Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

joi, 30 iunie 2011

Un film american, mulţi actori români şi două doamne „frumoase-n dăscălie”!


Monica B. şi Rachel W. Îmi plac amândouă aproape în egală măsură şi iată-le acuma în acelaşi film! Măcar din perspectiva asta, subiectivă cât o şi le voi cuprinde cu ochii, şi tot e un produs premium. O ofrandă vizuală ce-mi va bucura retina...

P.S.: „Frumoase-n dăscălie” e din categoria expresii învăţate de la mama (sunt convins că unora nu le vă scăpa „apropoul la aluzie”*!)

*Asta e altă vorbă memorabilă învăţată tot de la o mamă. Mama ei... (se ştie ea, nu intru în detalii)!

miercuri, 29 iunie 2011

Directors' trademark deathmatch (1)

Tarantino vs. Coen Brothers

Screencapture from Inglourious Basterds (2009)

Screencapture from O Brother, Where Art Thou (1999)

sâmbătă, 25 iunie 2011

CineQuiz (iunie)


FAQ (sau manual de întrebuinţare)

Ce se dă?
Două capturi din filme pe care sper să le fi văzut!

Ce se cere?
Identificarea lor (concomitent sau prin revenire) prin următoarele detalii: titlu film, regizor, an de apariție.

Până când se dă?
Până duminică, 26 iunie, ora 3 PM.

Ce se mai dă?
Dreptul la două încercări din partea fiecărui potenţial concurent!

Se mai dă şi altceva?
Da! Un premiu. Un dvd original cu un film din cele mai bune decât cele foarte bune (şi de care, în principiu, n-aveaţi cum auzi). În caz de mai mulţi câştigători, voi purcede la tragere la sorţi. Premii de consolare nu există. Deocamdată!

Important:
Ca şi până acum, răspunsurile corecte și complete stau pe tuşă (adică în moderare), cele fără legătură cu subiectul sau predicatul trec precum o durere de măsea!

Good luck, friends!

P.S.: Screenshot-ul din teaser nu are legătură cu cele două de aici, deci nu e un hint!

Tease you, please you, CineQuiz you!

Trece luna copiilor şi n-am avut CineQuiz! Intolerable cruelty, right? Atunci bine şi hai să punem naibii lucrurile în matca lor firească, fie şi la spartul târgului, anunţându-vă că, în cel mult trei ore de la acest fabulos teaser, pe blog vor apărea pârdalnicele screenshot-uri (două bucăţi!) ce vă vor pune la încercare, din nou, memoria vizuală. Desigur, vă puteţi baza şi pe Google, dar nu foarte mult ;)

vineri, 24 iunie 2011

Cvasimilitudini (XXII)

Ediţie specială. Sau/şi Special Guest Post. Încă unul (şi mai sunt vreo 4 plus un CineQuiz care stă la rând). Imaginile de mai jos le-am primit pe mail, le-am lipit cu aracet şi le-am publicat ca atare. Neuitând, fireşte, să spun mulţumesc!

Screenshot from Pierrot le fou (dir. Jean-Luc Godard, 1965)

Screenshot from Im Lauf der Zeit  (dir. Wim Wenders, 1977)

joi, 23 iunie 2011

Prima înmormântare a lui Melquiades Estrada

(tratat de descompunere în secvenţe by pantacruel)

- doi grăniceri omoară un coiot. coiotul tocmai mânca din Melquiades Estrada, mort de o săptămână, împuşcat, îngropat şi dezgropat de către bietul coiot.
- Pete, un fermier bătrân (bun prieten cu victima), vomită la morgă, după ce vede cadavrul lui M.E.
flashback:
- Mike (asasinul) îşi cumpără casă împreună cu iubita (Lou Ann).
- Pete îşi aminteşte cum l-a cunoscut pe M.E., un văcar mexican care îşi căuta o slujbă în Texas.

flashback:
- asasinul îl cară pe Melquiades Estrada şi îngroapă cadavrul.
- Pete îi cere şerifului (Belmont) să-l poată lua pe M.E., după autopsie, pentru a-l înmormânta în Mexic (aşa cum i-a promis, se pare).
- acasă la Mike şi Lou Ann, fata se plictiseşte de moarte. cere sa fie dusă în weekend, la mall.
- doctorul dă verdictul: M.E. a fost împuşcat în urmă cu 7 zile, de la distanţă, cu un glonţ de 30. acesta cere permisiunea lui Belmont să îngroape cadavrul aproape descompus.
- Mike (în timpul jobului) îşi omoară timpul cu un Hustler. atmosfera se înviorează când grănicerul prinde o mână de fugari (îi sparge nasul unei fete cu pumnul). Mike este mustrat de şeful său (Gomez) pentru lovirea fugarilor.
flashback
- Pete mână o cireadă de vite la grajduri.
- două zile mai târziu, zile triste şi izolate, un prieten îi aduce două cartuşe goale lui Pete (proba).
- SANDS MOTEL - Rachel (chelneriţă) este pipaită de Belmont (paranteză - câteva cadre mai încolo aflăm că şi tristul Pete are bucurii la soţia cea nurlie a bătrânului Bob) chiar sub privirile bărbatului ei! Rachel şi Belmont îşi dau întalnire a doua zi. la altă masă aşteaptă Lou Ann cu ţigara aprinsă. ea observă toată scena.


