„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (2/8) [Los motivos de Berta]

Screenshots from Los motivos de Berta (dir. José Luis Guerín/1984)

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (2/7) [O doamnă la trenă]

Screenshot from Alceste à bicyclette aka Cycling with Molière (dir. Philippe Le Guay/2013)

Alceste à bicyclette este un film despre actori, casele lor, stările lor de spirit, relaţiile dintre ei şi lumile reale sau închipuite în care se mişcă. Scenariul, conceput după o idee furnizată chiar de un actor, Fabrice Luchini (deţinător şi al rolului principal), este, de asemenea, capabil să problematizeze credibil şi coerent pe tema „actor bun” versus „actor slab”. Toată calimera stă în dialoguri, unele dintre cele mai deştepte văzute prin filmele franceze recente, dar na, vorbăria cu sens e specialitatea casei.

Agreabil, amuzant, coroziv... Că doar stă sub oblăduirea lui Molière! 

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (2/6) [Broken bikes]

Screenshots from Le passé (dir. Asghar Farhadi/2013)

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (2/5) [Ozu + Deleuze]

Screenshots from A Story of Floating Weeds/Ukikusa monogatari (dir. Yasujirô Ozu/1934)

«Naturile moarte ale lui Ozu durează, au o durată, cele zece secunde ale vazei: această durată a vazei este tocmai reprezentarea a ceea ce rămâne, prin succesiunea stărilor schimbătoare. Şi o bicicletă poate să dureze, adică să reprezinte o formă imuabilă a ceea ce se mişcă, cu condiţia să stea, să rămână imobilă, spriinită de perete (...). Bicicleta, vaza, naturile moarte sunt imaginile pure şi directe al timpului. Fiecare dintre ele este timpul, de fiecare dată, în cutare sau cutare condiţii a ceea ce se schimbă în timp. Timpul este plinul, adică forma inalterabilă umplută de schimbare. Timpul este „rezerva vizuală a evenimentelor în justeţea lor”». (Gilles Deleuze - Cinema 2. Imaginea - timp, 1985)

Racord: tot rezemată de un perete stă şi bicicleta din Izgnanie/The Banishment, filmul lui Andrei Zvyagintsev. Unghiul spectaculos face diferenţa, însă tot o imagine pură şi directă a timpului reprezintă.

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (2/1) [Barcelona]

 
Screenshots from Barcelona (dir. Whit Stillman/1994)

Lucrurile se mişcă repede în afacerile internaţionale - şi-n relaţiile intime, de altfel - de aceea şi subiectele „tari” ce animă conversaţiile protagoniştilor din Barcelona sunt într-un continuu balans, glisând rapid din prezentul fierbinte într-un trecut ceva mai aşezat, văzut din perspectivă istorică. În linii mari, asta pare a fi tema sensibilă a filmului (unul cu evident subtext politic), extrasă subtil din experienţa personală a regizorului-scenarist Whit Stillman, cineast cu o reputaţie solidă indie la începutul anilor '90 deşi se afla doar la al doilea lungmetraj (primul, Metropolitan).

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/8) [Le Week-End]

Turul Franţei, ediţia 2014, este deja istorie. Oficial se încheie mâine, însă tot suspansul şi thrill-ul s-au dus naibii încă de săptămâna trecută. Înregimentat într-o echipă al cărui sediu e în inima Caucazului (Astana), sicilianul Nibali - oficial nu există un clan al sicilienilor în ciclism, în caz că vă interesa chestiunea - şi-a adjudecat într-o manieră categorică titlul, pulverizându-şi concurenţa şi-aşa zdrenţuită după retragerile lordului Froome şi conchistadorului Contador. Superioritatea şi-a demonstrat-o în etapele montane, câştigând câte una în Vosgi (La Planche des Belles Filles), Alpi (Chamrousse) şi Pirinei (Hautacam), dar şi în Anglia (Yorkshire), pe un traseu cvasialpin cu punct terminus Sheffield, în chiar a doua rundă. Declaraţia de intenţie fusese făcută de-atunci şi apoi întărită în fiecare zi printr-un comportament de lider absolut. Nu şi absolutist, attention!

Filmul la care m-am oprit azi n-are legătură cu bicicletele. Nu veţi găsi nici măcar o singură spiţă în el. Le Week-End este, aşa cum îi spune şi numele, despre un sfârşit de săptămână, dar nu oriunde, ci la Paris, acolo unde va ajunge mâine caravana pentru ritualica defilare în lycra prin siturile iconice ale capitalei Franţei. Două sunt repertoriate şi aici, imaginile stau mărturie (recenzia o găsiţi aici). Hope you'll still enjoy the ride, că filmul nu-i deloc lejer!

