 |
| colaj: cinesseur |
Cu The Homesman, Tommy Lee Jones revine în spatele camerei (bine, nu s-a mărginit la atât, ci şi-a rezervat şi rolul titular), dar şi la Cannes, în selecţia oficială din acest an, unde a mai fost de altfel, în 2005, cu celălalt lungmetraj produs în regie proprie, The Three Burials of Melquiades Estrada. Dacă acolo beneficia de aportul scriitorului mexicanu Guillermo Arriaga, răsplătit, de altfel, la acel moment cu premiul pentru scenariu, iar povestea se întâmpla în contemporaneitatea imediată, undeva la graniţa tex-mex, aici s-a ocupat el însuşi de scenariu (alături de încă doi domni), pornind de la un roman de Glendon Swarthout a cărui acţiune se desfăşoară la 1850, în Nebraska, în plin vest sălbatic. Asistăm, deci, la revizitarea unui gen foarte drag lui Jones, westernul, de ai cărui tropi ţine aproape, într-un cadru conceptual cât se poate de formal, clasic. Am zis revizitare, nu revizuire, aşa cum se întâmpla în The Three Burials..., rezultatul de atunci fiind un neo-western cu pronunţată amplitudine socială.
Ceea ce nu e cazul acum, deşi tot de nişte misfits prinşi între frontiere e vorba, căci în The Homesman singura grijă a regizorului Tommy Lee Jones e să spună cât mai simplu ofertanta poveste din carte (apropo: drepturile de transpunere pe ecran au fost deţinute mult timp de Paul Newman): transportul a trei femei cu probleme mintale, cu trăsura, din Nebraska în Iowa. E o misiune la care se înhamă alături de altă femeie (Hillary Swank), una cât se poate de independentă şi solitară, în urma unui fair trade: ea îl eliberează din ştreangul în care-l atârnaseră nişte „parteneri de afaceri”! Indieni, primejdii de tot felul, crizele ţăcănitelor, intersectări cu alţi călători exotici, ce mai?, un melanj atipic, închinat şi predat, din păcate, cu arme şi bagaje zeului previzibilităţii (sau spiritului aferent, că tot sunt piei roşii în peisaj)!
N-aş zice că Jones nu se pricepe la scris, dar afirm limpede că stridenţele cu care acest retro-western îşi bombardează spectatorul în momente care ar trebui să fie cheie, provocând exact efectul invers, poartă semnătura lui. Sunt rateuri care lui John Ford, de pildă, unul dintre corifeii purişti ai genului căruia Jones îi to face reverenţe, nu i se întâmplau... Iar dacă pun la socoteală şi repetatele accese cabotine la care se dedă, am inventariat cele mai grele pietre de moară ce trag filmul în jos. Nici agenda politică nu e prea subtilă. Toată lumea ştie că viaţa în Far West era orice dar nu o binecuvântare şi că femeile erau de regulă subiectul predilect al exploatării de toate felurile, prin urmare, nu sunt foarte sigur că încărcarea perspectivei narative (oricum ultrafeministă) cu excese de violenţă şi cruzime la adresa femeilor este exact forumula ideală pentru a ilustra teza de demonstrat. De exemplu, toate cele trei femei cărate dintr-o parte într-alta a Statelor Unite înr-un soi de misiune umanitară sunt victime ale abuzurilor fizice şi emoţionale comise de bărbaţi!
În rest, Tommy Lee Jones rămâne acelaşi stilist vizual cultivat, educaţia sa plastică întâlnindu-se în mod fericit cu talentul altui dezertor din tabăra Iñárritu, directorul de imagine Rodrigo Prieto (Amores Perros, 21 Grams, Babel, Biutiful). O exemplificare a acestei afirmaţii e imaginea de mai jos, care îmi aminteşte de picturile lui Vermeer! Un Vermeer sfumato, dacă mi se îngăduie formularea... Fără partea asta, care salvează mult prea cumintele şi superficialul construct, The Homesman ar îngroşa lista oricum mult prea lungă de filme ce-şi propun marea cu sarea, dar sfârşesc într-o prolixitate sforăitoare...
Ceea ce nu e cazul acum, deşi tot de nişte misfits prinşi între frontiere e vorba, căci în The Homesman singura grijă a regizorului Tommy Lee Jones e să spună cât mai simplu ofertanta poveste din carte (apropo: drepturile de transpunere pe ecran au fost deţinute mult timp de Paul Newman): transportul a trei femei cu probleme mintale, cu trăsura, din Nebraska în Iowa. E o misiune la care se înhamă alături de altă femeie (Hillary Swank), una cât se poate de independentă şi solitară, în urma unui fair trade: ea îl eliberează din ştreangul în care-l atârnaseră nişte „parteneri de afaceri”! Indieni, primejdii de tot felul, crizele ţăcănitelor, intersectări cu alţi călători exotici, ce mai?, un melanj atipic, închinat şi predat, din păcate, cu arme şi bagaje zeului previzibilităţii (sau spiritului aferent, că tot sunt piei roşii în peisaj)!
N-aş zice că Jones nu se pricepe la scris, dar afirm limpede că stridenţele cu care acest retro-western îşi bombardează spectatorul în momente care ar trebui să fie cheie, provocând exact efectul invers, poartă semnătura lui. Sunt rateuri care lui John Ford, de pildă, unul dintre corifeii purişti ai genului căruia Jones îi to face reverenţe, nu i se întâmplau... Iar dacă pun la socoteală şi repetatele accese cabotine la care se dedă, am inventariat cele mai grele pietre de moară ce trag filmul în jos. Nici agenda politică nu e prea subtilă. Toată lumea ştie că viaţa în Far West era orice dar nu o binecuvântare şi că femeile erau de regulă subiectul predilect al exploatării de toate felurile, prin urmare, nu sunt foarte sigur că încărcarea perspectivei narative (oricum ultrafeministă) cu excese de violenţă şi cruzime la adresa femeilor este exact forumula ideală pentru a ilustra teza de demonstrat. De exemplu, toate cele trei femei cărate dintr-o parte într-alta a Statelor Unite înr-un soi de misiune umanitară sunt victime ale abuzurilor fizice şi emoţionale comise de bărbaţi!
În rest, Tommy Lee Jones rămâne acelaşi stilist vizual cultivat, educaţia sa plastică întâlnindu-se în mod fericit cu talentul altui dezertor din tabăra Iñárritu, directorul de imagine Rodrigo Prieto (Amores Perros, 21 Grams, Babel, Biutiful). O exemplificare a acestei afirmaţii e imaginea de mai jos, care îmi aminteşte de picturile lui Vermeer! Un Vermeer sfumato, dacă mi se îngăduie formularea... Fără partea asta, care salvează mult prea cumintele şi superficialul construct, The Homesman ar îngroşa lista oricum mult prea lungă de filme ce-şi propun marea cu sarea, dar sfârşesc într-o prolixitate sforăitoare...
Dintre greii Hollywood-ului distribuţia o include pe Meryl Streep, însă revelaţiile sunt Tim Blake Nelson, Barry Corbin, James Spader şi John Litghow, toţi specializaţi în roluri de coloratură, plus puştoaica din True Grit, Hailee Steinfeld, într-un cameo de efect. Dacă i-am amintit înseamnă că merită să-i descoperiţi, pentru că apariţiile lor flirtează cu memorabilul (însă nu pentru că personajele lor ar fi nişte culmi de scriitură, ci datorită modului în care înţeleg ei să facă bici din materialul primit). [trailer]