Un film surprinzător ce-şi ocultează rădăcinile creștine, Whistle Down the Wind este debutul în lungmetraj (1961) al regizorului britanic Bryan Forbes (decedat anul trecut, în mai, şi cunoscut îndeobşte pentru The Stepford Wives*). Producător e mult mai celebrul Richard Attenborough, mort şi el în urmă cu nişte săptămâni. Aşa s-a nimerit. Nu l-am ales pe considerentele astea, filmul stă de ceva vreme la coadă, iar acum i-a venit rândul.
Whistle the Down the Wind, aşadar, este un film despre copilărie şi despre dificultăţile de a înţelege lumea la această vârstă mai ales în contextul unei educaţii riguros-victoriene, atât la şcoală, cât şi acasă, în care religia ocupă o poziţie determinantă. Copiii aud sau învaţă despre Isus şi despre puterile lui de a face minuni, lucru care, într-un ţinut nu foarte ofertant (povestea se petrece într-o Anglie semirurală, undeva în anii 60), le flambează puternic imaginaţia.
Nevoia de miracol, de semne fizice ale existenţei sale, e atât de puternică încât în clipa când trei fraţi, cu vârste cuprinse între 4 şi 12-13 ani, dau peste un amărât de hoţ, rănit şi înfometat, ce se ascunde în grajdul fermei lor, cred minciuna spusă de acesta la repezeală şi, izbiţi de asemănarea cu figura cristică, decid că trebuie să-l hrănească şi apere de lumea adulţilor. Nu mai contează, cel puţin nu pentru toţi, că insul pe care ei îl iau drept Isus nu se ridică la nivelul aşteptărilor, important e că, din perspectiva asta, au un avantaj asupra adulţilor severi şi ignoranţi.
La un alt nivel, tocmai folosindu-se de această explorare deloc biasată a credinţei (Forbes nu e interesat să dea cu ghioaga în habotnici, ci pur şi simplu de limita până la care un copil îşi impune să creadă în ceva, indiferent că acel ceva e Moş Crăciun, un elf sau un bakugan), filmul trasează în linii fine conturul înstrăinării pe care copiii o resimt faţă de cei în grija cărora se află. Egoişti şi neglijenţi, aceştia le nesocotesc dorinţele, premisă configurată chiar de la bun început, când unul dintre angajații tatălui lor e trimis să înece nişte pisoi nou-născuţi, împotriva voinței celor trei copii.
Ei îi vor salva şi-i vor aduce în grajdul în care se vor întâlni cu cel pe care-l vor crede Mesia. La acel moment, insul e într-o stare fizică precară, obosit și rănit, lucru care le va accentua credinţa în el, dar şi încrederea că nu comit un păcat când fură mâncare din casă pentru a-l hrăni. Acesta e „adevărul” lor. Nu au nevoie de mai mult pentru a-şi alimenta certitudinile, chiar dacă, din punctul lor de vedere, „Isus” face prea puțin pentru a le spori. De exemplu, unul dintre puii de mâţă salvaţi îi este dat în grijă, însă şi ca un fel de ofrandă. Pisoiul moare, prilej pentru băieţelul care a făcut darul să se îndoiască de puterile celui pe care-l adăpostesc: He's not Jesus. He's just a fella.
Cu toate acestea, el este legătura dintre ei şi o lume care altfel îi pune la colţ. Este într-o mare măsură la fel de plin de compasiune ca şi ei, are răspunsuri la întrebările lor, dar îi motivează şi să îşi caute singuri răspunsurile, ştie să le câştige încrederea fără să profite de ea, cu toate că, am putea spune noi, cineva care nu face nimic pentru a-şi demonta statutul de „fiu al lui Dumnezeu”, indiferent de sursa de atribuire, este moralmente dubios. O fi, însă obiectivele lui Forbes sunt altele, de pildă acela de a nu formula judecăţi de valoare şi de a nu flata opinii preconcepute, astfel că Whistle Down the Wind este prin excelenţă un film despre copilărie, comparabil, cel puţin din punctul meu de vedere, cu El espiritu de la colmena. Dacă acolo Erice se folosea de fascinaţia cinema-ului asupra copiilor, aici religia joacă acel rol, însă într-o manieră atât de discretă încât de la un punct încolo devine complet invizibilă.
