Corespondenţă de la TIFF (5): Nader şi Simin, o despărţire

Courtesy of Mihai Cristea

Înainte de plecarea spre Cluj, acest film iranian era cel mai aşteptat şi dorit din playlist-ul meu. Impresiile celor care îl văzuseră deja convergeau către verdictul: capodoperă! E de ajuns o simplă consultare a imdb-ului unde filmul e asociat cu o notă fabuloasă pentru un film de festival (adică cinema de artă), notă obţinută în urma unei medii de la peste 10.000 de oameni (adică o performanţă tradusă în termeni hollywoodieni la îndemna unor producţii ca Se7en sau Memento). Uneori vocea vulgului n-are nicio legătură cu vocea criticului, dar în cazul acestui film corul criticilor a fost cvasiunanim îndreptat spre superlative, lucru uneori dăunător în artă. E.g.: Mihai Chirilov: „Într-un minut din A Separation se întîmplă mai mult decît în toată filmografia iraniană din ultimii zece ani”.

Ce mai pot eu să adaug e că un astfel de film ar fi foarte pe placul unui Cristi Puiu al anului 2011 (dacă l-am lua în serios sută la sută), pentru că da!, în acest film se vorbeşte tot timpul, se vorbeşte enorm. Plus că ultima secvenţă, aia pe care curge genericul, poate fi oricând o secvenţă din Moartea domnului Lăzărescu. E de acolo, din sfera aia de a arăta lucrurile. Cadrele de tranziţie, adică acele momente din Aurora cu Viorel filmat în maşină în miez de noapte, există şi aici, dar numai cât să le numeri pe degetele de la o mână. În rest, polologhia e temelia. Un film care se susţine aproape total prin confruntările verbale dintre personaje, pe un altoi cinematografic tradiţionalist, deschis în cinema de un 12 Angry Men.

imagine via OutNow.ch

Nader şi Simin (r. Asghar Farhadi) începe acolo unde Blue Valentine se termină. Ceea ce reprezenta la cel din urmă apogeul unei întregi demonstraţii (oamenii vor divorţa, e clar!, nu există altă cale!) ne este prezentat în filmul iranian pe post de expoziţiune. Este, dacă vreţi, o construcţie narativă asemănătoare celei din I Saw the Devil, unde faptele din spatele motivaţiei personajelor le aflăm din primele 20-30 de minute, restul filmului dând drumul la altceva, la un robinet de cinema suprem. Dacă la sud-coreeni era vorba de o demenţă vizuală, la iranieni e vorba de o demenţă verbală.

Breasla scenariştilor poate să judece dacă avem aici „Sfântul Graal al scenariului” sau nu, dar eu nu îmi amintesc niciun film din ultimii ani cu un scenariu atât de bun, care să te ţină într-o tensiune ce frizează paroxismul, în care simţi de câteva ori că în următoarea clipă toată soarta unui personaj se va prăbuşi iremediabil şi, totuşi, tensiunea filmului să crească în acest timp. Mişcările tectonice sufleteşti trec ameţitor în câteva minute de pe piscurile unei morale înalte, abstracte, principiale, la groapa cea mai adâncă a minciunii şi compromisului josnic pentru supravieţuire. Un ping-pong de mare clasă vânător-vânat-vină, cu roluri interschimbabile, cu multe mingi de game, de set, dar niciodată de match. E exploziv, dar niciodată cu efect lacrimogen, deşi miza de ambele părţi (vedeţi în film care sunt părţile) putea cădea în argumentul de tip „copilaşul meu!” 

Mai spun doar atât: faceţi tot efortul să-l vedeţi! La sfârşitul proiecţiei s-a aplaudat susţinut, la ieşirea din sală am văzut o mare de oameni cu chipurile pline de beatitudine, de mulţumire, de înseninare. S-a dat de multe ori punctajul suprem pe cartonul de votare. Nici nu se putea altfel. E o poveste atemporală care va arăta bine pe un ecran de cinema şi peste 20 de ani, aşa că e un candidat serios pentru ramânerea în istorie.