Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

30 mai 2009

Away we blink*

Am tot vrut să fac un trav către interviul acordat Dilemei Vechi de unul din cei mai mari și eclectici compozitori pe care-i are România nowadays: Adrian Enescu. În raport cu timpurile fugace care ne aleargă bezmetic de la spate, noi rezumându-ne la simulări, simulacre și disimulări, materialul e deja vechi (aprilie 2009). Lucrurile spuse acolo, însă, sunt și rămân de actualitate. Here is a sneak preview:

"Dacă scenariul e prost, dacă regizorul suferă de suficienţă, dacă producătorul vrea numai bani, atunci orice muzică bună, imagine plastică, actori credibili, şi nu teatrali, toate sînt de pomană! Uită-te la orice film de pe glob. Profesioniştii îşi fac meseria impecabil. Şi actorii, şi scenografii, şi compozitorii, dar dacă scenariul e imbecil, ce să facă oamenii!? E un paradox extraordinar că aceste scenarii se vînd. Sînt milioane de spectatori care se uită înnebuniţi ore şi ore în şir! Dovada este că această industrie merge şi se pot cîştiga mulţi bani. În ultimă instanţă, trebuie făcută o diferenţă între filmul de artă şi filmul de larg „consum“! Industria filmului înseamnă să faci ceva şi să vinzi! Milioane de oameni se uită la aceste porcării. Milioane de spectatori scot bani din buzunar ca să (se?) vadă (în) aceste producţii!"

STIFF upper lips sau cum se înghesuie oamenii (și bine fac!) la TIFF (cu T de la Transilvania International Film Festival nu de la Toronto IFF; partea bună în povestea asta e că omologia acronimică nu a provocat conflicte, cel puțin eu nu am auzit de ele!). Și le mai și place. Eu unul nu aș face-o din motive care țin de confort fizic și psihic (plus că nu am opțiunile pause, next, prev, rev & fwd, de angle ce să mai zic!?). Dincolo de idiosincrasiile mele față de unele săli în care se proiectează filme, sunt de acord că Cinema Republica trebuie salvat/modernizat, până nu-i vine cuiva ideea să facă în locul lui un mall prin fuziune cu hala agroalimentară din Piața Mihai Viteazu sau cum i-o mai fi spunând acuma (halei, nu pieței!). Nu e cinematograful meu favorit din Cluj (acela e și va fi Arta!), însă o mână de ajutor trebuie să-i fie întinsă (frecventarea sa constantă nu rezolvă decât parțial problema, care problemă ține de management, care management ține de RADEF, care RADEF dă vina pe torente etc.). Cu titlul de trivia, primul film văzut de mine la Republica a fost Accidental Hero, în '93, împreună cu jumătate din anul I balet și profu' de sociologie, de-a dreapta, iar ultimul, în 2003, Spider, la TIFF, alături de un fost coleg din acel an, Gabe, om cu trei facultăți începute - medicină, psiho și litere - nici una vreodată terminată, actualmente instructor la o sală de fitness, în Grigorescu (l-a ajutat mult și diploma de la facultatea de balet, a patra pentru el, absolvită în cele din urmă). Între aceste borne, câteva zeci de producții de toate soiurile, american blend, most of them, văzute în și cu tot soiul de contexte ori pretexte, romantically linked, most of them.

O încheiere simetrică prin filtrul afirmațiilor lui Adrian Enescu (finalul fragmentului citat de mine). Am râs una bună: i-a plăcut atât de mult "porcăria", încât va cumpăra (a cumpărat?) și cartea. Ce mai nostimadă...

* o parafrază la titlul ultimului film făcut de Sam Mendes, domnul soției sale, Kate Winslett, ce va fi lansat, în curând, în State. Away We Go cu siguranță îi va fi pe plac și lui Bucurenci, măcar datorită acestui aspect ecologic.

28 mai 2009

Un nou rămășag (the sequel): "Polițist, adjectiv" va triumfa la TIFF

TIFF 8 începe vineri. Nu voi lua parte ["...and the hardest part was letting go not taking part", zic băieții de la Coldplay], numai că versurile nu mă nimeresc prea tare, fiindcă nici nu mi-am propus să iau parte. Am plecat din Cluj, în 2002, adică în anul în care se întâmpla ediția princeps. Am fost în 2003, câteva zile, doar pentru că am avut ocazia și pentru că îmi era dor de cinematograful Arta, small & cosy, locul în care mi-am continuat pasiunea de filmgoer în orașul, pe vremea aceea funariot. Între timp, mi-a trecut și dorul de Arta și cheful de a mă înghesui în alte săli mai mult sau mai puțin pregătite pentru puhoaiele de spectatori (chiar dacă are și îmbulzeala farmecul ei).