- Pete intră în local şi se duce glonţ (cu cele două gloanţe) la Belmont, căruia nu-i plac complicaţiile. şeriful nici nu vrea să asculte teoria lui Pete.
- Lou Ann pregăteşte cina. are loc o secvenţă (delicioasă, fără urmă de vulgaritate) de sex casnic şi leşinat între Mike şi Lou Ann.
- SANDS MOTEL - Lou Ann răsfoieşte o revistă pentru femei şi fumează. Rachel şi Lou Ann se împrietenesc.
flashback:
- fermă, grajduri. Pete îi propune lui M.E. o mică distracţie cu puicuţe dornice, în oraş, la sfârşit de săptămână.- Belmont şi Rachel, dezbrăcaţi. partida de sex eşuează (din motive tehnice).
- Pete întreabă un granicer ce fel de cartuşe folosesc ei.
flashback:
- Mike bea o cafea şi pleacă cu maşina de la SANDS MOTEL (sub privirile lui Rachel). îşi ia cafeaua şi Hustlerul şi, în pustietate, trage o privire lungă cu binoclul + o labă scurtă cu mâna dreaptă.
- Mike aude o împuşcătură în timp ce. se sperie, îşi ia arma din maşină şi, la a doua împuşcătură, ripostează cu două focuri înspre „atacator”.


A doua înmormântare a lui Melquiades Estrada (pentru continuare puteţi revedea filmul (2005), al doilea ca regizor pentru Tommy Lee Jones)

marți, 21 iunie 2011

Juxtapuneri (VIII): In the meantime... (ediţie specială)

Do you mind if I don't smoke?” (Groucho Marx


Screenshot from Dog Day Afternoon (dir. Sidney Lumet, 1975)

*Special Guest Post by dedulea*

P.S.: No, I don't!

sâmbătă, 18 iunie 2011

Corespondenţă de la TIFF (6): Epilog (sau bilanţ TIFF)

Courtesy of Mihai Cristea
  • 4 ½ zile de festival.
  • 10 filme: A torinói lóBucharestless, Vulcanul, Marfa şi banii, Gandu, Principii de viaţă, I Saw the Devil, Año bisiesto, Nader şi Simin, o despărţire, Mine vaganti.
  • 5 intervenţii pentru Cinesseur (iat-o şi pe-a şasea, s.m.)
  • Am jucat pe aproape toate suprafeţele propuse de organizatori: Cinema Florin Piersic (sală mare de cinema), Cinema Victoria (cinemaul clasic de oraş de provincie, intim,  rămas de pe vremuri, ăla cu scaune şi perdele mov), la Casa de cultură a studenţilor, la mall, sub cerul liber în Piaţa Unirii.
  •  2++ ore cu Cristi Puiu (ştie cinesseur de la ce provine ++, nu are rost să detaliez)
  • Cel mai bun film văzut la TIFF: Nader şi Simin. Cu menţiunea că alte două filme (A torinói ló şi I Saw the Devil) au primit tot 5 stele din 5 de la mine.
  • Cel mai prost film văzut la TIFF: Año bisiesto. O oroare. M-am simţit nefericit că am petrecut 90 de minute cu piticania aia nefericită din film. Şi nu e vorba de vreun transfer emoţional, de empatie, ci doar de pierdere de timp. Am fost să-l văd la recomandarea lui Mihai Chrilov transmisă prin presă cum că ar fi şocul festivalului. Doresc să-i transmit pe această cale să ia acest film şi să se spele cu el unde doreşte domnia sa. Sau vorba unui ardelean mucalit la ieşirea de la film: „Da’ domnu’ regizor nu vine, că noi am vrea sa îl luăm la întrebări?” Mi se pare de-a dreptul siderant ca o astfel de peliculă porno BDSM de categorie B (la care s-a râs in sală copios pentru penibilul situaţiei) să ia Caméra d'Or la Cannes, adică aceeaşi distincţie ca A fost sau n-a fost?-ul lui Porumboiu. Un juriu c(l)inic?
  •  Bere, bistrouri, terase, alei, librării, boemie şi boierie între proiecţii. 
  • O vizită la Castelul Banffy din Bonţida într-o duminică dimineaţă fără filme. Splendid.
******************************************************************
Vreţi să vă spun de ce-l invidiez pe Mihai? Nu pentru că a fost acolo şi a văzut unele filme pe care eu le voi vedea naiba ştie când, nu pentru că a respirat acelaşi aer cu some biggies din lumea filmului, nu pentru că a tiffuit după cum l-au ţinut puterile, ci pentru boieria dintre proiecţii. Aia-i tot ce contează, dragilor! Aia-i calimera la un festival de film, esenţa esenţelor şi cheia de la broasca ţestoasă, cum am auzit eu pe cineva spunând cu tâlc. E priceless. Restul? Le poţi avea/obţine cam aproape oriunde. Boieria dintre proiecţii, însă, nu!

Evident, nu pot încheia fără să-i mulţumesc pentru corespondenţe. Eu, dacă aş fi ajuns la TIFF, mărturisesc fără fasoane sau frisoane, aş fi scris incomparabil mai puţin decât el. Sau poate n-aş fi scris deloc. În ce priveşte calitatea contribuţiilor, nu se cade să le judec eu. Aţi făcut-o voi şi aţi făcut-o cum se cuvine. Aşa că, încă o dată, from all of me to all of you: thank you so much, friends!

vineri, 17 iunie 2011

Corespondenţă de la TIFF (5): Nader şi Simin, o despărţire

Courtesy of Mihai Cristea

Înainte de plecarea spre Cluj, acest film iranian era cel mai aşteptat şi dorit din playlist-ul meu. Impresiile celor care îl văzuseră deja convergeau către verdictul: capodoperă! E de ajuns o simplă consultare a imdb-ului unde filmul e asociat cu o notă fabuloasă pentru un film de festival (adică cinema de artă), notă obţinută în urma unei medii de la peste 10.000 de oameni (adică o performanţă tradusă în termeni hollywoodieni la îndemna unor producţii ca Se7en sau Memento). Uneori vocea vulgului n-are nicio legătură cu vocea criticului, dar în cazul acestui film corul criticilor a fost cvasiunanim îndreptat spre superlative, lucru uneori dăunător în artă. E.g.: Mihai Chirilov: „Într-un minut din A Separation se întîmplă mai mult decît în toată filmografia iraniană din ultimii zece ani”.

