O lună în Thailanda, o privire superficială asupra unei lumi amorfe

Fără îndoială, O lună în Thailanda e un film necesar. El vine să umple un teren aproape viran în care bornele cu plus sunt Mungiu, Puiu et alii, iar cele cu minus nu vi le mai zic că le ştiţi şi singuri. Francezii, de pildă, fac câteva zeci de filme d-astea pe an. Ele nu impresionează prin mai nimic, ba chiar par trase la indigo, însă existenţa lor e benefică pentru că resetează ciclic punctele de reper şi trendurile.

Un bun prieten al acestui blog care l-a văzut în toamna asta la Veneţia şi în al cărui fler de obicei I trust, l-a făcut arşice. Într-o corespondenţă publicată atunci pe Cinesseur afirma următoarele: „Filmul i-o fi extaziat pe unii, pe mine nu. Pe mine m-a enervat cum plit: e de o afectare atât de stridentă că îmi venea să-i iau la palme pe toţi actorii ăia puşi cu mâna parcă în nişte ipostaze care nu-i prind deloc. Poate-s nedrept sau doar sictirit, dar chiar şi aşa nu am nici nervi nici timp să explic de ce o inepţie e inepţie! Ajungă-mi cele câteva zeci de minute din viaţă alocate unei producţii dezlânate de la care am ieşit fluierând a pagubă (...) Intrigat peste măsură de grozăvia urmărită, nu m-am putut stăpâni şi m-am documentat în legătură cu Paul Negoescu. Înţeleg că e tânăr şi că O lună în Thailanda e debutul său în lungmetraj. Ok, aşa se mai explică unele scăpări, însă hiba de fond e conceptuală în sensul că atunci când vrei să faci filme diferite de cele făcute de Porumboiu, Mungiu şi restul premianţilor, dezirabil e să excelezi pe felia aia şi să ai un imaginar bine mobilat, altfel produsul seamănă izbitor cu zeci de producţii similare, more or less indie, din Occident.”

Nu ştiu cum să zic, dar pe mine unul, filmul lui Negoescu m-a înduioşat ca pe vânătorul din poveste. Drept pentru care, deşi prietenul citat mai sus l-a demolat, eu o să mă abţin de la alte comentarii din respect pentru pasiunea şi munca depuse de oamenii ăştia pentru a-şi duce la capăt, de bine de rău, proiectul. Singurul lucru (răutăcios, poate!) pe care-l voi spune e că, din cauza faptului că regizorul nu pariază pe nimic (nici pe acţiune - banală/fără suflu, nici pe personaje - insufcient închegate, nici pe altceva, imagine, de ex.), O lună în Thailanda e (ca) un episod din Trădaţi în dragoste sau orice alt reality show pe aceeaşi temă căruia i s-au adăugat o coloană sonoră de bun gust şi un set de production values (ambigue).

Cum spuneam, e un film necesar. Şi cumva autosuficient.