Apoi, o bună parte din filmele care vor fi proiectate anul acesta le-am văzut (sau le dețin pe diverse suporturi). Vorbesc aici de lungmetraje, firește. Post-TIFF, câteva pelicule vor ajunge și la București sub forma unui best of, deci altă ocazie de a prinde ce merită prins. Unul singur ar fi motivul pentru care aș bate drumu' Clujului: Polițist, adjectiv! Nu de alta, dar acesta va fi câștigătorul Marelui Premiu, prin urmare îmi justifică efortul. O spun acuma, înainte ca aluatul să dospească, uitându-mă în viteză pe lista producțiilor înscrise în competiție. Îmi iau, totuși, o marjă de eroare, mai mult de fandoseală și zic: a doua opţiune pentru marele premiu e Alle Anderen (Ursul de Argint pentru Cea mai Bună Actriţă, Marele premiu al juriului, Femina Film Prize - Festivalul Internaţional de Film de la Berlin 2009).

P.S.: O chestiune administrativă foarte importantă: în urmă cu două zile am făcut cuiva cadou un tricou cu însemnele acestui blog (header + adresă web). Ediție unică. Ideea mi-a fost sugerată în glumă, inițial nu mi se părea de efect, finalmente am pus-o în practică și a funcționat. Vorba cadorisitei, căreia îi mulțumesc pentru că îl poartă - "acum ar putea avea efect de bumerang".

Ieri, într-un anume context, tricoul a fost observat de un blogger cu nume oarecum similar Capitalei patriei (pe care o dorește verde). Omul a fost încântat, spunând că va recurge și el la manevră. Evident, pentru a-și promova opera din virtual. În concluzie, dacă veți remarca în perioada imediat următoare o epidemie de tricouri care fac vizibile bloguri mici și mari, rețineți, vă rog, că de-aici a pornit totul. Și că, la fel ca în orice revoluție, idealurile nobile au fost deturnate. E posibil, însă, să mă mișc și eu mai cu talent și să pun de-o campanie de promovare cum alta n-a mai fost! Sau nu.

24 mai 2009

Pariu câștigat: Palme d'Or-ul e la Haneke

Așa cum spuneam, mai cu jumătate de gură la început, c'est vrai, apoi tot mai curajos, Michael Haneke a luat Palme d'Or-ul. Over & out!

Îmi permit și un homeric LOL la adresa tuturor celor care au făcut terci, salată de varză, chisăliță și, în general, cum le-a venit la tastă, Kinatay-ul lui Brillante Mendoza. Cum necum, filipinezul a ieşit Best Director. Cine râde la urmă, râde de turmă, firește!

P.S.: Îmi mai permit un lucru care va deranja multă lume: premiul câștigat de Charlotte Gainsbourg e echivalentul unei fraude. Autor: Isabelle Huppert. Ce a făcut ea se numeşte partizanat. Nu contează că fata lu' tata are tot atâta versatilitate și talent actoricesc cât o gulie, important e că face parte din Matrix! For Christ sake, Charlotte Gainsbourg can't act! Mărturie stau rolurile făcute (praf) până acum (să ne amintim numai oroarea numită Lemming!).
Later update (25 mai): Poate oi fi eu cu pluta, nu neg asta, am un cui împotriva fetei, dar să fie la fel şi Pete Bradshaw de la The Guardian? Îl citez:
"At this point, unfortunately, my feelings become a little less celebratory. The best actress prize went to Charlotte Gainsbourg for her mostly ridiculous performance in Lars Von Trier's mostly ridiculous arthouse-horror nightmare Antichrist.(...)
Charlotte Gainsbourg – the best actress in the festival? Really? There were many things to be said in favour of Antichrist, but the acting wasn't one of them. There were far superior performances in competition.
Katie Jarvis from Fish Tank was better; Giovanna Mezzogiorno from Vincere was better; and Abbie Cornish from Campion's Bright Star was loads better. But there we are." (bold-urile îmi aparţin)

De ce e Tarantino un ticălos (inglourious)?