Ce mai pot eu să adaug e că un astfel de film ar fi foarte pe placul unui Cristi Puiu al anului 2011 (dacă l-am lua în serios sută la sută), pentru că da!, în acest film se vorbeşte tot timpul, se vorbeşte enorm. Plus că ultima secvenţă, aia pe care curge genericul, poate fi oricând o secvenţă din Moartea domnului Lăzărescu. E de acolo, din sfera aia de a arăta lucrurile. Cadrele de tranziţie, adică acele momente din Aurora cu Viorel filmat în maşină în miez de noapte, există şi aici, dar numai cât să le numeri pe degetele de la o mână. În rest, polologhia e temelia. Un film care se susţine aproape total prin confruntările verbale dintre personaje, pe un altoi cinematografic tradiţionalist, deschis în cinema de un 12 Angry Men.

imagine via OutNow.ch

Nader şi Simin (r. Asghar Farhadi) începe acolo unde Blue Valentine se termină. Ceea ce reprezenta la cel din urmă apogeul unei întregi demonstraţii (oamenii vor divorţa, e clar!, nu există altă cale!) ne este prezentat în filmul iranian pe post de expoziţiune. Este, dacă vreţi, o construcţie narativă asemănătoare celei din I Saw the Devil, unde faptele din spatele motivaţiei personajelor le aflăm din primele 20-30 de minute, restul filmului dând drumul la altceva, la un robinet de cinema suprem. Dacă la sud-coreeni era vorba de o demenţă vizuală, la iranieni e vorba de o demenţă verbală.

Breasla scenariştilor poate să judece dacă avem aici „Sfântul Graal al scenariului” sau nu, dar eu nu îmi amintesc niciun film din ultimii ani cu un scenariu atât de bun, care să te ţină într-o tensiune ce frizează paroxismul, în care simţi de câteva ori că în următoarea clipă toată soarta unui personaj se va prăbuşi iremediabil şi, totuşi, tensiunea filmului să crească în acest timp. Mişcările tectonice sufleteşti trec ameţitor în câteva minute de pe piscurile unei morale înalte, abstracte, principiale, la groapa cea mai adâncă a minciunii şi compromisului josnic pentru supravieţuire. Un ping-pong de mare clasă vânător-vânat-vină, cu roluri interschimbabile, cu multe mingi de game, de set, dar niciodată de match. E exploziv, dar niciodată cu efect lacrimogen, deşi miza de ambele părţi (vedeţi în film care sunt părţile) putea cădea în argumentul de tip „copilaşul meu!” 

Mai spun doar atât: faceţi tot efortul să-l vedeţi! La sfârşitul proiecţiei s-a aplaudat susţinut, la ieşirea din sală am văzut o mare de oameni cu chipurile pline de beatitudine, de mulţumire, de înseninare. S-a dat de multe ori punctajul suprem pe cartonul de votare. Nici nu se putea altfel. E o poveste atemporală care va arăta bine pe un ecran de cinema şi peste 20 de ani, aşa că e un candidat serios pentru ramânerea în istorie.

joi, 16 iunie 2011

Uşor de zis

Screenshot from Eye of the Beholder (dir. Stephan Elliott, 1999)

Credeaţi că gata, s-a terminat cu eTIFFaniile?

No way, Jose, no way, my friends!

Mihai Cristea (ştiţi acum cine e!) mai are câte ceva (zic eu câte ceva, deşi e pure gold în tolba lui, tolba cronicarului!) de spus, de adăugat, de comentat plecând de la TIFF. Plus un fel de rant la adresa lui Chirilov. [;)]


The time is out of joint, perhaps, but please stay still...

miercuri, 15 iunie 2011

Ora exactă (XII) [Special edition]


This is another Special Guest Post by mece. As a matter of fact, a very special one.

O dată pentru ceea ce conţine şi felul în care a fost conceput, a doua oară pentru că din mail nu reieşea că mi-ar fi fost trimis în acest scop. Drept pentru care mi-am luat libertatea de a-l publica riscând să fiu afurisit de către autor căruia nu i-am cerut permisiunea (aşa cum fac când situaţia o impune!).

So, friends, here goes again mece:

„Mi-am dat seama, rememorând secvenţe, că în A Single Man personajul cel mai consistent, în afară de George, e timpul. Toată ziua lui este marcată temporal - vedem («la propriu») timpul care se scurge. Oricum, am «vânat» orele (apropo de Julianne Moore) din A Single Man şi a dat asta (video-ul de mai sus, n.m.). În ultima secvenţă ceasul cade şi, în final, se opreşte. Din păcate nu am putut prinde un frame curat cu căderea, care se desfăşoară prea rapid.

