Întârziate, dar nu expirate. Şi nici inutile. Îmi pare totuşi rău că au venit de-abia acum, la 9 zile după încheierea Mostrei, dar din păcate pe autorul lor nu te poţi baza mai deloc! Altfel spus, dacă nu insistam eu (chit că nu era cazul, avea deja nişte păcate de ispăşit), probabil că nici acum nu erau gata. Şi, din câte am înţeles, ar mai fi ceva marfă brută, dar pentru a-i da o formă avea nevoie de o „extensie”. De timp, logic!
Ei bine, nu mai am eu timp şi nici nervi să trag de oameni. Pun, deci, doar textul de mai jos şi într-un fel e ok şi-aşa fiindcă are darul de a completa perfect corespondenţele lui Mihai Cristea (am avut mare noroc cu el, şi rapid, şi disciplinat, că altfel primeam texte de la faţa locului la Crăciun!), mai ales că Bogdan Enache, căci pe el l-am beştelit aici, face vorbire despre două dintre filmele premiate (Leul de aur şi Leul de argint pentru cel mai bun regizor).
A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (dir. Roy Andersson)
________________________________________________________
Ei bine, nu mai am eu timp şi nici nervi să trag de oameni. Pun, deci, doar textul de mai jos şi într-un fel e ok şi-aşa fiindcă are darul de a completa perfect corespondenţele lui Mihai Cristea (am avut mare noroc cu el, şi rapid, şi disciplinat, că altfel primeam texte de la faţa locului la Crăciun!), mai ales că Bogdan Enache, căci pe el l-am beştelit aici, face vorbire despre două dintre filmele premiate (Leul de aur şi Leul de argint pentru cel mai bun regizor).
«________________________________________________________
A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (dir. Roy Andersson)
________________________________________________________
Marele câştigător de la Veneţia e A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence, ultima verigă din Trilogia Existenţei, marca Roy Andersson. Se pare că titlul e inspirat de tabloul Vânători în zăpadă a lui Pieter Bruegel cel Bătrân. Filmul, alcătuit din aproape 40 de sketch-uri de comedie absurdă filmate fiecare din câte un cadru fix, are ceva din compoziţiile multistratificate ale lui Bruegel. Am fi tentaţi să ne gândim la concepte precum „dinamism” sau „tablou în mişcare”, dar ar fi prea simplu, prea banal. Multe scene sunt alcătuite din atâtea tăceri sau atâtea gesturi mici şi rare, încât Bruegel e cel care pare „mai dinamic” .
Scenetele (cu excepţia unui intermezzo oniric) au loc într-un Gothenburg (Göteborg, pentru posesorii de smartfoane) dominat de pasteluri palide şi design scandinav retro-atemporal (imaginaţi-vă un IKEA comunist). Dintre personajele recurente se disting doi vânzători de „cadouri haioase/trăznite” (câteva căutări pe Google mă asigură că ăsta e termenul încetăţenit în limba română pentru obiecte precum „dinţi de vampiri”, inclusiv model cu „incisivi extra-lungi”)! Cei doi, pe lângă aspectul de funcţionari lipsiţi de entuziasm, par a fi un soi de Vladimir şi Estragon beckettieni sau clovnii din Angajare de clovn a lui Vişniec (de fapt, ei şi declară în mod repetat că lucrează în industria divertismentului!). Futilitatea tentativelor repetate de a vinde obiectele devine rapid evidentă pentru spectator, în care, după câteva ture de râs, se strecoară uşor sentimentul că personajele au realizat deja de mult asta.
Singurele personaje care nu suferă de un spleen imobilizant vin din trecut: clienţii unei taverne care izbucnesc în cântec la propunerea cârciumăresei de a-şi achita nota, sărutând-o, şi regele Suediei împreună cu alaiul lui care, în drum spre războiul cu ruşii, se opresc la un bar pentru un mic sketch de tip Monty Python.
_____________________________________________
The Postman's White Nights (dir. Andrey Konchalovskiy)
_____________________________________________
Cu acurateţe descris ca o pastorală încă din primele tweet-uri, filmul de faţă prezintă câteva zile din viaţa unui poştaş la vreo 40 de ani, văduv, care s-a lăsat de votcă recent şi care lucrează într-o regiune rurală lacustră izolată de estul Rusiei (singura legătură cu lumea exterioară e asigurată cu bacul). Deşi au auzit ei ceva de un „internet”, doar televizoarele sunt întotdeauna pornite, iar subtitrările în italiană ne-au asigurat că urmăresc cele mai populare talk-show-uri şi show-uri de divertisment din Rusia.
Spre deosebire de poştaşii care bat drumurile pe jos sau cu bicicleta, poştaşul nostru se deplasează cu barca pentru a ajunge la casele răsfirate prin regiune (prilej pentru cadre lungi şi liniştite cu astfel de plimbări). Cum scrisori nu prea sunt, cară în schimb pensii, provizii de pâine şi becuri.