E valabil un răspuns mai vechi: pentru că poate. Pentru că poate, de exemplu, s-o reactiveze cu un rolișor colorat (Madame Mimieux) pe Maggie Cheung (pentru cei care nu știu, diafana și imponderabilă divă are deja 5 ani de absență voluntară din cinema, ultimele apariții fiind în Clean de Assayas și 2046 de WKW) și apoi să-i extirpe apariția pe considerente de durată (2h27 în loc de 2h48).
Șansele ca Tarantino să-și reconsidere poziția față de partitura serenissimei Maggie Cheung sunt nule, deși, după întoarcerea de la Cannes, Inglourious Basterds va mai suferi oareșce intervenții chirurgicale (mici adăugiri, de data asta). Oricum, din cauză că pe unii dintre noi ne-a văduvit de o prezență prețioasă și inestimabilă, QT e un ticălos (orice scuză pe care ar putea-o invoca în apărarea sa e fără relevanță). Dacă mai spun că Maggie Cheung a înlocuit-o pe... Isabelle Huppert (Tarantino a renunțat la serviciile ei enervat de prea multe fițe), ajunsă ulterior președintele juriului, pare destul de clară perspectiva revenirii acasă cu mâna goală, ca Ghiță din melodia Cleopatrei Stratan (s-a speculat la greu pe tema asta îniante de începerea festivalului și nu fără logică). Premiera americană e anunțată pe 21 august (în România va ajunge, oficial, în 4 septembrie), așa că tot ce ne rămâne de făcut e să așteptăm DVD-ul și bonusurile aferente (deleted scenes included, of course!)


Dacă recunoașteți o linie muzicală familiară în timp ce urmăriți clipul de mai sus, nu intrați în panică: (par)e un remix după Deșteaptă-te române! Autorul, Francesco de Masi, a compus muzica pentru
Quel maledetto treno blindato (The Inglorious Bastards e titlul sub care filmul a rulat în State), clasic italian de serie B cu mare trecere în România anilor '80, regizat de Enzo G. Castellari. Din câte am înțeles, în prelucrarea tarantiniană, bucata asta nu a fost păstrată, însă Castellari a primit un cameo (ca să vă faceți o idee, producțiile lui Enzo G. Castellari seamănă cu cele realizate de Sergiu Nicolaescu și Nicolae Corjos, diferența fiind aceea că primul folosea actori de mâna a șaptea, în timp ce ultimii doi lucrau cu vedete, locale, e drept, dar vedete).

23 mai 2009

O premieră românească pe HBO și pariul meu pentru Palme d'Or

"Pescuit sportiv este povestea unui cuplu de amanţi care vrea să petreacă o după-amiază intimă în pădure. Într-un moment de neatenţie, toată existenţa lor ia o întorsătură dramatică şi, deşi lucrurile par să revină la normal, în acea după-amiază pe care o petrec în compania unei a treia prezenţe, viaţa se vede dintr-o altă perspectivă".

Aceasta este momeala din cârligul cu care HBO vrea să prindă, nu, nu Peștele cel mare, pe acela l-a prins (și dat) deja, ci cât mai mulți spectatori pentru primul lungmetraj semnat de Adrian Sitaru (difuzat în seara asta, de la 9, în premieră).
Vi-l recomand din inimă, ca unul care mă pot lăuda că mă număr printre puținii oameni care i-au văzut aproape toate filmele, inclusiv cele naive & home made din vremea când aspira să intre la IATC/UNATC (până la urmă a făcut facultatea la Universitatea Media).

Și-acum pariul. Inițial am zis că, dacă ar fi să fac un pronostic în orb (și sub tortură) în legătură cu laureatul Palme d'Or de anul acesta, l-aș indica pe Haneke cu al său The White Ribbon. Între timp, citind ce-au mai scris unii și alții despre nivelul competiției, afirm fără emoții că el va fi câștigătorul! Vorbim mâine, mai spre seară.

P.S.1: Filmul lui Porumboiu a fost distins cu premiul FIPRESCI (și mai apoi și cu al juriului). Duble felicitări!
P.S.2: My second choice for Palme d'Or will be Enter the Void (Gaspar Noe did it again!)

17 mai 2009

Binomul muze - regizori: două ipostaze


Dacă tot începu Can(nes)-ul într-o zi de 13, niște comentarii mai mult sau mai puțin on topic, mai mult sau mai puțin related se cuvine a mai face. Nu foarte serioase, că nu am resurse pentru astfel de treburi.