Şi m-am mai gândit la ceva, ceva ce îl leagă de American Beauty, zic eu: ambele personaje nu mor decât atunci când recapătă ceea ce la începutul fimelor nu mai aveau. Nu cred că e fericire, cât mai curând un soi de inner peace. Ar fi de verificat dacă, exact înainte de sfârşit, ambele personaje nu au aceeaşi stare.”

luni, 13 iunie 2011

Monday Monologues (XXXVI)

He's saying that the past is always with us. And where we come from, what we go through, how we go through it, all that shit matters. I mean, that's what I thought he meant. Like at the end of the book, you know? Boats and tides and all. It's like you can change up, right? You can say you're somebody new, you can give yourself a whole new story but what came first is who you really are and what happened before is what really happened. And it don't matter that some fool say he different 'cause the only thing that can make you different is what you really do or what you really go through. Like, you know, like all them books in his library. Now, he fronting with all them books but if we pull one down off the shelf, ain't none of the pages ever been opened. He got all them books and he ain't read near one of them. Gatsby, he was who he was, and he did what he did and 'cause he wasn't ready to get real with the story and that shit caught up to him. I think, anyway. [Lawrence Gilliard Jr. as D'Angelo "Dee" Barksdale delivering an unorthodox, exhilarating and excruciatingly precise piece of interpretation of an American classic in what it stands as the best TV series ever made: The Wire (season 2, episode 6: All Prologue)]

Just for your information: the man behind The Wire is David Simon. I thought you should know that before we go any further...

duminică, 12 iunie 2011

EducaTIFF x 3: The Next Generation (of film critics)

Pentru conformitate, iată-i şi aici:

Premii speciale:

CARINA VARGA (cls. a IV-a, Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, Cluj-Napoca)
DIANA NOVEANU (cls. a VI-a, Colegiul Național „E. Racoviță”, Cluj-Napoca)
MARA MIHACEA (cls. a XI-a, Liceul Teoretic „George Șincai”, Cluj-Napoca)
SARA BOTEZAN (cls. a VI-a, Colegiul Național „E. Racoviță”, Cluj-Napoca)

Premiile juriului:

BIANCA CUIBUS (cls. a IV-a, Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, Cluj-Napoca)
DAIANA BALASZ (cls. a VIII-a, Școala I. Creangă, Cluj-Napoca)
GéZA SZAKACS (cls. a XI-a, Liceul Teoretic „Josika Miklos”, Turda)

Nu ştiu ce au scris sau cum au scris, poate vom primi detalii sau chiar cronicile în zilele ce urmează. Dacă nu, c'est la vie. Altfel decât în filme.

Alte informaţii in extenso, aici.

sâmbătă, 11 iunie 2011

Corespondenţă de la TIFF (4): Gandu

Courtesy of Mihai Cristea

Când te gândeşti la filmele indiene, clişeele răsar de la sine în minte: Bollywood, producţii scoase la matriţă precum conservele pe bandă rulantă, culori ţipătoare, gesturi de o castitate studiată, glicemică, coregrafii de stadion pe fond muzical de miorlăieli şi piţigăieli ce nu se diferenţiază de la o peliculă la alta.

Venind dintr-o ţară recunoscută pentru un astfel de climat cinematografic, Gandu are rolul unui declanşator de dinamită. E un gest de frondă total şi fară niciun menajament faţă de tot ce înseamnă film indian de tip Bollywood. E underground, e cu buget independent, e impecabil alb-negru în majoritatea timpului, iar când foloseşte culorile le foloseşte suprasaturat a la Christopher Doyle, dar într-o scenă hardcore (singura şi singurul motiv pentru care a rulat după 12 noaptea). E ca un videoclip de 86 de minute, MTV-istic, cool, alert, absurd, experimental (split-uiri de ecran în patru când se cere vocea poporului pe un subiect), hilar, demenţial. Uneori e real ca un pumn în plex, alteori e oniric şi fără sens. E reconfortant şi „te prinde”, dovadă că nu s-a plecat mai deloc din sală, ori auditoriul nu era format doar din hipsteri, ci şi din persoane trecute de prima etate. Mai toţi au stat până la sfârşit pentru că e o trăznaie cinematografică delectabilă ce trebuie văzută.

E povestea unui rapper - varianta indiană a celor de la Asian Dub Foundation (ca să ştiţi din ce zonă muzicală să îl luaţi) -, chinurile lui zilnice de a face faţă realităţii sau momentele lui de a se desprinde de ea cu un amic şi ganja, tolănit pe vreun acoperiş mizerabil din Calcutta. E ce ar fi putut să fie dacă Asian Dub Foundation s-ar fi „născut” în India şi s-ar fi apucat de făcut filme.

imagine via fb

Văzut după 12 noaptea şi fix după Marfa şi banii, îţi dai seama cât de radical e filmul raportat la acest termen de comparaţie (care nici el nu suferea de conformism în contextul apariţiei în cinematografia noastră). Mă hazardez să o spun: din motivele deja enunţate până acum (buget şi mesaj de gherilă anti-establishment bollywoodian) filmul ăsta e mai important pentru India decât a fost Trainspotting pentru UK. Şi mai spun că filmul ăsta poate amorsa, în India, un fenomen asemănător Jet Tone-ului din HK. Nu spun că regizorul (Kaushik Mukherjee) va ajunge vreun Wong Kar Wai, dar va rămâne în istorie la nivelul unui  aghiotant de-al său (vezi şi experimente ca ăsta). Tocmai din acest motiv un film precum Gandu trebuie salutat şi apărat. Cu dragoste şi abjecţie.

Corespondenţă de la TIFF (3): Vulcanul Bucharestless

Courtesy of Mihai Cristea

Bucharestless

E filmul cu cel mai mic buget din câte am văzut eu vreodată într-o sală de cinema. Dacă putem vorbi de un buget şi alţi termeni contabili atunci când ei tind spre zero. E chiar probabil ca numărul de oameni aflaţi în sală la această proiecţie de OZN cinematografic să depăşească suma audienţelor de la toate viitoarele proiecţii. Asta în cazul că vor mai exista viitoare proiecţii. Ca un bucureştean adoptat, înţeleg sensul exorcizării Bucureştiului pe care autorii îl propun. În loc de nervi, pisarea creierului şi maşini încolonate interminabil, autorii îndreaptă aparatul de filmat spre un Bucureşti care nu se vede şi care se poate reproduce oriunde altudeva. Sunt filmate în buclă gâze, melci, pisici, câini, pensionari cu nepoţi, stropi de ploaie, arhitectură. Tandreţea lucrurilor pe care le pierdem din vedere zilnic versus ceea ce marele oraş ne livrează de-a gata, ăsta e pariul filmului. Prin bucla de imagini, titlul se supune ambelor sensuri: Bucha-RESTLESS şi Bucharest-LESS. Tot calupul ăsta grupat tematic e însoţit de o coloană sonoră de muzică ambientală producţie proprie, din acelaşi buget cvasiinexistent.

