Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

joi, 9 iunie 2011

Corespondenţă de la TIFF (1): A torinói ló. Apocalipsa după Béla Tarr.

Courtesy of Mihai Cristea


Trebuie să o spun de la început: Béla Tarr e unul dintre cele mai uriaşe talente pe care le-a dat lumea filmului. Un geniu pur. În lumina celor care deja au văzut Calul din Torino simt nevoia să încep cu asta pentru ca să vă pun în gardă şi să împart auditoriul in două: cei care se opresc aici şi cei care aleg să meargă cu mine până la sfârşit. Pentru că despre asta e ultimul lui film, despre sfârşit.

Béla Tarr e unul dintre puţinii creatori de univers cinematografic coerent, închegat asiduu de-a lungul unor filme ce nu au făcut niciun compromis pentru cel aflat de partea cealaltă a pânzei. Pentru cei care i-au văzut măcar un film, ceea ce spun eu e uşor recognoscibil: un alb-negru exclusiv şi imperial exclusivist cu stop cadru ce poate rezulta în fotografii memorabile făcute cu Leica bunicii. Imagini de o frumuseţe să-ţi aduci aminte de ele o viaţă. Folosirea obsesivă a păturii celei mai de jos ca studiu de caz. Scursura societăţii sub lupa artei. Birtul comunal pe post de decor, alcoolicul incurabil şi irecuperabil învins, femeia trecută în sictir prin braţele şi paturile tuturor bărbaţilor din sat. Câini, nămol, lălăiala incomprehensibilă a cântăreţei de la bar, o ploaie ce nu se mai sfârşeşte niciodată. Apogeul acestui microcosmos e irepetabilul, ireproşabilul şi uriaşul Satantango, cu siguranţă cel mai important film din decada lui Pulp Fiction. Dar deja nu spun noutăţi celor care v-a trecut prin faţa ochilor măcar unul din celelalte filme ale lui până la acest Cal din Torino.

Aşadar, venind de la un astfel de cineast, o declaraţie cum că acest film e ultimul sună ca o supralicitare subînţeleasă. Se poate mai lugubru decât ce a fost până acum? Mai putem încasa o lovitură când tot ce a făcut acest om în cinema până acum a fost o sistematică strategie de a pune omenirea pe făraş şi a ne pune pe toţi la podea? Răspunsul e unul singur: O, DA! Se poate! Filmul ăsta e un pas înainte în abis faţă de celelalte pe care ni le-a servit deja. Cu diferenţe sesizabile.

*imagine via OutNow.ch*

Filmul porneşte de la un loc comun din biografia lui Nietzsche: momentul pierderii controlului. Începutul sfârşitului. Se spune că Nietzsche a trecut cu mintea de partea cealaltă atunci când a văzut un cal biciuit zdravăn de stăpân. A îngenuncheat, a îmbrăţişat calul, a izbucnit în lacrimi şi nu s-a mai întors niciodată cu mintea printre cei ca noi. Filmul lui Tarr îl lasă pe Nietzsche în plata Domnului (?) şi doar preia această picătură de biografie să îşi servească propriul scop: el urmăreşte povestea calului ca să ne spună povestea sfârşitului nostru. Tot universul se reduce la un cal, stăpânul lui şi fata stăpânului într-o colibă din mijlocul unei pustietăţi. Atunci când calul dă semne de oboseală în lumea asta, toată şandramaua se prăbuşeşte.

Nu trebuie căutate foarte multe „simboluri”, nu cred că Tarr e un cineast ce vrea să transmită o poveste în metafore şi simboluri (deşi are la bază studii de filozofie, a fost dat afară de la facultate pentru păreri filozofice neconforme cu cele ale orânduirii comuniste). Tot ceea ce vrea să spună o şi arată. De fapt, e destul de simplu: atunci când un membru al familiei părăseşte matca, pleacă într-un fel, nu mai răspunde la ciclul zilnic al vieţii, atunci totul se prăbuşeşte încet şi sigur şi pentru ceilalţi. N-aţi simţit asta niciodată?