De ce plouă (nu azi, în general vreau să zic)? Dar Tarantino de ce face filme? La prima întrebare e inutil să răspund, la a doua schițez vreo trei variante, toate cu acoperire în teren: pentru că poate, din capriț, ca să facă bani. În ediția de weekend a NY Times Magazine de acum două săptămâni am mai găsit un motiv (nu că n-aș fi putut să mi-l imaginez): ca să facă pictoriale artsy-fartsy cu gagici actrițe mișto. Partenera sa de fantezii cheap prin camere de hotel și mai cheap e Diane Kruger, muză inspiratrice plasată în Inglourious Basterds (pentru a-l avea în competiție, muntele, adică o echipă de ambasadori ai festivalului, s-a dus la Mahomed, în America, să-l peţească). Așadar, un bi-pictorial parodic și gratuit, în sensul că nu servește vreunui scop anume. Nu e, bunăoară, nici vehicul de promovare pentru Inglourious Basterds, nici o treabă din cale-afară de artistică. Pare mai degrabă o altă formă de turbinizare a histrionismului excedentar de care dispune Tarantino (ca tabloul să fie complet, trebuie spus că fotografiile au fost făcute de celebrissimul Jean-Baptiste Mondino).




De ce face filme Almodóvar e inutil să ne întrebăm. Deja ştim. Ştim şi de ce apare Penelope Cruz în (unele dintre) ele. Spre deosebire de primii doi, parteneri într-o relaţie pasageră, frugală, one film stand aş putea-o numi, Penelope Cruz şi Pedro Almodóvar au în spate un trecut, un patrimoniu emoţional, o logică a colaborării (cum a început, vă las plăcerea să descoperiţi aici, savurând totodată mirificul accent hispanic din engleza penelopiană). Nu-i de mirare deci, că ediţia spaniolă a Vanity Fair (mai, 09) le dedică prima copertă. Dacă privim cu luare-aminte, observăm că afecţiunea care-i leagă e autentică, intimă în sens artistic, pe când dincolo avem o coliziune afectivă de tip măslină-piersică într-un bol de plastic. Falsă, indusă, înscenată...



15 mai 2009

Călătoria lui Gruber... în fărâme

Telegrafic despre Călătoria lui Gruber de Radu Gabrea, văzut aseară la FFE, în avanpremieră şi în prezenţa unei mari părţi din echipa care a lucrat la el, inclusiv a autorului, vizibil emoţionat şi, la un moment dat, stânjenit de intervenţia unei spectatoare zurlii care a urcat pe scenă să combată de pe poziţii antisemite. A fost fluierată aspru înainte să apuce să spună prea multe, mizase pe asta fiindcă a coborât destul de relaxată şi-a luat gentuţa şi s-a tot dus.

Călătoria lui Gruber va fi, probabil, segmentul median al unei trilogii dedicate celui de-al doilea război mondial (n-am spus triptic dinadins şi unii vor intui/înţelege de ce). Prima parte (co-regizată, ce-i drept, alături de Marjan David Vajda) a fost Cocoşul decapitat, ultima va fi Mănuşile roşii, la care aseară s-a tras primul tur de manivelă (Gabrea dixit). Între ele stă această Călătorie a lui Gruber, o peliculă light-calofilă, bine scrisă şi bine spusă. Echilibrul mi se pare a fi elementul definitoriu al acestui demers. Nimic scrâşnit, nimic căznit, poate un montaj prea abrupt uneori, în sensul că tranziţia de la un plan-secvenţă la obişnuitele pendulări între personaje angrenate în dialog trădează un montaj neglijent, totuşi nederanjant în ansamblu. Scenariu brici, partituri actoriceşti interpretate onorabil, scenografie splendidă.

Suntem în 2009. Povestea din film are loc în 1941, la Iaşi, imediat după pogromul împotriva populaţiei evreieşti. Curzio Malaparte (Florin Piersic jr.), corespondent de război şi căpitan în armata lui Mussolini ajunge acolo pentru a-şi trata o alergie rebelă la cabinetul unui anume doctor Josef Gruber (Marcel Iureş). Ei bine, ceea ce părea simplu (găsirea medicului) devine brusc complicat, în primul rând din cauza contextului istoric (deportările/uciderea evreilor), şi se complică şi mai tare din cauza incompetenţei şi bulibăşelii angajaţilor din administraţie (militară). Văzută prin ochii unui străin, caracatiţa birocratică din România acelor vremuri e o dihanie înspăimântatoare cu forme absurde de manifestare. De la omul de la poartă până la cel mai înalt funcţionar (militar sau nu), toţi acţionează fie după bunul plac, fie de frică (nemţi, consulatul italian, Antonescu). Practic, şi aici filmul lui Gabrea loveşte dur actuala Românie, din punct de vedere administrativ ţara asta nu a evoluat deloc. E la acelaşi nivel. Atunci era o scuză - războiul şi unele personaje se prevalează de ea/el, chit că e o stratagemă facilă şi falsă. Adevărul trist e că actualul aparat administrativ funcţionează pe timp de pace la fel de aiurit ca în vremuri de război. Şi cică suntem în UE...

