Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

marți, 30 decembrie 2014

Crème de la crème: cine-retrospectiva anului 2014 (by Cinesseur)

Într-unul din jurnalele sale, Samuel Butler făcea următoarea observaţie: „Dacă un scriitor se conformează principiului de a se opri peste tot şi oriunde ca să ia notiţe, aşa cum procedează adevăraţii pictori, el va putea să taie generos din opera sa. Va deveni prolific nu în privinţa scrisului - asta poate să facă orice prost - ci în omisiune. Eşti concentrat (eliptic, s.m.) pentru că ai de spus mai multe lucruri decât ai timp să spui. Una dintre principalele arte este aceea de a şti ce să neglijezi.”

Nu cu speranţa, ci cu certitudinea că stăpânesc la un nivel acceptabil arta de a reţine esenţialul (sau de a face abstracţie de supraoferta de locuri comune ori de forjarea în buclă a procedeelor care au asigurat succesele anterioare, vezi Winter Sleep, excepţional şi totuşi steril), ierarhia anului cinematografic 2014 a prins contur încă de prin toamnă. Cum ultima parte a anului nu a adus răsturnări spectaculoase de situaţie, asta poate şi din cauză că alde Mommy, Birdman sau Inherent Vice au rămas dulci iluzii, a rezultat ce veţi vedea în rândurile de mai jos.

Cu menţiunea că, după 3 ianuarie, veţi găsi aici şi ierarhiile altor cinefili, în speţă opţiunile corespondenţilor care au dus greul festivalurilor, asigurând astfel un plus de substanţă şi priză directă acestui blog. Mă refer la Diana (TIFF), Letiţia (Berlin) şi Mihai Cristea (TIFF reloaded şi Veneţia). Li s-ar putea adăuga şi alţii, pentru că am mai cerut şi alte opinii, dar eu vorbesc în acest moment strict de confirmări.

And here it goes...

Menţiuni speciale

* Scurt/4: Istorii de inimă neagră: pentru ideea de a reuni sub aceeaşi umbrelă patru scurtmetraje care altfel nu aveau ce căuta unul în compania celuilalt. Oricum ai da-o şi oricum ai suci-o, între filmul lui Radu Jude (Trece şi prin perete, premiat cu o menţiune în Quinzaine...) şi cel al Iuliei Rugină sunt diferenţe colosale la toate capitolele care contează. Făcând totuşi abstracţie de lucrurile ce le separă, ideea de a le pune laolaltă merită salutată fiindcă e cam singura prin care genul acesta de eseuri ajung şi la alt public decât cel festivalier. Preferatul meu din acest omnibus e fără doar şi poate Kowalski (regia Andrei Creţulescu). From all the good and the bad reasons...

* Pentru că anul ăsta a fost aşa o puzderie de doppelgänger-i, ar fi aproape o impietate să trec peste cele trei lungmetraje care au tratat elegant şi ingenios tema: Enemy (fără a-i diminua din merite, ba dimpotrivă, e musai să spun că splendidul exerciţiu de stil pus la cale de Villenueve arată ca un episod din Twilight Zone regizat de Malick pe un scenariu de Cronenberg), The Double (dir. Richard Ayoade) şi The One I Love (dir. Charlie McDowell/2014). Ultimul cel puţin e genul de film apropiat de preocupările şi nevrozele lui Woody Allen, dar cum el e ocupat cu jucărele romanţioase îi suplinesc alţii absenţa din peisaj.


* Frank (dir. Lenny Abrahamson/2014), Comet (dir. Sam Esmail/2014), The Signal (dir. William Eubank/2014), Whitewash (dir. Emanuel Hoss-Desmarais/2013) şi Starred Up (dir. David Mackenzie/2013) sunt indie-uri care mi-au colorat de la monocrom la rocvaiv orizontul de aşteptare. Fără ele aş fi fost mai vesel în anumite momente şi mai trist în altele. Nu e vreun paradox, e doar o chestiune de swinging moods. Nu am scris despre toate, aşa că vă las plăcerea de a le „citi” fără ajutorul meu.


15. Locke (dir. Steven Knight/2013)
Film-vehicul pentru Tom Hardy, big star rising. Şi nu e singurul în care străluceşte anul ăsta: The Drop, adaptare cu alură retro a unui roman de Denis Lehane, e alt titlu ce se impune descoperit şi savurat pe îndelete.