În filmul ăsta are loc amputarea oricărei forme ce aminteşte măcar vag de civilizaţia în care trăim zi de zi. Spre deosebire de filmele sale anterioare, aici nu mai există birt, nu mai există nenorociţi ai soartei să privească în gol cu cinzeaca în faţă, nici vreun cârciumar avar să toarne în pahar, nu mai există nicio supapă iluzorie de acest tip. Are loc eliminarea totală a acestui tip de zgomot uman. Zgomotul omului e înlocuit de vuietul vântului, ubicuu şi fără vreo rază de lumină. Fântânile seacă, oamenii veseli sunt alungaţi cu toporul.

Acordeonul lăutarului e înlocuit de un violoncel obsesiv, repetitiv, în fundal. Cuvintele nu prea mai folosesc la nimic. Se bolboroseşte ceva după o jumătate de oră. Singurul mesager coerent venit din afară (un alter-ego al fluxului gândurilor lui Tarr, în caz că se întrebă cineva de ce pune el gânduri ca alea în gura unor mojici beţivi) explică totul, dar fără să insiste de două ori. Gesturile zilnice îşi pierd sensul prin repetare şi potenţează sfârşitul. Tot filmul e o geneză pe invers. Dumnezeu a făcut lumea în 7 zile, Tarr o prăbuşeşte în doar 5 zile pentru că nu mai e vorba de nicio Înviere.

Pronosticul meu cinefil e să îi dau dreptate. Nu mai ai ce să mai spui după ce ai spus în filmul ăsta. Totul e distilat să facă loc emoţiei primare, aia fără dileme şi loc de interpretări mutiple. Şi Tarr e un om de o verticalitate artistică şi (in)umană ce nu lasă loc de jumătăţi de măsură. În plus, trebuie să fii puţin zdruncinat ca să ai empatia necesară unui astfel de film sau conform zicerii lui Nietzsche „atunci când priveşti adânc într-o prăpastie, prăpastia va privi înapoi adânc în sufletul tău”.

Aşadar lumina se stinge. Kaputt. Finito. Ditto.

P.S.: Filmul ăsta a fost refuzat plenar la Cannes (la toate secţiunile) în acelaşi an când filmul thailandez plin de „simboluri” (care?) a luat caimacul. Unde-i dreptatea?

P.P.S.: Trăgând cu urechea pe terasele de prin Cluj, o minte şugubeaţă: „Mi-au plăcut toate filmele de la TIFF mai puţin ăsta. În filmul ăsta arată şi cum se fierb cartofii!!! Îţi poţi imagina aşa ceva? Era o sală plină de cinema. Mare, cum e la mall! Până la jumătatea filmului ieşeau oamenii pe capete ca popcornul sub presiune.

7 comentarii:

dedulea spunea...

@mihai cristea: superb comentariu! nu cred ca mai conteaza daca vad filmul sau nu. cuvintele acestea sint ale unui pelerin anonim fara putere si nu cred sa insemne ceva pentru dumneavoastra dar trebuia sa le spun.
“…with a cannon on our chest” :)

@cinesseur: tur de forta, domnule. acum si coagulari de genul asta…

cinesseur spunea...

@dedulea: sa vezi dumneata cand o incepe si Turul Frantei ce mai tur de forta o sa fie :)))

catalin spunea...

domnule, vorba lui dedulea, nici nu mai conteaza daca vad sau nu filmul, dupa ce am citit cele de mai sus! citind, m-a cuprins o bucurie similara celei de acum multi ani cand mi-au cumparat ai mei o tricicleta:)

superb; tur de forta putin spus-abia astept urmatorul post

msr spunea...

M-ai cistigat domnule !
Abia astept sa vad filmele lui Tarr.
Oare o sa le gasesc ?

cinesseur spunea...

@msr: le gasesti. la Carturesti cred ca au daca nu cumva integrala Tarr, atunci in mod sigur "essentials". le-am vazut eu cu ochii mei acolo, dar nu imi mai amintesc cu precizie ce si cum.

varu spunea...

@msr: Le gasesti la Carturesti. Sunt doua pachete de la Artificial Eye de cate 3 dvd-uri fiecare. Un pachet contine Damnation/Werckmeister Harmonies/The man from London (pe asta l-am cumparat si eu), celalalt pachet contine Satantango pe 3 dvd-uri. Costa in jur de 150 RON/pachetul.

Lucian spunea...

sau le puteti cumpara direct de pe amazon.co.uk la aproximativ 150 de lei. pachetul cu satantango e 14 lire, iar celelalte trei filme, luate separat, nu la pachet, costa in total vreo 17 lire.