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (10) [E.T.]

Aşa cum Spielberg scria istorie cu acest film şi Christopher Horner, un american născut în Okinawa în urmă cu 41 de ani, 10 luni şi 21 zile, a scris istorie în actuala ediţie a Turului Spaniei. Nu neapărat fiindcă a câştigat (în primă fază, două etape, apoi şi competiţia), chiar dacă iniţial a fost ignorat de toţi bookmakerii şi specialiştii! Nu pentru aceste isprăvi, deşi ele l-au transformat în primul american ce-şi adjudecă La Vuelta!

 Ce a reuşit el e mai preţios decât victoria în sine pentru că în povestea asta diferenţa o face vârsta. Cei aproape 42 de ani la care s-a impus într-o competiţie condusă, până joi, de un tip cu 13 ani mai tânăr (apropo, Horner avea 5 ani când E.T. a ieşit pe ecrane) îl plasează într-o categorie unică, la o distanţă considerabilă faţă de ceilalţi veterani învingători în Marile Tururi: Tony Rominger, în 1994, avea 33 de ani, iar Fermin Lambot, 36, în 1922; ambii au triumfat în Turul Franţei).

Ieri, pe Angliru, în cea mai cumplită şi crudă ascensiune din ciclismul mondial, pe lângă care Mont Ventoux sau Alpe d'Huez seamănă cu Raiul şi, totodată, într-una dintre cele mai frumoase şi cinematografice etape văzute vreodată în ciclism, Horner a rezistat numeroaselor şicane şi atacuri puse la cale de Vicenzo Nibali, ex-liderul Turului, pentru a accelera decisiv pe final, lăsându-şi rivalul în ceaţa deasă de pe vârf, şi terminând ziua pe locul secund, în spatele francezului Kenny Elissonde, dar cu un avantaj de 31 de secunde faţă de fostul deţinător al tricoului roşu (echivalentul tricoului galben în Tour de France).

Paralela cu secvenţa din  E.T. nu e gratuită. Pe căţărări, Horner chiar s-a comportat ca un extraterestru. Raidurile sale, pe nişte pante care pentru alţi ciclişti erau mai cumplite ca trasul la galere, aveau ceva din zborul pe biciclete al puştilor pe care-i vedeţi în secvenţa de mai sus. Desprinderile sale de pluton sau de grupurile răzleţe de adversari, erau sublime şi înspăimântătoare în acelaşi timp prin forţa şi irealul emanate. Totuşi, eforturile acestea nu l-au scutit de servituţile condiţiei umane: la sfârşitul etapei de sâmbătă, cel care până în urmă cu câteva minute părea din altă galaxie, aproape că se prăbuşea dincolo de linia de finiş. Istovit, sleit de toate puterile, rupt în două... Cărat pe braţe de staff, dar nu în triumf, ci spre un binemeritat repaus.

Astăzi, în ultima etapă cu sosire la Madrid, nu s-a întâmplat nimic. A fost o rundă pentru birocraţi şi statisticieni la capătul căreia, vorba unui domn, pe fb, s-a consemnat oficial „un precednt important, nu doar pentru ciclism, ci pentru sport în general.” Asta dacă nu se va demonstra (ca în cazul multora) că, de fapt, alături de Horner n-au fost doar picioarele şi psihicul de competiţie, ci şi forţa întunecată a medicinei sportive.

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (9) [Ada Condeescu]

Ada Condeescu în Lupu, debutul în lungmetraj al lui Bogdan Mustaţă (2013)
(imagine via fb)

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (8) [Quicksilver]

În episodul în care v-am prezentat faimoasă scenă a ciclo-seducţiei din Butch Cassidy... ziceam că o să vă arăt un pandant al acelui moment. L-am găsit în Quicksilver (dir. Thomas Michael Donnelly/1986) şi e un exemplu clasic de omagiere reverenţioasă a sursei. De la giumbuşlucurile pe bicicletă, inclusiv cel cu mărul edenic, până la filmarea prin suprafeţe mai mult sau mai puţin transparente şi fondul muzical licoros, toate au legătură cu originalul, dar fără ambiţia de a se ridica la acel nivel.


În rest, Quicksilver e un fel de Premium Rush al anilor 90, entertainment decent cu timide rădăcini în social, care nu flirtează cu posteritatea, nu e nici rupător de spectaculos în materie de cascade şi care, în ultimă instanţă, nu atinge magnitudinea omologului din 2012 (bifat deja în serialul dedicat Turului Franţei). Păcatul său e că ţinteşte în prea multe direcţii - dramă socială, comedie romantică şi ceva thriller printre - dar nu e convingător în nici una dintre acestea, spre deosebire de Premium Rush ce poate fi oricare din astea trei şi mult mai relevant din punct de vedere al contextului social (America de după criza din 2008 versus depresia economiei americane din epoca Reagan).


