În Je t'aime, je t'aime (1968), Claude Rich era centrul vizual și narativ al unei comedii SF à la française, nici întunecată, nici foarte luminoasă, în regia lui Alain Resnais. Un mindfuck lejer, dezermetizat, comparabil - la scara anilor 2000 - cu, let's say, Eternal Sunshine... Avea să fie singura lor colaborare până în 2006, când Resnais transpune în film (Coeurs) o piesă de teatru destul de celebră (Private Fears in Public Places) scrisă de dramaturgul/scenaristul/regizorul britanic Alan Ayckbourn.
Drôle de symétrie: deși este unul dintre personajele-pivot al piesei/transpunerii, Rich (interpretându-l pe Arthur, tatăl tiranic și muribund al unui barman de modă veche, Lionel, jucat de Pierre Arditi) nu apare nici măcar o secundă pe ecran și se transformă, așadar, în (epi)centrul sonor al narațiunii. Iar asta fiindcă personajul său, țintuit la pat într-o cameră alăturată, se face sau are grijă sî se facă auzit. Această absență fizică, importată ca atare din piesa-sursă, se pliază pe o temă axială în universul Resnais: izolarea și imposibilitatea comunicării.
Chichirezul rolului derivă tocmai din autoritatea pe care o exercită de la distanță. Claude Rich dă corporalitate exclusiv sonoră unui tiran domestic care-și terorizează fiul și mai ales persoana angajată să-l îngrijească (Sabine Azéma) prin urlete, sudalme, insulte sau reproșuri sau vase aruncate dindărătul unui perete.
[Pentru că pe blog, de obicei, clipurile nu arată ok deloc, sugestia mea este să dați un click aici pentru un show cu Arthur & Charlotte.]
Arthur este motorul imobil al uneia dintre cele mai tensionate linii narative. Importanța sa rezidă în faptul că el reprezintă o barieră fizică și psihologică pentru fiul său, Lionel. Deși acesta încearcă să-și refacă viața sau măcar să găsească un moment de liniște, prezența tatălui său, imobilizat la pat, este o ancoră, un cîrlig sub cortex, care-l trage mereu înapoi într-un spațiu al frustrării și al datoriei filiale prost înțelese.
Îl auzim deci fragmentar, relativ des și de la distanță, prin ușa deschisă a camerei sale. Prin urletele și obscenitățile pe care le debitează aproape incontinent, el colorează, nu neapărat agreabil, atmosfera filmului, transformând melancolia într-o agresiune fonică. Uneori vedem și cum își agită picioarele sub cuvertură, dar contează mai puțin, căci existența sa se simte prin discurs și prin obiectele pe care le aruncă, sparge sau le răstoarnă (cănile cu ceai sau farfurii cu supă în poala nefericitei și „evlavioasei” Charlotte, care îi vine totuși de hac, nu spun cum, spun doar că acela e singurul moment când avem în mod clar un semn al corporalității arthuriene: își scoate un picior de sub cearșaf).
Arthur se mai face văzut, metaforic vorbind, și prin reacțiile celorlalți, funcționând în mare măsură ca o oglindă a frustrărilor acestora. Deopotrivă fragilă și autoritară, vocea sa umple spațiul apartamentului și chiar dacă el rămâne o entitate invizibilă, este mai prezent (sau mai viu) decât unele personaje care ocupă (cu sens, totuși) ecranul, deoarece controlează ritmul scenelor și starea de spirit a celor care îl aud. Este o prezență prin omisiune: cu cât este mai ascuns privirii, cu atât imaginația spectatorului îi plăsmuiște un chip (nu poți să nu te întrebi cum arată?).
Cu toate acestea, el nu are nevoie de un chip pentru a semnifica. Suferința, furia și izolarea pe care le trăiește on daily basis sunt redate de textura sonoră a glasului său, demonstrând că absența poate fi la fel de puternică și de revelatoare precum prezența nemediată.
Rămânând doar o voce, personajul său este dovada că în lumea lui Resnais nevăzuții pot exercita din când în când o putere mai mare asupra realității decât cei care ocupă centrul cadrului. Răsteala sa de dincolo de perete este imaginea barierelor invizibile dintre oameni, temă recurentă în opera cineastului francez, așa cum spuneam. Prin vocalizarea magistrală (se poate vorbi în acest caz despre un rol de voce), Claude Rich imprimă consistență unui personaj care este, în esență, zgomotul de fond al unei vieți irosite.
P.S.: Este posibil ca într-una dintre fotogafiile inserate în acest cadru să fie chiar Arthur (hint pentru cei care n-au văzut filmul: dacă vă gândiți la cel care apare în dreapta în poza din mijloc, luați-vă gândul!). Nu că ar avea o relevanță prea mare, este mai degrabă un artificiu de montaj care completează povestea unei familii eșuate însă, în același timp, ar putea conține răspunsul la întrebarea pe care am formulat-o mai sus.