14 mai 2009

Cate "Gorgeous" Blanchett


As Katharine Hepburn in Aviator

Nu am mai avut vreme azi, încerc să remediez acuma. A fost ziua ei (pe unele meridiane și paralele o mai fi încă), ziua de naștere a sublimei Cate Blanchett. Vârsta e rotundă, ea e adorabilă, cel puțin pentru mine. Btw, am o colegă care-i seamănă teribil (în unele zile, mult prea teribil, dacă pot zice așa), chestie care mie îmi produce frisoane (mda, sunt mai slab de înger la faze d-astea). Problema ei e că nu-i place Cate Blanchett! Problema mea e că nu am înțeles de ce ("Nu-mi place și gata, e simplu!") din care cauză nu pot abuza de comparație pentru că se supără. În fine, mistere femeiești...

And this one goes for Cate: „I only have tender feelings for you, only love!"

Later update:

Pentru comparație, m-am gândit că ar fi util să pun aici și poza colegei... Blanchett look-a-like. Zis și făcut!

12 mai 2009

Competiţia de la Cannes... în afişe

Mâine începe o nouă ediţie a Festivalului de la Cannes. Cum n-am ajuns acolo nici anul ăsta, vin în propriul meu sprijin şi pun aici o afişele unor filme din competiţie, să vadă toată lumea ce voi pierde şi ce nu trebuie pierdut când or ieşi pe piaţă. Nu m-aş hazarda să lotopronostichez un câştigător pentru nimic în lume. Eventual, luat la nişte palme care d'or, aş zice, în orb fireşte, că The White Ribbon al lui Haneke va lua anul ăsta Palme d'Or-ul. Nu daţi cu ouă stricate, am zis doar că nu mă bazez pe nimic...












10 mai 2009

Godard (re)clădește „Socialisme"-ul în tăcere

[aici ar fi trebuit să fie un trailer, din păcate linkul unde domicilia a fost dezactivat]

Le silence est d'or, spune un puști la un moment dat și vorbele lui au mai multă logică decât am putea crede. Nu de alta, dar e multă tăcere în jurul Socialisme-ului pe care-l (re)fundamentează doctrinar, în curând octogenarul, J-L Godard. Nu se știu prea multe despre acest film, în afară de faptul că se face și că, după unele zvonuri, ar fi ultimul (deși nu știu cât de mult preț se poate pune pe această retragere/renunțare, dacă ne gândim că Manoel de Oliveira a trecut de 100 și continuă să scrie & să filmeze). Există, totuși, o certitudine, de fapt două: 1. pe 8 mai a ieșit trailerul, godardian par excellence (îl găsiția mai sus, probabil în premieră pentru... România!) și 2. secvențele inserate sunt trase în HD (și arată trăsnet).

09 mai 2009

Wolke 9: "rozul iluzor" al "vârstei a treia"

Traducerea titlului în românește - Norul 9 - produce asocieri bizare în capul meu. De pildă, Bryan Adams (Adasm ar fi sunat mai k lumea, măcar la jocuri de cuvinte era bun), canadianul cu voce light-gâjâită, ajuns megacelebru cu Everything I do (I do it for you), inclus(ă) în coloana sonoră a Robin Hood-ului cu Kevin Costner (după 19 ani, Russell Crowe va fi noul prinț al hoților din ținutul Nottingham), avea la sfârșitul anilor '90 o altă melodie de succes relativ mondial intitulată... Cloud Number 9.

Nu se aude în film, de altfel în tot filmul nu se aude nici măcar un diez, deci asocierea ține doar de creierul meu expus unor stimuli veniți de-a valma de-a lungul vremii. Nu vreau să vă stric complet plăcerea de a-l vedea, exprimându-mi aici punctul de vedere. Încerc doar să vă ațîț curiozitatea așa cum v-am obișnuit (sper), publicând câteva eye candies.