E salutar demersul cinefil, măcar prin ceea ce îşi propune să facă: scoaterea Bucureştiului cotidian dement din mintea privitorului timp de vreo 90 de minute fără să folosească un cuvânt. Execuţia nu se poate comenta când entuziasmul e în prim plan într-un astfel de caz. Chiar şi aşa, un astfel de experiment ciné-verité a fost primit cu căldură de public: lumea nu a plecat în aceeaşi proporţie ca la filmul lui Tarr. Ceea ce e din start un câştig, să recunoaştem. Doamna Magda Mihăilescu a stat până la sfârşit două scaune mai încolo de mine, de exemplu. Totuşi am o nelămurire de profan, poate cineva se încumetă să o explice. De ce e mai de bonton să filmezi un spaţiu arhitectural urban pe diagonală? Să mişti aparatul de filmat la 45 de grade? S-au făcut studii, a teoretizat cineva treaba asta? A spus cineva că asta e un efect universal valabil? Nu de alta, dar trucul ăsta e folosit obsesiv de-a lungul filmului.

**********
Vulcanul (Eldfjall)

E una dintre puţinele proiecţii poposite pe ecranele TIFF-ului direct de la Cannes 2011 - Quinzaine des Réalisateurs, deci judecat şi de Corneliu Porumboiu. Din ce ştiu eu, doar Loverboy mai e în situaţia asta aici (singurul film la care nu am reuşit să cumpăr bilet, aşa că o să îl văd la fel ca domniile voastre prin vreun mall bucureştean, mai la toamnă). Vulcanul e al doilea film islandez din viaţa mea de cinefil după Noi Albinoi. Mi-a lăsat stări contradictorii şi m-aş înhăma cu drag la o a doua vizionare într-un alt context pentru că nu mi-a rămas deloc indiferent prin subiectul propus. Ceea ce frapează la acest debut în lungmetraj e cuminţenia, sobrietatea, lipsa teribilismelor. E un film matur, bătrânicios chiar, şi nu doar ca material uman disecat. E o dramă intimistă, atent meşteşugită, a unui om de rând ce întâmpină bătrâneţea cu o schimbare. O răscruce, o transformare. Îmi măsor foarte atent cuvintele, încerc să evit cuvântul criză pentru că în mintea mea „criza” e automat asociată cu „isteria”, ori aproape nimic nu e isteric în filmul ăsta.

imagine via OutNow.ch

Elementul declanşator al schimbării e atacul cerebral al soţiei personajului principal şi transformarea ei într-o legumă omniprezentă întru transformarea eroului. Având în vedere situaţia tragică şi ireversibilă, totuşi nu se urlă, lucrurile nu sunt aruncate de toţi pereţii, nu se împart pumni, nici reproşuri cât casa cu ceilalţi membri ai familiei, nu există semne declanşatoare de amoc. Toată metamorfoza personajului nu e marcată punctual ostenativ, nu există scene cu o pondere dramatică total disproporţionată faţă de altele şi totuşi întregul îţi lasă impresia schimbării. Subtilitatea asta inexplicabilă m-a atras. De asta aş vrea să îl revăd şi să fiu mult mai atent la detalii. Pe o asemenea broderie, mamă ce s-ar mai fi urlat într-un film postrevoluţionar marca Daneliuc. Prezent la Q&A, regizorul Rúnar Rúnarsson mi-a lăsat o impresie umană caldă. Tânăr, dar cap de familie responsabil şi atent la mersul lumii, empatic, echilibrat, cerebral şi politicos. Un cineast de urmărit.

Încă două gânduri: tot centrul de greutate al filmului stă în interpretarea actorului principal: e „one man performance kind of movie” şi e una solidă. Am rezonat mai mult la o astfel de interpretare decât la rolul lui Vlad Ivanov din Principii de viaţă (unde, da, sunt isterii!). Aşa că premiul pentru rolul principal masculin „se joacă” (sau ar trebui să se joace). Al doilea e că afişul filmului e demenţial de frumos şi are corespondent într-o scenă finală, dar la treaba asta Islanda are rolul ei.

vineri, 10 iunie 2011

Corespondenţă de la TIFF (2): Lecţie de cinema Cristi Puiu

sursă foto: tiff.ro 
(captură cu print screen fiindcă, se pare, celor de la TIFF le e peste mână să lase la liber afişele pe site de parcă toţi am fi nişte neamuri proaste care uită să precizeze sursa!)

******************************************************************************
Precizez, deşi cred că de-acum nu mai e necesar: tot ce urmează e contribuţia lui Mihai.  După cum veţi vedea/citi, omul ăsta - pentru mine, o revelaţie fabuloasă! - are şi urechi, nu numai ochi... în creier. Cetiţi dară şi vă minunaţi. Cu ocazia asta o să aflaţi şi cum va arăta (?) noul film al lui Cristi Puiu.

„Documentarul e privit la şcoală ca ruda mai săracă a filmului, lăsat undeva în spate, la coadă. Eu nu cred că există documentar şi există ficţiune. Există doar cinema.”

