Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

03 ianuarie 2020

Crème de la crème: cine-retrospectiva anului 2019 [by Cinesseur]

Prolog
 ⇱⇱⇱


Sală de prosectură. O mână, separată brutal de ansamblul în care funcționa, evadează din frigider și pornește în căutarea întregului din care făcuse parte („nothing can replace the us I knew”, vorba unei melodii): corpul.

Are mâna memorie? Ce șanse are pentru a ajunge la finalul acestei călătorii spre iluzoria reîntregire?

O premisă cel puțin originală. Prelu(cr)ată dintr-o carte, Happy Hand. Mi-a adus aminte de mâna invizibilă care scrie (proiectează?) trei cuvinte - 
Mene
Tekel
Peres
- pe peretele încăperii în care benchetuia Belshazzar*, regent al Babilonului (și nu rege, cum zice în Cartea lui Daniel din Vechiul..., ca să folosesc jargonul inițiaților). Am putea pune această (hipno)viziune în relație cu reprezentările/datările (an)istorice ale cinematografiei (vezi mitul platonician al peșterii, citat în destule cărți despre film)? Am putea. De ce nu?

* Fun fact: în scripturile românești foarte vechi era ortografiat Belșațar, în cele ceva mai noi, Baltazar).

Mâini.
Mâine.
Muscă.
Mușcă.
Mâna care mușcă..
Invers.

(I still speak fluently in movie quotes.)
Disclaimer: Cu excepția primului din listă, nepereche, celelalte filme sunt așezate în perechi: 15 cu 14, 13 cu 12 etc. Așa s-a nimerit. 

Bref; șarada continuă.


***
Niște mențiuni în mare viteză:
Caisă (cel mai bun film românesc văzut de mine în anul ce trecu este acest documentar de Alexandru Mavrodineanu), La Telenovela errante (ultimul Ruiz, terminat de soția sa, Valeria Sarmiento), Le Daim (Dupieux), The Mountain (Alverson), O que arde (Oliver Laxe), Mindhunter 2, Now Apocalypse și Pure (ultimele trei sunt seriale).


***
15 // J'ai perdu mon corps (dir.: Jérémy Clapin/2019)
14 // The Souvenir (dir.: Joanna Hogg/2019)
13 // Joker (dir.: Todd Phillips/2019)
12 // Monos (dir.: Alejandro Landes/2019)
(Cine)etica violenței, instrumentată din perspectiva (crudă) a marginalilor. Referințe & metareferințe gârlă: de la Taxi Driver la (improbabil) Împăratul muștelor (later edit: las aici linkul spre articol foarte mișto despre mitologia din jurul acestui roman). Mie mi se pare că Monos ține periculos de aproape de cazul Íngrid Betancourt.

11 // Dolor y gloria (dir.: Pedro Almodóvar/2019)
10 //Varda par Agnès (dir.: Agnès Varda/2019)
„Arta poetică” a doi mari cineaști, decorticată aplicat în fața noastră. Mai aplicat și presărată cu destule insight-uri spectaculoase (Varda), mai săltăreț și melostilizată (Almodóvar). Arheologii personale de care nu putem face abstracție, certamente.

9 // Ad Astra (dir.: James Gray/2019)
8 // Once Upon A Time.. In Hollywood (dir.: Quentin Tarantino/2019)
Blockbustere-hibrid, cu accent pe valorile de producție arthouse. Cu alte cuvinte, pilule de cinema premium, livrat de marile studiouri asaltate (cantitativ și calitativ) de giganții streaming-ului. Contextul seamănă destul de mult cu cel de la mijlocul anilor '60, descris de Peter Biskind în Easy Riders, Raging Bulls (How The Sex-Drugs-And-Rock'n'Roll Saved Hollywood), carte transformată în film (documentar) de Kenneth Bowser (recomand ambele). Atunci amenințarea era alta și mergea mână în mână cu incapacitatea managerială a șefilor de studiouri, complet depășiți de situație. Meciul de acum se joacă altfel, nimic nu e pierdut definitiv.


Ironia cea mai mare a sorții este că la acel moment Scorsese (alături de Peckinpah, Hopper, Bogdanovich, Coppola, Nicholson, Arthur Penn etc.) se afla în tabăra celor care vor salva situația, acum e în partea cealaltă. Tot în tabăra reformiștilor salvatori erau și personajele centrale din fragmentul de mitologie fondatoare reluat și rescris acum de Tarantino (a la Inglourious Basterds, spre care chiar există o trimitere explicită).

Discursul lui Polanski (redau o parte mai jos) era pur și simplu demolator.