Raportat la timpurile sale, Quicksilver ar putea fi şi o combinaţie de Flashdance, Footloose şi Fame. Cu biciclete, însă. În el, Kevin Bacon e un agent de bursă (Jack Kasey) cu o carieră de succes ce-şi pierde slujba (şi odată cu el cam tot ce e de pierdut) din motive nu prea clare (o investiţie prost gestionată or smth). În pană de lichidităţi, se alătură unei trupe de curieri pe bicicletă. Şi chiar dacă biznisul nu prea merge, măcar îi oferă motive de distracţie. Totul stă sub semnul Seize the day on bike şi totul se întâmplă cum ai pocni din degete. Raiul lor beteag, dar vesel, e avariat definitiv după ce unul dintre colegii săi (Laurence Fishburne) e ucis de un dealer de droguri ce se folosea de serviciile lor, iar el trebuie să depună mărturie. Aici ostilităţile o cârmesc spre thriller, dar înainte să ajungă la nivelul ăsta, filmul căpătase deja o alură romantică prin inventarea unei poveşti de dragoste între cei pe care-i vedeţi în clip (partenera lui Bacon e Jami Gertz).

Finalmente, linia de forţă a acestui film - şi nu ştiu dacă asta a fost intenţia au ba - e aceea că reuşeşte să acrediteze cu succes ideea că oamenii se pot descurca şi în vremuri tulburi, găsind sau inventând soluţii realiste pentru probleme ce nu le sunt imputabile lor. E un tip de pozitivism clişeizat, cvasidigerabil exact pentru că nu îşi propune mai mult de-atât!

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (7) [„Total, total, total, totally, total, total, total providence”]

Apostolul Pavel, Philip K. Dick şi Richard Linklater în acelaşi film.  

„For now we see through a glass, darkly; but then face to face: now I know in part; but then shall I know even as also I am known.” (1 Corinthians 13:12)

Ori poate vreţi versiunea în limba română? Atunci poftiţi aici: „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.” (cf. http://biblia.resursecrestine.ro/1-corinteni/13)

Iar scena asta nu numai că e una dintre cele mai bune în categoria ei, ci e printre alea pe care oricât te-ai strădui să le uiţi, nu le poţi uita şi pace.

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (6) [„Make me a bicycle, clown!”]

 (director: David Dobkin/2005)

Dacă vreunul dintre voi are un năpârstoc prost-crescut că ăsta de-aici, stricăm prietenia!

Şi-un bonus... romantic:

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (5) [Butch Cassidy and the Sundance Kid]

Nu e nevoie musai de bolizi sau decapotabile ultimul răcnet pentru a seduce o femeie. E de-ajuns şi o bicicletă cu condiţia să fie folosită cu imaginaţie. O dovedeşte Paul Newman în Butch Cassidy and the Sundance Kid (1969), celebrul film al lui George Roy Hill. În respectiva secvenţă, bicicleta are un rol pivotal, fiind echivalentul pistolului cehovian, care odată apărut în actul întâi, trebuie musai să apară şi în ultimul act pentru a împuşca pe cineva. Cu singura diferenţă că aici principiul ăsta are rază scurtă de acţiune. Practic, câteva scene mai încolo, vehiculul iese din scenă.

Evident, e un moment iconic de cinema (tras în jos, totuşi, de acordurile cheesy - Raindrops Keep Fallin'/B.J.Thomas - care acompaniază acrobaţiile lui Newman, executate, cu excepţia celei din urmă, fără stunt double), un moment citat, omagiat sau parodiat. Într-unul din episoadele următoare vă voi arăta un citat-omagiu! Apoi şi restul...

Sau, vorba lui Baniciu dintr-un cântec, uşor inversată: „...bicicleta zace-n şanţ/Chiar şi calul abia mai respiră de-un sfanţ/Iar sub noi, ce belea, diligenţa are lanţ”.

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (4) [El Sur]

Între momentul plecării de-acasă pe o bicicletă albă şi cu un căţel alergând timid, nehotărât, în urmă-i, şi întoarcerea acasă pe o bicicletă roşie, alături de un câine care ţine pasul, ba chiar i-o ia înainte, e o acoladă temporală de vreo 10 ani. Între cele două cadre, separate de o delicată tăietură de montaj, nu e intercalată vreo altă întâmplare, nu mai aflăm nimic despre viaţa fetiţei ce tocmai a rămas orfană de tată. Sugestie narativă pură şi atât. Abruptă sau riscantă, cum ar putea fi considerată, elipsa e problema noastră. Adăugarea detaliilor depinde doar de imaginaţia din dotare, de capacitatea de empatie sau de experienţa acumulată. Practic, device-ul acesta e o altă formă de implicare a spectatorului în poveste. I-aş zice dissolve narativ. Procedeu pentru unii subtil, pentru alţii desuet, însă în nici un caz convenţional. 