În distribuţie apar Hayley Mills, Bernard Lee, Alan Bates, Alan Barnes, Diane Holgate & Elsie Wagstaff.
Whistle the Down the Wind, aşadar, este un film despre copilărie şi despre dificultăţile de a înţelege lumea la această vârstă mai ales în contextul unei educaţii riguros-victoriene, atât la şcoală, cât şi acasă, în care religia ocupă o poziţie determinantă. Copiii aud sau învaţă despre Isus şi despre puterile lui de a face minuni, lucru care, într-un ţinut nu foarte ofertant (povestea se petrece într-o Anglie semirurală, undeva în anii 60), le flambează puternic imaginaţia.
Nevoia de miracol, de semne fizice ale existenţei sale, e atât de puternică încât în clipa când trei fraţi, cu vârste cuprinse între 4 şi 12-13 ani, dau peste un amărât de hoţ, rănit şi înfometat, ce se ascunde în grajdul fermei lor, cred minciuna spusă de acesta la repezeală şi, izbiţi de asemănarea cu figura cristică, decid că trebuie să-l hrănească şi apere de lumea adulţilor. Nu mai contează, cel puţin nu pentru toţi, că insul pe care ei îl iau drept Isus nu se ridică la nivelul aşteptărilor, important e că, din perspectiva asta, au un avantaj asupra adulţilor severi şi ignoranţi.
La un alt nivel, tocmai folosindu-se de această explorare deloc biasată a credinţei (Forbes nu e interesat să dea cu ghioaga în habotnici, ci pur şi simplu de limita până la care un copil îşi impune să creadă în ceva, indiferent că acel ceva e Moş Crăciun, un elf sau un bakugan), filmul trasează în linii fine conturul înstrăinării pe care copiii o resimt faţă de cei în grija cărora se află. Egoişti şi neglijenţi, aceştia le nesocotesc dorinţele, premisă configurată chiar de la bun început, când unul dintre angajații tatălui lor e trimis să înece nişte pisoi nou-născuţi, împotriva voinței celor trei copii.
Ei îi vor salva şi-i vor aduce în grajdul în care se vor întâlni cu cel pe care-l vor crede Mesia. La acel moment, insul e într-o stare fizică precară, obosit și rănit, lucru care le va accentua credinţa în el, dar şi încrederea că nu comit un păcat când fură mâncare din casă pentru a-l hrăni. Acesta e „adevărul” lor. Nu au nevoie de mai mult pentru a-şi alimenta certitudinile, chiar dacă, din punctul lor de vedere, „Isus” face prea puțin pentru a le spori. De exemplu, unul dintre puii de mâţă salvaţi îi este dat în grijă, însă şi ca un fel de ofrandă. Pisoiul moare, prilej pentru băieţelul care a făcut darul să se îndoiască de puterile celui pe care-l adăpostesc: He's not Jesus. He's just a fella.
Cu toate acestea, el este legătura dintre ei şi o lume care altfel îi pune la colţ. Este într-o mare măsură la fel de plin de compasiune ca şi ei, are răspunsuri la întrebările lor, dar îi motivează şi să îşi caute singuri răspunsurile, ştie să le câştige încrederea fără să profite de ea, cu toate că, am putea spune noi, cineva care nu face nimic pentru a-şi demonta statutul de „fiu al lui Dumnezeu”, indiferent de sursa de atribuire, este moralmente dubios. O fi, însă obiectivele lui Forbes sunt altele, de pildă acela de a nu formula judecăţi de valoare şi de a nu flata opinii preconcepute, astfel că Whistle Down the Wind este prin excelenţă un film despre copilărie, comparabil, cel puţin din punctul meu de vedere, cu El espiritu de la colmena. Dacă acolo Erice se folosea de fascinaţia cinema-ului asupra copiilor, aici religia joacă acel rol, însă într-o manieră atât de discretă încât de la un punct încolo devine complet invizibilă.
În distribuţie apar Hayley Mills, Bernard Lee, Alan Bates, Alan Barnes, Diane Holgate & Elsie Wagstaff.