„În documentar camera de filmare acţionează pe post de instrument antropologic.”

„N-aţi văzut că atunci când li se pune camera în faţă, oamenii schimbă vocea?! Încep cu «După opinia mea». Ăla care nu îşi schimbă vocea când se aprinde becul e un om liber, dar sunt foarte rari. De asta în documentar trebuie să petreci mult timp cu subiectul.”

Noul Val Românesc nu e o sabie cu două tăişuri. E un briceag elveţian.”

„Tot ce contează în cinema e să captezi viaţa. Nu contează dacă peste 10 ani filmul ăla nu mai înseamnă nimic. Important e ca pe moment tu să prinzi viaţă. Cum? Asta e o discuţie lungă.”

„Când ne-am dus la Cannes, după Berlin, am zis să facem multe copii cu scurtmetrajul câştigător. Să fie, nene, dvd-uri, să dăm la toţi. Ne era frică, aveam emoţii. Am făcut 10 dvd-uri, ne-am întors acasă cu 9. Scurtmetraj câştigător? Adică mata eşti un fel de campion la categoria muscă?”

„Tot la Cannes, faţă în faţă cu un om important. M-a întrebat: Şi despre ce e filmul ăsta? Despre un bătrân care moare. Aha. S-a uitat pe spatele copertei. Două ore şi jumătate! Două ore şi jumătate despre un bătrân care moare! Şi se mai vorbeşte şi în română! Poate să fie şi Citizen Kane! Nu mă interesează!”

„Aveam de făcut un plan-secvenţă de 8 minute în care coregrafia trebuia să meargă la secundă, milimetric. Şi nu e balet de dragul baletului, toată coregrafia asta trebuie să redea viaţă. Să fie viaţă acolo, în alea 8 minute. Şi trebuia să ne oprim cu filmarea pentru că omul de pe platou, tehnicianul, avea ulcer. Şi dădeam pauză şi sandwichuri şi cafele... Şi stomacul digeră şi creierul se odihneşte.”

„Pe platou, la debut, oamenii de acolo, tehnicienii, se uitau ciudat la mine. Păi, nene, ăsta vine în şlapi la filmări? În şlapi şi în bermude. Păi cine se crede ăsta, nene? Păi Domnul Nicolaescu vine în costum la filmări.”

„Toate filmele mele sunt o reacţie. O reacţie la ceva. Marfa şi banii a fost o reacţie la felul de a spune povestea până atunci. Cum dom'ne, în filmul ăla le filmează ceafa? Nu vedem actorii din faţă? Am reacţionat la aşa ceva.”

„Am vrut să folosesc Asereje în Aurora, dar n-am obţinut aprobarea. Şi-au declarat ăia proces unii altora. Când Smaranda mea a avut serbare la şcoală în clasa a doua, au făcut Asereje. Şi era o căldură infernală şi toţi copiii erau leoarcă, baltă. Şi toţi asereje, asereje... A filmat tot nevastă-mea, se vede pe casetă. Singurul om fericit din toată încăperea aia e învăţătoarea.”

„Dacă Aki Kaurismaki vine la CNC cu un scenariu de Aki Kaurismaki nu primeşte un sfanţ.”

„Oamenii pun preţ enorm pe cuvinte. Mi s-a reproşat la Aurora că se vorbeşte puţin. În următorul meu film o să se vorbească mult, enorm. O să se vorbească tot filmul. Cred că o să renunţ şi la imagini, o să bag doar inserturi de text tot filmul. Film radiofonic."

joi, 9 iunie 2011

Corespondenţă de la TIFF (1): A torinói ló. Apocalipsa după Béla Tarr.

Courtesy of Mihai Cristea


Trebuie să o spun de la început: Béla Tarr e unul dintre cele mai uriaşe talente pe care le-a dat lumea filmului. Un geniu pur. În lumina celor care deja au văzut Calul din Torino simt nevoia să încep cu asta pentru ca să vă pun în gardă şi să împart auditoriul in două: cei care se opresc aici şi cei care aleg să meargă cu mine până la sfârşit. Pentru că despre asta e ultimul lui film, despre sfârşit.

Béla Tarr e unul dintre puţinii creatori de univers cinematografic coerent, închegat asiduu de-a lungul unor filme ce nu au făcut niciun compromis pentru cel aflat de partea cealaltă a pânzei. Pentru cei care i-au văzut măcar un film, ceea ce spun eu e uşor recognoscibil: un alb-negru exclusiv şi imperial exclusivist cu stop cadru ce poate rezulta în fotografii memorabile făcute cu Leica bunicii. Imagini de o frumuseţe să-ţi aduci aminte de ele o viaţă. Folosirea obsesivă a păturii celei mai de jos ca studiu de caz. Scursura societăţii sub lupa artei. Birtul comunal pe post de decor, alcoolicul incurabil şi irecuperabil învins, femeia trecută în sictir prin braţele şi paturile tuturor bărbaţilor din sat. Câini, nămol, lălăiala incomprehensibilă a cântăreţei de la bar, o ploaie ce nu se mai sfârşeşte niciodată. Apogeul acestui microcosmos e irepetabilul, ireproşabilul şi uriaşul Satantango, cu siguranţă cel mai important film din decada lui Pulp Fiction. Dar deja nu spun noutăţi celor care v-a trecut prin faţa ochilor măcar unul din celelalte filme ale lui până la acest Cal din Torino.