Şi asta deoarece Victor Erice nu e genul de regizor care să se hazardeze doar de amorul gestului. Dovadă e filmografia sa care conţine doar patru lungmetraje (din 1961 începând). Veţi fi de acord că-l bate şi pe Malick, cel cu care e adesea comparat, inclusiv în materie de recluziune şi discreţie. Comparaţia încă rezistă, mai ales la capitolul calofilie, însă la cât de prolific şi post-avangardist a devenit cineastul american, ar trebui ca şi Erice să vină cu ceva nou, fiindcă El Sur, filmul din care am extras „metafora” de faţă, este cronologic vorbind, ultimul său lungmetraj la zi (dacă se poate spune aşa). Unul în care nordul rece şi distant tânjeşte după sudul fierbinte şi vesel, plăsmuindu-l din fotografii şi poveşti spuse de mătuşi gureşe.

P.S.: O altă imagine din El Sur găsiţi şi aici.

(Kudos IF pentru sugestie. Cum i-am şi zis, era totul pregătit pentru etapa a opta din La Vuelta, desfăşurată azi, între Jerez de la Frontera şi Estepona. Alto Peñas Blancas, 166 km. Andalucia. Sudul profund, cum ar veni.)

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (3) [Les Mistons]

Cum din primul său scurtmetraj - Une visite (1955) - se pare că s-au pierdut toate exemplarele şi cum era mai degrabă o formă destul de rudimentară de relaţionare cu cinema-ul, rămâne Les Mistons (1957) să fie considerat opera prima şi, mai ales, începutul unei frumoase şi faimoase aventuri cinematografice care avea să se încheie peste 26 de ani cu Vivement dimanche! De altfel, autorul însuşi (Truffaut, dacă nu v-aţi prins deja), spunea, într-un interviu pentru The New Yorker, că Les Mistons e primul său film adevărat, primul film care contează.

Les Mistons conţine în fibra sa interioară ecouri ale realismului liric de tip Vigo sau Renoir, stil de care Truffaut se va rupe în scurt timp. Nu a fost genul de ruptură sinonimă cu negarea, ci mai degrabă o racordare conceptuală a unei arte încă fragede la tehnici prea puţin sau deloc explorate la acea vreme.

«My first real film, in 1957, was „Les Mistons”- „The Mischief Makers” in English. It had the advantage of telling a story, which was not common practice for short films in those days! It also gave me the opportunity to start working with actors. But „Les Mistons” also had commentary interspersed with its dialogue, so that made making it much simpler. The film met with quite a bit of luck. It was awarded a prize at a festival in Brussels, I believe. „Les Mistons” is based on a story by Maurice Pons; it’s not my original script. I saw it as the first of a series of sketches. It was easier at the time, and would be even now, to find money for three or four different short films than to find enough financial support for a feature film. So I planned to do a series of sketches with the common thread of childhood. I had five or six stories from which I could choose. I started with „Les Mistons” because it was the easiest to shoot.

When it was finished, I wasn’t completely satisfied because the film was a little too literary. Let me explain: „Les Mistons” is the story of five children who spy on young lovers. And I noticed, in directing these children, that they had no interest in the girl, who was played by Gérard Blain’s wife, Bernadette Lafont; the boys weren’t jealous of Blain himself, either. So I had them do contrived things to make them appear jealous, and later this annoyed me. I told myself that I’d film with children again, but next time I would have them be truer to life and use as little fiction as possible.» (din interviul menţionat anterior)

- imagine via Adrian Munteanu -

«It was really and truly while filming „Les Mistons” that I came to realize that the choice of story for a film is more important than one thinks and that you cannot simply jump into things. I realized, for example, that there was no connection between the lives of those five children and the pair of lovers. Every time I had to shoot things that were truly connected with the subject, like the pestering pranks played on the pair by the five children, I was ill at ease. Whereas every time I did things with the children that were almost documentary, I was happy and everything went well. We were making a kind of investigation into truth, if you will, using the children, because they have a terrific feeling for realism, and because that interested me. It was thanks to the mistakes of „Les Mistons” that I came to realize, for „The 400 Blows” [1959], that this time I had to stick close to childhood and, above all, very close to what is documentary, working with the minimum of fiction.»