Totuși, îmi vine greu să mă abțin, așa că mai adaug câteva cuvinte. Pentru unii, CSVD poate fi grețos (scene de sex cu bătrâni? vaaai, oribil...!). Pentru alții, emoționant și șocant prin brutalitatea pe care ne-o livrează Andreas Dresen (nu am mai văzut nimic de el, înțeleg că nemții îl consideră un Mike Leigh al lor, pesemne au și motive). În mod normal, la ăștia mai tineri mă refer acum, și la mine așadar, singurul șoc care ar trebui conștientizat până în ultimul pixel cerebral (nu știu dacă există așa ceva, da' înțelegeți voi unde bat) e șocul viitorului.

Dacă nu colapsează planeta între timp (o şansă rezonabilp ar fi să crăpăm prematur) bătrânețea ne așteaptă pe toți. Ni se transmite asta fără formalisme și false precauții sau pudori. Meditativ, cinstit și (auto)ironic e filmul ăsta. Ironia, cel puțin aia detectată de mine, începe pe carcasa dvd-ului și continuă în interior cu meniul. Ambele înveșmântate în roz, un roz învecinat cu violetul iluziilor din amurg. Cam ca în Love Among the Ruins (Katharine Hepburn & Laurence Olivier), cu precizarea că povestea de-acolo e spusă cu mai multă duioșie și fără... nudidate!.

03 mai 2009

Pentateuhul lui Jarmusch (și ultimul său film)

În 5 puncte, dintre care 4 seci ca un Martini fără gheaţă şi ca umorul din filmele sale plus unul expandat [fiindcă merită], iată auto-poruncile de care Jim Jarmusch spune că se ține când se-apucă de-un film. Și pentru că-i iese figura, le recomandă și altora (fiind expuse într-o engleză accesibilă le las netraduse):
"1) There are no rules.

2) Don’t let the fuckers get ya!

3) The production is there to serve the film.

4) Filmmaking is a collaborative process.

5) Nothing is original.
Steal from anywhere that resonates with inspiration or fuels your imagination. Devour old films, new films, music, books, paintings, photographs, poems, dreams, random conversations, architecture, bridges, street signs, trees, clouds, bodies of water, light and shadows. Select only things to steal from that speak directly to your soul. If you do this, your work (and theft) will be authentic. Authenticity is invaluable; originality is nonexistent. And don’t bother concealing your thievery-celebrate it if you feel like it. In any case, always remember what Jean-Luc Godard said: «It’s not where you take things from - it’s where you take them to»."

Lemme tell ya, folks: începând cu 1 mai, când s-a lansat în State, mai adaug un film în lista celor (english topic, aşa, de kiki & miki) care le aștept pe - The Limits of Control (aparent fără nici o legătură cu eseul lui William Burroughs, idem intitulat). Scris şi regizat de sus-numitul JJ (could we call him Gigi?) și coregrafiat vizual de The One and Only Christopher Doyle, intrat în proiect după Downloading Nancy, un mediocru intermezzo indie, pe care doar el și-l permitea în siajul Paranoid Park-ului van Sant-ian. Jarmusch - Doyle e genul de colaborare stelară ce poate fi salutată cu versurile lui FatBoy Slim, drese oleacă, atât cât să se potrivească: „I have to celebrate it baby / I have to praise it like I should."

Imdb spune că în România va ajunge pe 21 august a.c. Decalajul mi se pare firesc, doar nu e LOTR sau Harry Potter să se lanseze simultan la scară și pridvor planetare, însă nici eu nu mai am cinșpe ani să țin AMR-ul. Știu exact ce am de făcut și o să fac întocmai ca Lone Man, că așa se numește personajul în jurul căruia se coagulează acest opus, venit, poate nu întâmplător, la 10 ani după Ghost Dog, unul din filmele care m-au ținut în viață.  

Lone Man (Isaac de Bankole, cu accent aigu pe ultimul e, actor prezent prin mai toate filmele lui Jarmusch, dar și în Miami Vice-ul lui Michael Mann, unde era Neptune, the drug dealer) e tot singuratic, tot killer plătit, tot adept al unui cod personal în ce privește interacțiunea cu semenii. Dincolo de line-up-ul consacraților (Tilda Swinton, Bill Murray, Gael Garcia Bernal și John Hurt), ceilalți actori și personajele pe care le interpretează sunt haiku-uri ilustre: Paz de la Huerta e Nude, Youki Kudoh e Molecules, Norma Yessenia Paladines e Flight Attendant, iar Talegón de Córdoba e Flamenco Singer, adică ocupația din care își câștigă pâinea. Tipic pentru Jarmusch, aș zice. În rest, luați, citiți, ca să știți la ce să vă așteptați.