14. Belye nochi pochtalona Alekseya Tryapitsyna/The Postman's White Nights (dir. Andrei Konchalovski/2014)


Sufletul rus at its finest...

13. La distancia (dir. Sergio Caballero/2014)
Probabil cel mai ezoteric şi şui SF al anului. Aş zice că e mai mult fantasy decât science, însă Caballero, un regizor care în ultimii 10 ani s-a uitat doar la filme pentru copii, celelalte plictisindu-l groaznic, nu lasă nimic la voia întâmplării şi plusează peste tot: de la ritm (lent şi foarte lent) şi sound design (vocile actorilor, folosiţi doar pentru că sunt expresivi - fiind vorba de trei pitici nici nu era prea greu -, sunt dublate în... rusă întrucât ei sunt spanioli şi, în plus, nu au nici nişte timbre grozave, o tehnică fellinian-pasolliniană, btw!) la povestea propriu-zisă, una grevată de entropie şi hazard. O sărbătoare, dar numai pentru cei cu stomac greu şi minte antrenată!


12. Q.E.D. (dir. Andrei Gruzsniczki/2014)

11. Her (dir. Spike Jonze/2013)


10. Bird People (dir. Pascale Ferran/2014)

9. Ida (dir. Pawel Pawlikowski/2013)

8. Jauja (dir. Lisandro Alonso/2014)

În 1882, căpitanul Gunnar Dinesen (Viggo Mortensen) ajunge în Patagonia, alături de armata argentiniană. Este însoţit în pustietatea patagoneză de fiica sa, Ingeborg, singura femeie într-un avanpost militar exclusiv masculin. Când fata fuge cu unul dintre soldaţi, tatăl porneşte într-o căutare care-l va  transporta în afara timpului, într-un spaţiu (sau non-lieu, dacă vreţi) în care trecutul şi-a pierdut sensul iar viitorul încă nu a ajuns să semnifice ceva.


Jauja (titlul în sine face trimitere spre un astfel de tărâm utopic) este o călătorie la marginea filmului (şi timpului, y compris) în care un clasic precum The Searchers se întâlneşte cu Heart of Darkness-ul lui Conrad, o expediţie imaginară pe buza vizibilului unde numai dimensiunea onirică poate re-forma şi re-formata materia cinematografică lăsată deliberat în disoluţie. Jauja, teren mitologic al fericirii şi belşugului, este acel meta-spaţiu în care orice cinefil îşi doreşte să dispară, fie şi pentru câteva zeci de minute, peştera secretă şi misterioasă în care tot ce a fost odată pierdut poate fi acum regăsit. Pentru că atunci când se va reîntoarce, câinele-călăuză (şi nu dinozaurul lui Monterroso) va fi tot acolo.

7. A Most Wanted Man (dir. Anton Corbijn/2014)


„Coboară fără grabă din maşina parcată intempestiv, undeva pe o stradă din centrul Hamburgului, şi o porneşte, legănându-se agale „ca un flamingo pe care-l dor genunchii”, spre lumina alburie a dimineţii. Truth be told: suntem martorii unei glorioase ieşiri din scenă pentu un actor în plină formă. Nu-i puţin!”

6. Maps to the Stars (dir. David Cronenberg/2014)


5. Manakamana (dir. Stephanie Spray & Pacho Velez/2013) + Al doilea joc (dir. Corneliu Porumboiu/2014) - ex-aequo. Ambele producţii, situate undeva la limita dintre experimental şi documentar, provoacă limbajul cinematografic şi îi reconferă esenţa primordial-minimalistă, cea pe care fraţii Lumière o atinseseră fără să-şi propună. În termenii lui Deleuze şi Guattari, sunt filme rizomatice, generatoare de diferenţe polinucleare şi multiplicitate heteromorfă. Partea bună e că nu sunt exclusiv rezultatul unui demers programatic, ci al unui proces de căutare, o formulă de a aplica acel minunat principiu de sorginte augustiniană: „Mi s-a spus să te caut, nu să te găsesc...”