Aşadar, venind de la un astfel de cineast, o declaraţie cum că acest film e ultimul sună ca o supralicitare subînţeleasă. Se poate mai lugubru decât ce a fost până acum? Mai putem încasa o lovitură când tot ce a făcut acest om în cinema până acum a fost o sistematică strategie de a pune omenirea pe făraş şi a ne pune pe toţi la podea? Răspunsul e unul singur: O, DA! Se poate! Filmul ăsta e un pas înainte în abis faţă de celelalte pe care ni le-a servit deja. Cu diferenţe sesizabile.

*imagine via OutNow.ch*

Filmul porneşte de la un loc comun din biografia lui Nietzsche: momentul pierderii controlului. Începutul sfârşitului. Se spune că Nietzsche a trecut cu mintea de partea cealaltă atunci când a văzut un cal biciuit zdravăn de stăpân. A îngenuncheat, a îmbrăţişat calul, a izbucnit în lacrimi şi nu s-a mai întors niciodată cu mintea printre cei ca noi. Filmul lui Tarr îl lasă pe Nietzsche în plata Domnului (?) şi doar preia această picătură de biografie să îşi servească propriul scop: el urmăreşte povestea calului ca să ne spună povestea sfârşitului nostru. Tot universul se reduce la un cal, stăpânul lui şi fata stăpânului într-o colibă din mijlocul unei pustietăţi. Atunci când calul dă semne de oboseală în lumea asta, toată şandramaua se prăbuşeşte.

Nu trebuie căutate foarte multe „simboluri”, nu cred că Tarr e un cineast ce vrea să transmită o poveste în metafore şi simboluri (deşi are la bază studii de filozofie, a fost dat afară de la facultate pentru păreri filozofice neconforme cu cele ale orânduirii comuniste). Tot ceea ce vrea să spună o şi arată. De fapt, e destul de simplu: atunci când un membru al familiei părăseşte matca, pleacă într-un fel, nu mai răspunde la ciclul zilnic al vieţii, atunci totul se prăbuşeşte încet şi sigur şi pentru ceilalţi. N-aţi simţit asta niciodată?

În filmul ăsta are loc amputarea oricărei forme ce aminteşte măcar vag de civilizaţia în care trăim zi de zi. Spre deosebire de filmele sale anterioare, aici nu mai există birt, nu mai există nenorociţi ai soartei să privească în gol cu cinzeaca în faţă, nici vreun cârciumar avar să toarne în pahar, nu mai există nicio supapă iluzorie de acest tip. Are loc eliminarea totală a acestui tip de zgomot uman. Zgomotul omului e înlocuit de vuietul vântului, ubicuu şi fără vreo rază de lumină. Fântânile seacă, oamenii veseli sunt alungaţi cu toporul.

Acordeonul lăutarului e înlocuit de un violoncel obsesiv, repetitiv, în fundal. Cuvintele nu prea mai folosesc la nimic. Se bolboroseşte ceva după o jumătate de oră. Singurul mesager coerent venit din afară (un alter-ego al fluxului gândurilor lui Tarr, în caz că se întrebă cineva de ce pune el gânduri ca alea în gura unor mojici beţivi) explică totul, dar fără să insiste de două ori. Gesturile zilnice îşi pierd sensul prin repetare şi potenţează sfârşitul. Tot filmul e o geneză pe invers. Dumnezeu a făcut lumea în 7 zile, Tarr o prăbuşeşte în doar 5 zile pentru că nu mai e vorba de nicio Înviere.

Pronosticul meu cinefil e să îi dau dreptate. Nu mai ai ce să mai spui după ce ai spus în filmul ăsta. Totul e distilat să facă loc emoţiei primare, aia fără dileme şi loc de interpretări mutiple. Şi Tarr e un om de o verticalitate artistică şi (in)umană ce nu lasă loc de jumătăţi de măsură. În plus, trebuie să fii puţin zdruncinat ca să ai empatia necesară unui astfel de film sau conform zicerii lui Nietzsche „atunci când priveşti adânc într-o prăpastie, prăpastia va privi înapoi adânc în sufletul tău”.

Aşadar lumina se stinge. Kaputt. Finito. Ditto.

P.S.: Filmul ăsta a fost refuzat plenar la Cannes (la toate secţiunile) în acelaşi an când filmul thailandez plin de „simboluri” (care?) a luat caimacul. Unde-i dreptatea?

P.P.S.: Trăgând cu urechea pe terasele de prin Cluj, o minte şugubeaţă: „Mi-au plăcut toate filmele de la TIFF mai puţin ăsta. În filmul ăsta arată şi cum se fierb cartofii!!! Îţi poţi imagina aşa ceva? Era o sală plină de cinema. Mare, cum e la mall! Până la jumătatea filmului ieşeau oamenii pe capete ca popcornul sub presiune.

miercuri, 8 iunie 2011

Cary Grant: Portretul conservatorului

Este al doilea Special Guest Post din cele multe ce vor să vie. Vine de la mece (aş pune link către el, dar nu are blog sau dacă are nu m-am prins eu care e!) şi e o scrisoare (CG for Cinesseur) ajunsă la mine abia acum, deşi e concepută, după mărturisirile autorului, pe la începutul anului. Scrisoarea (reacţie la postul de aici) are o istorie mai amplă, însă eu am acordul semnatarului doar pentru ceea ce urmează (mulţumesc, desigur!):

„Este, în această scrisoare, unul din modurile posibile of the conservative way: clar - absolutely plain, fără zorzoane - un-metal-threaded (speculez că este vorba nu atât despre acele anexe, adaosuri fără funcţii utile, cât despre cele care îngreunează deşi nu au conţinut, trag în jos, doboară), fără a orbi prin împopoţonare - gold-threaded finery. E un conservator care se revendică de la Europa - another recent trip to Europe (a nu se confunda cu cea de azi!), capabil de răbdare - doar a răspuns după ce parcursese the usual mess of accumulated trivia that demanded immediate attention, cu bun simţ şidiscernământ - pentru că, nu-i aşa, ştie ce greutate (trivia) au lucrurile care stau la suprafaţă.