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (2) [Who's the boy riding the bike?]

Update (20.00)

Oricât de greu ar părea de crezut, răspunsul acesta e: Tony Scott. Filmul se numeşte Boy and Bicycle şi marchează debutul fratelui său în cinema. Tony s-a sinucis în august (19), anul trecut, Ridley continuă, următorul său film fiind The Counselor, un lungmetraj plin de staruri (Diaz, Cruz, Bardem, Pitt şi Fassbender) pe un scenariu scris de Cormac McCarthy.

Trebuie să mai spun că a existat cineva care a indicat, pe fb, răspunsul corect. Numele său este Alex Istudor. Toată stima, cum spuneam!

********************************************

E primul său scurtmetraj (apropo, nu înţeleg de ce unii pun cratimă între scurt şi metraj din moment ce DOOM-ul îi stabileşte clar ortografia, chestiune valabilă şi pentru lungmetraj), dar nu am să-i dau numele. Aparţine unui regizor celebrissim, dar nu îi spun numele. După cum nu voi spune nici numele biciclistului pornit să exploreze laturile obscure ale unui banal oraş britanic (Hartlepool), într-un cine-voiaj de o naivitate adorabilă influenţat de mari cineaşti ai vremii (anul apariţiei este 1956).

Cronologic vorbind, avea să fie primul său rol(işor), dar nu ca actor va ajunge şi el faimos, ci tot ca regizor. E adevărat, spre deosebire de filmele celui care l-a distribuit aici prima oară, producţiile sale au (avut) o pronunţată tentă comercială (dar asta nu înseamnă că erau şi slabe).

Despre acest prim film din carieră, autorul declara următoarele:

Dezlegarea micii şarade (film, autor, actor) va veni mai târziu. Pe blog şi pe fb. Dacă vor fi unii care să mi-o înainte, cu atât mai bine. Au de pe acum, toată stima cinefilă de care sunt capabil. Ideal ar fi să nu intre şi google search în combinaţie, dar pe de altă parte pot înţelege tentaţia. A nu se înţelege că o încurajez...

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (1) [Los amantes pasajeros]

Deoarece prima ediţie „I want to ride my bicycle...”, ediţie dedicată Turului Franţei, a avut un neaşteptat, dar binemeritat succes, cea mai logică mişcare e să merg mai departe în/cu periplul cine-ciclist (sau ciclo-cinefil). De data asta, prilejul se numeşte Turul Spaniei/La Vuelta, ediţia a 68-a, care începe azi, în Galicia (peste 45 de minute, pe Eurosport).

E ultima ultima cursă de trei săptămâni a sezonului şi, practic, cel mai potrivit antrenament pentru Campionatul Mondial de Ciclism ce se va desfăşura la Florenţa. La start se aliniază 22 de echipe şi 198 de rutieri, care vor avea de parcurs unul din cele mai dificile trasee ever, organizatorii fixând nu mai puţin de 11 finişuri în căţărare. E şi motivul pentru care sprinteri de top (Cavendish, Greipel, Sagan, Rojas) au decis să rămână acasă. Sosirea va fi la Madrid, pe 15 septembrie, dar până acolo sau până atunci trebuie depăşite piscuri precum Alto de Haza Llana, Coll de la Gallina sau Peyragudes.

Considerat principal favorit nu numai pentru că ar fi evoluat on home ground, Alberto Contador, învingătorul de anul trecut şi marele perdant din Turul Franţei 2013, a declarat forfait. În aceste condiţii, duelul pentru tricoul roşu are în prim plan alţi iberici: Alejandro Valverde (Movistar), al doilea în 2012, şi compatriotul său, Joaquin Rodriguez (Katusha). Din ecuaţie, însă, vor face parte şi Vincenzo Nibali, Ivan Basso, Carlos Betancur, Sergio Henao sau Rigoberto Uran (în cazul acestora din urmă, totul depinde de strategia echipei din care fac parte - Sky, adică tocmai echipa care a dat cel mai recent câştigător al Tour de France, Chris Froome).

Şi ce-ar putea servi prologului mai bine, unul extrem de scurt şi uşurel (Vilanova de Arousa - Sanxenxo, 27 de kilometri, contratimp pe echipe), decât o imagine dintr-un film spaniol (Los amantes pasajeros), unul uşurel şi el, poate cel mai uşurel din filmografia unui cineast de categorie grea, Pedro Almodóvar?!

Viva la Vuelta! Vamos pedalear, compañeros!

P.S.: Ce mă distrează cel mai mult la screenshot-ul ăsta e marca bicicletei: priceless...