4. Boyhood (dir. Richard Linklater/2014)
[review in progress]

3. Under the Skin (dir. Jonathan Glazer/2013)

2. Adieu au langage (dir. Jean-Luc Godard/2014)


1. P'tit Quinquin (dir. Bruno Dumont/2014)

Nu-i chiar un lungmetraj, ci o miniserie TV produsă de şi pentru canalul ARTE, compusă din 4 episoade a câte 52 de minute, un soi de Twin Peaks în versiune franceză. Plasat în acelaşi timp pe un teren familiar (trama e apropiată de cea din L’Humanité: o serie de crime comise undeva în nordul Franţei, într-un sat de pe Côte d’Opale, în urma cărora rămân fragmente de cadavre ascunse în carcase de vaci), dar şi dincolo de geamandurile genului, asamblajul lui Dumont prinde din mers puternice accente de screwball comedy, fără a ocoli totuşi teme extrem de sensibile pentru Franţa contemporană: rasism, suspiciune, inerţie socială. În principal, virajele spre comedia mai mult decât absurdă au legătură cu ancheta fără cap şi fără coadă derulată de nişte jandarmi defazaţi (şi uşor sonaţi), cărora şi localnicii le ţin hangul, premiul cu coroniţă revenind unui grup de pre-adolescenţi completamente imprevizibili.


Ca vrednic moştenitor al valorilor culturii French Flanders, Dumont dă frâu liber laturii de farsor brutal într-un soi de jubilaţie frenetică, parcă pentru a se sincroniza cu liota de copii ce perturbă constant mersul anchetei, martori nu tocmai inocenţi ai acestui carnaval poliţienesc. Dacă astfel de looping-uri narativ-burleşti pornesc de la premisa că ăsta e stilul lui de a face cinema, apogeul îl constituie metoda de lucru cu actorii, majoritar neprofesionişti, care îi lasă un generos spaţiu de improvizaţie în toate direcţiile. Atât de mare (sau larg) încât un necunoscut, precum Bernard Pruvost, „compune” o tipologie de comandant-şef tot numai mormăieli, suspine, şuierături, ochi şi sprâncene rotiţi şi ridicate la foc automat, evoluând exact în siajul acelei tehnicităţi comice specifice personajelor de benzi desenate.

Migrând spre micul ecran, Dumont nu şi-a oferit o simplă formă de recreere, ci îşi reinventează (a câta oară?) discursul filmic. Graţie fibrei comic-absurde care chestionează şi revendică însăşi fundamentele burlescului (grimase, tumbe, obstacole, onomatopee), cineastul francez nu face altceva decât să-şi continue căutarea (la quête) expresivităţii primitive (primare), probabil singura modalitate de a ieşi în întâmpinarea imanenţei răului, de a-l stăvili. Pe calea asta, indiscutabil anevoioasă, e aproape o datorie să nu-l lăsăm singur!

joi, 18 decembrie 2014

Cvasimilitudini II.4 [Shooting teddy bears]

Screenshots from God Bless America (dir. Bobcat Goldthwait/2011)

Screenshots from Child of God (dir. James Franco/2013)

 Screenshots from Cold in July (dir. Jim Mickle/2014)
Adaptarea propusă de Franco pentru romanul lui McCarthy e aproape odioasă, însă din tot filmul acesta e realmente singurul moment emoţional autentic, heartbreaking aş putea zice. Dacă în primul caz, ursuleţii sunt folosiţi ca ţinte pentru a exersa tirul, în al doilea animalele de pluş, între care şi un urs, sunt sacrificaţi pentru că au trădat o prietenie. Sigur, toate astea sunt năluciri ale unei minţi rătăcite, căci posesorul ei, un ins abrutizat de lăcomia şi indiferenţa societăţii, fuge de oameni, îi urăşte şi dacă ar putea, i-ar ucide pe toţi. Animalele astea de pluş sunt singurii lui companioni şi confesori. Pentru că ele nu-i opun rezistenţă. Aşa cum nu-i opun rezistenţă nici tinerele moarte, cărora le cumpără flori şi haine fancy.