Conservatorul există de când cu modernitatea, care-i o lume traversată de fiorul progresului, devenit cu timpul ffw şi există ca unul care nu are acest fior. El este unul care refuză «moda», care nu face sincron cu moda - cam cum C.G. refuză reinventatele cămăşi western de la Levi Strauss. Mai are, cred, această specie, un soi aparte de decenţă în afirmarea dezacordului cu ceea ce îi propune «moda» - în scrisoare apar de 3 ori punctele de suspensie, primele 2 creând un spaţiu care oferă celuilalt timpul pentru a se obişnui cu răspunsul deja previzibil, ultimele (a 3-a serie) lăsând, diplomatic, posibilitatea unui dialog viitor. Refuzul lui, aşadar, nu e o negare - nu ai dreptul să exişti/nu eşti valabil pentru că eu nu sunt de afin cu tine. Dimpotrivă (You have my happyand grateful thought).

Şi mai are omul nostru, bine-nţeles, umor.”

Atât mai vreau să spun: eu nu ştiu dacă voi vă daţi seama cât de încântat sunt că am astfel de cititori! Aş folosi clişeul ăla arhirăscunoscut apropo de cititori, însă mi-e teamă că ar fi prea puţin...

P.S.: Seria SGP-urilor va fi spartă în curând, în weekend, cel mai sigur, de un CineQuiz. Aşa, ca să ne mai (e)rodăm cunoştinţele împreună.

P.P.S.: Mihai Cristea (thanks, Sir!) s-a oferit să TIFF-uiască pentru Cinesseur. Îi aştept(ăm) textele, asigurându-l că n-are motive să se formalizeze excesiv. Ba chiar ar trebui să nu se formalizeze deloc şi să se pună pe scris, că de văzut sigur a văzut destule so far!

duminică, 5 iunie 2011

"They don't have meetings about rainbows" (IV) [special edition]

Această splendidă imagine deschide seria Special Guest Post-urilor generate de „testul de infidelitate”  lansat ieri. Lovitura de începere îi aparţine lui Mihai Cristea (alias „Văru”), omul pe care, înţeleg din ce mi-a scris în comentarii, l-am convins să meargă la TIFF. Evident că aştept impresii din parte-i, fie şi telegrafic transmise. Cu mulţumiri, desigur!

Screenshot from La meglio gioventù (dir. Marco Tullio Giordana, 2003)

P.S.: Toate Special Guest Post-urile au comentariile la liber!

Nu-i rataţi sub nici o formă dacă sunteţi în Cluj!


Baba Zula. Nişte turci daţi dracului de buni ce sunt, nişte turci de care Mircea cel Bătrân ar fi fost sedus, motiv pentru care nu s-ar mai fi dus la Rovine să se bată cu Baiazid Fulgerul Bragadiru, ci ar fi căzut la pace după ce ar fi fost martorii privilegiaţi ai unui jam session susţinut de mai sus-numiţii, iar Eminescu n-ar mai fi produs Scrisoarea a III-a după ureche. Din păcate, istoria s-a scris altfel şi mai ales răstălmăcit, aşa că, voi, toţi cei care-i ştiţi pe Baba Zula din hipnoticul Crossing the Bridge al lui Fatih Akin, dar mai ales voi cei care nu-i ştiţi (chit că nu aveţi scuze, cinefili fiind!), mergeţi, rogu-vă, de-i vedeţi, azi, în concert, la TIFF, de la 11 PM, alături de Nightlosers (pe care îi surclasează la toate capitolele, iertată-mi fie afirmaţia, însă nu cred că show-ul va avea de suferit din cauza asta). It will be a blast, no doubt about it! Nu ascund că mi-ar fi plăcut tare mult să fiu şi eu p-acolo...

*******************************************
P.S.: Anunţ foarte important pornind de la un comentariu la postul anterior (thanks, D,!): Cinesseur ar fi încântat să aibă corespondent la TIFF! Adică acea persoană, cu blog sau fără, care să trimită câteva rânduleţe despre lucrurile văzute şi nevăzute la festival (filme, oameni, lucruri, întâmplări, impresii, depresii, expresii etc.). Orice va fi să fie, se publică. Răsplata nu va fi în ceruri, ci aici pe pământ! Şi e cât se poate de consistentă, dar nu voi vorbi despre ea acum. Mailul vă stă la dispoziţie: cinesseur la gmail. Mulţam fain cu anticipaţie!

vineri, 3 iunie 2011

Test (de infidelitate)

Vreţi ca blogul ăsta să mai funcţioneze?
Dacă da, puneţi mâna şi scrieţi.
Până nu se adună cel puţin 5 special guest post-uri, eu nu mai scriu un rând!

Da' de unde şi până unde atâta exploatare? Adică eu să scriu ca Berilă, voi să citiţi când vă taie capul, să vă bucuraţi sau să mă înjuraţi şi apoi fiecare cu treaba lui? Ce-i debandada asta? Aşa nu mai merge deocamdată, prin urmare am schimbat foaia. Alelei, cititorii mei, ian mai treceţi şi voi la treabî niţeluş să vedeţi cum e... Altfel spus, my way or the highway! Nu de alta, da' bloguri de film sunt cu nemiluita în ţara asta (dacă ar fi după mine aş închide cel puţin jumătate, din raţiuni cine-ecologice)! Alles klaro, friends?

Bonus: la postul de faţă las comentariile deschise.

P.S.: Apropo de comentarii: mi-e dor de comentariile lui als!