Pe fast forward:
Once Upon A Time... In Hollywood e un 9 care face cât un 10+. Adică un film după care Tarantino se poate retrage liniștit, dacă tot are de gând s-o facă și nu blufează pokeristic...
Un pic zgâlțâit pe final, dar în regulă (more than that, actually). Mă rog, niște hipioți nu se simt prea bine, dar aici risc s-o dau în spoiler-eală (light).
Melancolic, migălit, maniacal cu detaliile (finalul deceniului 6 american e reconstituit la milimetru). Realism fabulatoriu. Revizionism/contrafactualism (jocul sau preferat) și omagiu (gândiți-vă cum se termină The Fearless Vampire Killers și contrapuneți apoi finalul de aici).
Pop culture gone berserk (Manson e un deșeu al acelei epoci, a vrut să fie star rock, a devenit lider al unui cult de demenți).
Totuși, dacă facem abstracție de fum și oglinzi, avem în Once Upon A Time... In Hollywood si un foarte solid film despre condiția actorului (pe axa apogeu - declin). Orson Welles ar fi fost impresionat.
P.S.: Sharon Tate chiar i-a făcut cadou lui Polanski o ediție Tess. Plănuiau să facă acel film împreună. Finalmente a fost Nastassja Kinski în rolul principal, dar filmul i-a fost dedicat lui Sharon. Din o mie de motive plus ăsta (pe care Tarantino îl pune în film).
P.P.S.: Portretizarea lui Bruce Lee o e feerie. At so many levels.