Monotonia şi rutina vieţii lui se fac ţăndări din momentul în care încearcă să se apropie de o fostă colegă de liceu, un fel de Malena rusoaică (Malenuşka?). Pentru spectatori devine limpede că femeia, poliţist, are ca unic scop sa scape din sat şi să plece la oraş împreună cu băiatul ei pe care-l creşte singură. Dar poştaşul nostru e prea naiv să constate interesul (şi dezinteresul!) ei. În fond, chiar îi este drag băiatul şi îi place să-şi petreacă zilele cu el, fie căutând o vrăjitoare (într-o scenă plină de candoare în care băiatul sceptic îşi pierde treptat siguranţa de sine pus în faţa unei naraţiuni intense), fie mergând „în excursie” la mall-ul din cel mai apropiat oraș.
Scurtele scene de ancorare în contemporaneitate (oraşul cu mall, o bază militară de unde se lansează rachete în spaţiu) pun foarte bine în evidenţă aproape sălbăticia în care trăiesc sătenii, un decor cu siguranţă mai familiar pentru publicul din România decât pentru cei prezenţi la Veneţia. Ajutat de actori, toţi neprofesionişti şi în majoritate chiar localnici, Koncealovskiy se-apropie de oameni şi locuri cu înţelegere şi blândeţe şi mai ales fără păşunism. Pentru asta e nevoie de bun simţ şi decenţă, iar cineastul rus le are cu prisosinţă (spre deosebire de alţi conaţionali).
Scenetele (cu excepţia unui intermezzo oniric) au loc într-un Gothenburg (Göteborg, pentru posesorii de smartfoane) dominat de pasteluri palide şi design scandinav retro-atemporal (imaginaţi-vă un IKEA comunist). Dintre personajele recurente se disting doi vânzători de „cadouri haioase/trăznite” (câteva căutări pe Google mă asigură că ăsta e termenul încetăţenit în limba română pentru obiecte precum „dinţi de vampiri”, inclusiv model cu „incisivi extra-lungi”)! Cei doi, pe lângă aspectul de funcţionari lipsiţi de entuziasm, par a fi un soi de Vladimir şi Estragon beckettieni sau clovnii din Angajare de clovn a lui Vişniec (de fapt, ei şi declară în mod repetat că lucrează în industria divertismentului!). Futilitatea tentativelor repetate de a vinde obiectele devine rapid evidentă pentru spectator, în care, după câteva ture de râs, se strecoară uşor sentimentul că personajele au realizat deja de mult asta.
Singurele personaje care nu suferă de un spleen imobilizant vin din trecut: clienţii unei taverne care izbucnesc în cântec la propunerea cârciumăresei de a-şi achita nota, sărutând-o, şi regele Suediei împreună cu alaiul lui care, în drum spre războiul cu ruşii, se opresc la un bar pentru un mic sketch de tip Monty Python.
_____________________________________________
The Postman's White Nights (dir. Andrey Konchalovskiy)
_____________________________________________
Cu acurateţe descris ca o pastorală încă din primele tweet-uri, filmul de faţă prezintă câteva zile din viaţa unui poştaş la vreo 40 de ani, văduv, care s-a lăsat de votcă recent şi care lucrează într-o regiune rurală lacustră izolată de estul Rusiei (singura legătură cu lumea exterioară e asigurată cu bacul). Deşi au auzit ei ceva de un „internet”, doar televizoarele sunt întotdeauna pornite, iar subtitrările în italiană ne-au asigurat că urmăresc cele mai populare talk-show-uri şi show-uri de divertisment din Rusia.
Spre deosebire de poştaşii care bat drumurile pe jos sau cu bicicleta, poştaşul nostru se deplasează cu barca pentru a ajunge la casele răsfirate prin regiune (prilej pentru cadre lungi şi liniştite cu astfel de plimbări). Cum scrisori nu prea sunt, cară în schimb pensii, provizii de pâine şi becuri.
Monotonia şi rutina vieţii lui se fac ţăndări din momentul în care încearcă să se apropie de o fostă colegă de liceu, un fel de Malena rusoaică (Malenuşka?). Pentru spectatori devine limpede că femeia, poliţist, are ca unic scop sa scape din sat şi să plece la oraş împreună cu băiatul ei pe care-l creşte singură. Dar poştaşul nostru e prea naiv să constate interesul (şi dezinteresul!) ei. În fond, chiar îi este drag băiatul şi îi place să-şi petreacă zilele cu el, fie căutând o vrăjitoare (într-o scenă plină de candoare în care băiatul sceptic îşi pierde treptat siguranţa de sine pus în faţa unei naraţiuni intense), fie mergând „în excursie” la mall-ul din cel mai apropiat oraș.
Scurtele scene de ancorare în contemporaneitate (oraşul cu mall, o bază militară de unde se lansează rachete în spaţiu) pun foarte bine în evidenţă aproape sălbăticia în care trăiesc sătenii, un decor cu siguranţă mai familiar pentru publicul din România decât pentru cei prezenţi la Veneţia. Ajutat de actori, toţi neprofesionişti şi în majoritate chiar localnici, Koncealovskiy se-apropie de oameni şi locuri cu înţelegere şi blândeţe şi mai ales fără păşunism. Pentru asta e nevoie de bun simţ şi decenţă, iar cineastul rus le are cu prisosinţă (spre deosebire de alţi conaţionali).
»[text: Bogdan Enache, la ultima apariţie aici în calitate de contributor invitat; îi mulţumesc, totuşi, pentru efortul de a pune cap la cap câteva gânduri post festum]