Tarantino nu a cedat ispitei și a rămas alături de marii moguli, care oricum i-ar satisface toate poftele și-n materie de buget, și-n materie de libertate de creație... La fel și James Gray, care e un stilist și de stil depind multe lucruri, dacă nu cumva totul (îmi place să tot reiau, chiar dacă trunchiat, vorbele astea spuse de Graham Greene).

Așa a apărut Ad Astra, versiunea nebombastică (silențioasă) a Apocalypse Now (cu apăsate tușe herzogiene), dispozitiv-mănușă pentru etalarea lui Brad Pitt într-o lumină tot mai redfordiană (apropo de lumini, click aici).

Ah, da! Brad Pitt e și-n Once Upon A Time... Cam în aceeași ecuație profesională: vorbeșe puțin, ține cadrul în cârcă și semnifică galore. Cum se leagă toate, nu?

7 // Jeanne (dir.: Bruno Dumont/2019)
6 // Vitalina Varela (dir.:Pedro Costa/2019)
Portretele unor eroine ale unui dublu timp (al lor și al nostru), al unui timp re-prezentat: aducere/imersiune în prezent și în același timp decuplare de la clișeele genului și -ismele contemporane (clisme, dacă-mi permiteți ligamentarea deloc ortodoxă).

Altfel spus, reprezentare//reinterpretare, discursuri-manifest centrate pe stilizarea spațiului și esențializare a limbajului cinematografic. Nu-i nicio surpriză, totuși. Discutăm de doi minimaliști antimoderni: Dumont și Costa.

5 // It Must Be Heaven (dir.: Elia Suleiman/2019)
4 // Synonymes (dir.: Nadav Lapid/2019)
Lapid și Suleiman vin, practic, din același spațiu geografic (contaminat de conflicte). De fapt, nu vin, ci pleacă. Incursiunile lor în alteritate sunt prilej de reflecție identitară. Biografiile se confruntă cu alienarea în registre diferite: cu scrâșnete și încrâncenare (Lapid), cu (auto)ironie, detașare fals absurdă și muțenie prelungită (Suleiman). Are și vârsta un rol, e drept. În timp ce protagonistul lui Lapid e tânăr și urlă filosofic, personajul lui Suleiman e chiar regizorul însuși, dar tace filosofic. Observe & report, observe & record.

Case in point: Parisul (unde fiecare ajunge cu altă agendă). Populat sau nu, pentru amândoi orașul este (un) pustiu urban. Harta nu le este utilă, instinctul da. Uneori. Dar ce-ai putea găsi când nu ești sigur ce cauți? Și ce faci când te găsesc cei de care fugi? Cum nivelezi distanțele (de clasă, culturale etc.)?

Vorba lui Don Henley, ușor adaptată: It must be heaven, but it could be hell.

3 // Om det oändliga/About Endlessness (dir.: Roy Andersson/2019)
2 // La Flor (dir.: Mariano Llinás/2018)
Om det oändliga/About Endlessness - 78 de minute.
La Flor - 808 de minute.
Cel mai scurt film din listă, în același timp și cel mai light (nu și facil) din CV-ul lui Roy Andersson, și cel mai lung, compus din 6 episoade, fiecare o transpunere (la limita parodiei câteodată) a unui gen cinematografic. Primul episod ar putea fi considerat film de serie B, al doilea este un fel de muzical-mystery, al treilea este un film de spionaj, al patrulea este dificil de descris, neîncadrabil undeva anume, al cincilea poatefi văzut și ca remake al unui film francez, nu spui care, în timp ce al șaselea este un mockumentary.
Le-aș putea numi experimentale, dar le-aș face o nedreptate.

 1

An Elephant Sitting Still înseamnă patru ore de cinema fără compromisuri, patru ore care comprimă o zi din viața a patru personaje ce se vor intersecta în cele mai nebănuite moduri (nu, nu ca la Iñárritu) și noduri ale existenței lor. Rătăcirile acestor inși cu traiectorii dereglate de felurite întâmplări sunt urmărite 1 la 1 de o cameră-umbră, neinvazivă, tandră.


Fluid, labirintic, întunecat, neurastenic, demn de anvergura marilor romane sud-americane, filmul acesta este o radiografie rece, frapantă și realistă a Chinei de azi. Preponderent filtrată prin ochii unor adolescenți, o putem privi și ca sociologie intergenerațională pură.

Hu Bo, regizorul acestui film, s-a sinucis la puțin timp după ce l-a terminat. O tristă acoladă biografică pe care n-o putem decât regreta, căci, fatalmente și finalmente, An Elephant Sitting Still dă seamă despre forța unui talent negrevat de mode și mimetism. 
Epilog