui să le îndeplinească by default, pentru a interveni apoi corectiv-pompieristic când biserica dă greş. Biserica sau derivate ale ei, fiindcă mănăstirea din După dealuri pare mai degrabă o entitate paramonahală de întrajutorare (ajutor social). În ce priveşte povestea, da, de acord, spectatorul are libertatea să înţeleagă ce vrea sau ce poate, însă tocmai această „libertate de impresie” poate adânci decisiv clivajul dintre realitate şi ficţiune în mintea celor care cunosc întâmplarea nefericită de la Tanacu din presă sau n-o cunosc deloc.
În rest, subscriu în totalitate opiniei enunţate de Jean-Philipe Tessé în ediţia din noiembrie a Cahiers du Cinema. Îmi cer iertare celor care nu cunosc franceza, însă voi publica în original ultima parte din cronicheta dedicată filmului lui Mungiu din dorinţa de a nu-i ştirbi din farmec şi coerenţă. Mulţumesc pentru înţelegere!
„Curieusement, le film n’est pas aussi ennuyeux qu’il en a l’air. Méme si Mungiu est terriblement radin sur la dramaturgie, comme s’il se refusait au nom d’une prétendue noblesse d’auteur récolter ce qu’il semé: explorer le trio amoureux (deux femmes, un dieu, et trois possibilités), glisser sur la pente de l’épouvante (un exorcisme à la gnole) ou mener jusqu’au bout une enquête à la Scooby Doo (démasquer le prêtre qui tient tout son petit monde sous sa coupe par le prestige d’une relique peut-être imaginaire). Ce qui dérange plutôt ici, dans ce pur produit de l’internationale auteuriste, est l’indécrottable pompe de l’ensemble, la suffocante solennité de tout, ce fétichisme du cinéma et cette manière d’affichage du moindre procédé. La sobriété du film est fausse, son dépouillement calculé, sa gravité déguisée: c’est simplement que Mungiu prend soin (avec son chef opérateur, l’influent Oleg Mutu, qui a signé l’image de La Mort de Dante Lazarescu et des fictions de Sergei Loznitsa) d’orner son film d’attributs de prestige - durée qui dure, plans qui imposent leur format Scope comme un gage de sérieux, grand sujet (le fanatisme religieux). Le cinéaste roumain ne manque pas de talent, c’est sûr, mais à son troisième film il s’est déjà terriblement raidi et vient de faire allégeance à un plombant néo-académisme mondialisé qui a dévoyé la figure de l’auteur en la confondant avec celle de l’autorité.”