luni, 8 decembrie 2014

Dying of the Light: Game over pentru Paul Schrader

Dar nu de ieri, de azi, ci de cel puţin 15-20 de ani! Însă cum nu vrea să renunţe şi pace, filmele pe care continuă cu obstinaţie să le facă îi aduc numai deservicii. E şi cazul acestui Dying of the Light, cel mai inept film văzut de subsemnatul în acest an, chit că nu i-aş fi alocat timp dacă n-ar fi fost turnat mostly în Bucureşti, la începutul acestui an, pe un ger şi-o zăpadă năprasnice. Cu un scenariu debil (autor tot de Schrader) în care nişte întâmplări halucinante se succed aiuritor fără altă logică decât aceea a bunului plac şi cu un Nicholas Cage oferind (a câta oară?) un overacting îngrozitor, filmul ăsta te lasă cu o amărăciune fără margini în raport cu anii de glorie trăiţi de cel care a dat lumii Taxi Driver


De-asta nici nu prea pot înţelege circul pe care l-a făcut Schrader când Grindstone, studioul producător, i-a luat dreptul de final cut, pentru că şi dacă şi-ar fi montat materialul singur tot nu ar fi putut scoate ceva rezonabil dintr-un galimatias tristuţ şi plin de locuri comune, culturale sau filmice. În locul lui le-aş fi zis merci oamenilor ăia fiindcă au fost de acord să-mi finanţeze proiectul şi voiajul în România şi apoi aş fi tăcut mâlc! Un an, un timp, vorba cântecului...

Din păcate pentru autorul său, Dying of the Light (titlul face trimitere la simptomele unei boli cerebrale degenerative de care suferă personajul principal, un ofiţer CIA la apus de carieră, interpretat de Cage) e a miliarda variaţiune anostă care amorsează un subiect drag americanilor post 9/11: fanaticul rău (un terorist arab cu multe crime la activ, oficial declarat mort de CIA din motive obscure) vs. fanaticul bun (un CIA-ist încăpăţânat, de modă veche, care nu poate înghiţi găluşca oficială a decesului, cu atât mai mult cu cât „dispărutul” îl torturase odinioară, lăsându-i ca amintire o ureche crestată).

După 20 de ani de la acea întâmplare, cei doi se prind iar într-un fel de joc transcontinental de-a şoarecele şi pisica, acţiunea fiind împrăştiată din America până-n Africa (trec peste faptul că unele scene plasate în Kenya sau SUA s-au filmat tot în Bucureşti sau împrejurimi), cu o semnificativă haltă în România, punct strategic de reaprindere a unui conflict mai degrabă personal.


Teoretic un film de spionaj meditativ despre moarte şi fanatism, teme-fetiş pentru Schrader, practic lipsit de orice dimensiune intelectuală, Dying of the Light sfârşeşte în poncificat (dacă-mi acceptaţi jocul de cuvinte) din cauza schematismului scriiturii, una plină de hiatusuri şi implauzibilităţi, dar mai ales din cauza pietrelor de moară numite Cage şi Yelchin.

Nici unul dintre cei doi nu e în stare să evadeze credibil din condiţionările clişeelor repartizate: primul, din cel de mentor incomod cu probleme de sănătate şi atitudine, al doilea, din cel de învăţăcel încă necopt, cu ceva pete în CV, fascinat de background-ul maestrului (pe care-i tare dornic să-l ajute şi impresioneze). În vreme ce Cage urlă şi gesticulează haotic, chipurile ca urmare a bolii ce-l macină, Yelchin pare mai mereu strivit de personalitatea celui cu care împarte ecranul. Cât despre partiturile celorlalţi, inclusiv a mortului viu pe care-l vânează, sunt mult prea inconsistente pentru a semnifica şi altceva decât jaloane în drumul justiţiarilor.

Nu trece anul, iată, şi apare cel puţin un film în care Bucureştiul serveşte de decor. De regulă, pentru poveşti inconsistente, scurtcircuitate de prea multe bune intenţii. În 2013 am avut The Necesarry Death of Charlie Countryman, acum e filmul lui Schrader (creditat ca atare pe generic, în ciuda protestului său şi al producătorului executiv, onorabilul Nicolas Winding Refn). Ok, or fi costurile de producţie mai mici în Capitală, dar cum-necum ieftineala asta influenţează şi produsele finite: în mod deloc întâmplător, amândouă au fost lansate în sistem Video On Demand (VOD). Altfel spus, sălile de cinema sunt o destinaţie îndepărtată pentru ele (cu excepţiile rarisime în care ajung să fie proiectate în diverse secţiuni ale unor festivaluri mai mult sau mai puţin obscure).


