Screenshots from Ida (dir. Pawel Pawlikowski/2013)
Un film despre distanţe ce nu se vor estompa niciodată.
Să le luăm pe rând.
Distanţa dintre cele două personaje. Fiecare provine dintr-o lume diferită şi ajung să se cunoască/descopere sub ochii noştri. Ida (Agata Trzebuchowska) trăieşte în mănăstire (acolo maicile îi spun Anna) de unde va ieşi pentru o scurtă perioadă de timp tocmai a-şi întâlni mătuşa, singura rudă pe care o mai are şi singura sa legătură cu exteriorul vieţii monahale. Wanda (Agata Kulesza) e judecătoare, membru al nomenclaturii poloneze de la mijlocul anilor 60, şi pronunţă sentinţe la adresa celor care încalcă ordinea şi legile socialiste. Dialogurile dintre cele două vor revela (sau seta) mai apoi nu doar distanţa dintre geenraţii, ci şi cea dintre cinism şi naivitate.
Distanţa dintre personaje şi evenimentul pe urma căruia pornesc: uciderea părinţilor Idei în urma vânătorii de evrei declanşate de polonezii ce susţineau nazismul în timpul celui de-al doilea război mondial. Episodul e similar cu cel povestit de Saul Bellow în Planeta domnului Sammler. Spre deosebire de părinţii fetei, Sammler (= Bellow) a scăpat teafăr, ucigând la rândul lui.
Distanţa pusă de regizorul Pawel Pawlikowski, polonez născut în Varşovia dar crescut la Londra, între el şi subiectul survolat fără parti pris-uri. Graţie acestui tip de poziţionare, spectatorului îi rămâne libertate totală pentru a separa apele (if any). Ritmul filmului nu este dictat din cameră, ci din montaj, însă intervenţia editorului Jaroslaw Kaminski e suficient de discretă încât să lase în fiecare scenă spațiu de reflecţie.
Distanţa din compoziţia cadrelor. Opţiunea pentru formatul 4:3 (academy ratio) eliberează total partea superioară a cadrului, astfel că personajele par reduse la o scară subdimensionată. E şi aceasta tot o formă de obiectivare în faţa subiectului investigat, un soi de asceză în raport cu tehnicile primare de manipulare: prim sau gros-planul. În general, Pawlikowski împarte ecranul în două părţi egale folosindu-se de o axă orizontală, uneori invizibilă, alteori cât se poate de materială (o dungă pe un perete, pervazul unei ferestre, orizontul etc.), ce fixează o linie spaţială de separaţie între actori şi mediul în care se mişcă. Dacă am decupa oricare dintre aceste cadre şi le-am lua ca imagini de sine stătătoare, ar putea fi lesne pliate în două folosind această axă.
Sunt câteva momente în care Ida aminteşte de Fragii sălbatici (de exemplu călătoria celor două femei în oraşul natal al Wandei). E, probabil, o aluzie involuntară căci din filmul lui Pawlikowski lipsesc atât latura filosofică şi psihologizarea, cât şi sentimentalismul. Sau, dacă doriţi, sunt obliterate complet de o distanţare de tip Antonioni. Care, în mediu controlat, rămâne întotdeauna o alegere perfectă.
Altfel, în materie de chestionare a religiei, sobrul exerciţiu executat în tonuri blânde de alb şi negru (Ryszard Lenczewski & Lukasz Zal) poate fi pus sub semnul unei fraze din Hristos răstignit a doua oară, celebrissimul roman al lui Kazantzakis: „Lasă-l, părinte, lasă-l să iasă în lume, să facă copii, să trăiască; şi cînd o să se scîrbească de viaţă, o să vină el singur să se călugărească.”