Altfel, Bucureştiul, cu licenţele topografice de rigoare, arată decent (în special în regim nocturn), dar e asta de ajuns? Sau profitabil? Pentru ambele părţi, zic!

duminică, 7 decembrie 2014

Cvasimilitudini II.3 [„Drawing birds”]

Screenshots from 3:10 to Yuma (dir. James Mangold/2007)

Screenshots from Bird People (dir. Pascale Ferran/2014)

Formulă simplă, dar de efect, de a adăuga calităţi/skill-uri atipice unui erou al Vestului Sălbatic (ceva mai la vale personajul va trece la nivelul superior şi va schiţa un nud feminin), stăpânirea tehnicii desenului devine esenţială în filmul franţuizoaicei Ferran, căci personajul principal feminin e chiar... pasărea desenată. Cum şi de ce nu vă mai spun, însă merită să aflaţi direct de la sursă.

marți, 2 decembrie 2014

Stay for the credits (1) [Five Continents Imports]

V-am mai zis pe-aici, pe undeva, că nu-i tocmai civilizat să laşi baltă genericele de final, să-ţi iei ţoalele în grabă de parcă ar fi descins poliţia în sală şi să orbecăi spre ieşire înainte ca luminile să se aprindă? V-am zis! Ei bine, când vezi filmul acasă, în fotoliul şi-n papucii tăi, vorba cuiva, lucrurile se schimbă pentru că ai vreme să le urmăreşti curgerea în tihnă. Sau ar trebui să ai. Ţine de un minim respect. Chiar aşa: v-aţi gândit vreodată ce volum imens de muncă implică realizarea lor? You'd better!

Personal sunt un fan ireductibil al genericelor, indiferent că-s de început sau de final. Apropo de primele: din dorinţa de a vârî spectatorul din prima secundă în inima acţiunii, studiourile americane, mai ales ele, cele care pe vremuri creau adevărate art works din title credits, Saul Bass fiind regele neîncoronat al acestor artişti, tind în vremurile din urmă să le comaseze cu cele de final, când de obicei, aşa cum vă spuneam şi cum sigur aţi remarcat şi voi, lumea fie ţâşneşte din sală ca din blocstarturi, fie dă stop player-ului fără nici o remuşcare. E păcat, dar se pare că ăsta e trendul, iar consumatorul e tot mai necruţător.

Ca să n-o mai lungesc: personal nu caut doar români prin lăstărişul acela ocupaţional-onomastic, ci şi alte lucruri. Referinţe literare, easter eggs, disclaimere ghiduşe, piese din coloana sonoră etc., însă dintre toate ceea ce mă minunează necontenit sunt numele companiilor producătoare. E un întreg arsenal de creativitate pus la lucru acolo şi nu în ultimul rând o risipă, creativă şi aceasta, de cultură cinematografică (după cum veţi afla chiar din acest episod şi din cele ce vor urma). Sigur, cultura respectivă e necesară şi de partea cealaltă a ecranului, pentru că altfel sunt mai greu de identificat racordurile şi micile răvaşe strecurate de cele mai multe ori cu litere mici-mici, purici albi înecaţi în cerneala negru-petrol a genericelor.


Să luăm de-un exemplu Five Continents Imports, compania ce deţine drepturile de autor pentru Haywire, un film de Soderbergh cu alură de thriller 70-ist, old school deci, adică aşa cum se tot străduieşte el să facă fără a-i ieşi întotdeauna. Apare fix la sfârşitul-sfârşitului, pe ultima filă de generic, cum ar veni, prin urmare e un fel de gratificaţie pentru răbdători. Filmul nu-i cine ştie, e mai mult wishful thinking-ul de el, dar intenţia iniţială şi gestul din urmă rămân şi se punctează. Din simplul motiv că acest Five Continents Imports nu-i nimic altceva decât fix numele codat, de acoperire, pentru CIA, în mult mai celebrul şi mai reuşitul Three Days of the Condor din anul, ce să vezi?, 1975, şi în regia lui Sydney Pollack. Cu Robert Redford, Cliff Robertson şi minunata Faye Dunaway ca nadă, momeală, femme fatale, spuneţi-i cum doriţi, că nu veţi greşi nicicum!

Bref: întotdeauna merită stat până la capăt... Măcar de 5 ori din 10. Ar fi un scor decent.