Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

31 iulie 2014

Cvasimilitudini (XCII) [Sampling movie quotes]



Loaded e hit-ul cu care Primal Scream a perforat anonimatul în 1990. Inclus pe albumul Screamadelica, Loaded e un remix al unei piese mai vechi, I'm Losing More Than I'll Ever Have. De realizarea lui s-a ocupat Andrew Weatherall, un tip care a primit această misiune ca un fel de premiu după ce a scris un review favorabil la adresa celui de-al doilea album al trupei, Boys Own. Tobă de muzică şi film, Weatherall a luat foarfeca, a tăiat de unde a ştiut el mai bine şi a scos o melodie nou-nouţă. La începutul ei a pus un sample audio din The Wild Angels, filmul-manifest al generaţiei motorbike regizat de inimitabilul Roger «King of the Bs» Corman (1966). Mai precis, un fragment trunchiat al minidiscursului eliberator-motivaţional ţinut de Peter Fonda (alias Heavenly Blues):

[Just what is it that you want to do?]
Heavenly Blues: We wanna be free. We wanna be free to do what we wanna do. And we wanna get loaded. And we wanna have a good time. That's what we're gonna do [No way baby, let's go] We're gonna have a good time. We're gonna have a party.

Mai departe sunt amestecate bucăţi din piesa-sursă, I'm Losing More Than I'll Ever Have, şi din I Don't Want to Lose Your Love (The Emotions), ceva ritmuri şi tobe dintr-un remix neautorizat made in Italy al piesei What I Am, un vers din Terraplane Blues al lui Robert Johnson în interpretarea lui Bobby Gillespie, plus Andie MacDowell cu altă replică de film: That's beautiful... That's really beautiful (din Sex, Lies, and Videotape, dir. Steven Soderbergh/1989). Era epoca de maximă efervescenţă a traforajului extracurricular în muzica pop-rock, chit că unii au plătit scump libertăţile pe care şi le-au luat (vezi cazul ABBA vs The KLF).

Numai că, în ciuda geniului său combinator, Weatherall n-a fost singurul care a folosit acest pasaj. În 1988, băieţii de la Mudhoney preluaseră şi ei respectivele replici, însă fără a tăia din ele. Piesa pe care le-au lipit  se numeşte In 'N' Out of Grace şi apărea pe EP-ul de debut Superfuzz Bigmuff. În videoclipul de mai jos le puteţi vedea ca atare!


29 iulie 2014

Lucy: „o samă” de impresii (courtesy of alg)

«
Zice tagline-ul: Un om obişnuit îşi foloseşte 10% din capacitatea creierului. Ea va ajunge la 100%. Îţi trebuie mult tupeu să faci un film serios pornind de la premisa asta. Luc Besson îl are. N-a dus niciodată lipsă de aşa ceva. Altele îi lipsesc. Simţul ridicolului, de exemplu.

Besson n-a fost niciodată un tip cumpătat. Şi-a făcut din cinematograf propriul parc de distracţii în care singurele reguli au fost cele impuse de el. Cu ochii beliţi la băieţii de peste Ocean, unii dintre ei şi mai excentrici, a dezvoltat o megalomanie din care nu-l mai salvează nimeni şi nimic. O dovadă, deşi nu mai era nevoie (mai ales după ce iroseşti bani pe bilet) e acest Lucy, un surogat de SF pentru copilaşi care n-au citit în viaţa lor o carte de Asimov (sau care, în cel mai bun caz, au făcut surf prin diverse şi pletorice antologii de gen).

27 iulie 2014

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/9) [3 Days to Kill]

Screenshots from 3 Days to Kill (dir. McG/2014)

Azi, când Le Tour trage linie şi toată lumea vorbeşte numai de învingător (pe merit, fără îndoială), vă propun să vorbim şi despre cei care au pierdut, uneori dramatic, Turul Franţei, cu atât mai mult cu cât şi ei fac istorie prin anti-isprăvile lor. Sunt mulţi, dar cel mai emblematic mi se pare cazul italo-francezului Pierre Brambilla (italian la origine, a obţinut după război cetăţenia franceză), primul ciclist care a pierdut Turul în ultima etapă. 

26 iulie 2014

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/8) [Le Week-End]


Turul Franţei, ediţia 2014, este deja istorie. Oficial se încheie mâine, însă tot suspansul şi thrill-ul s-au dus naibii încă de săptămâna trecută. Înregimentat într-o echipă al cărui sediu e în inima Caucazului (Astana), sicilianul Nibali - oficial nu există un clan al sicilienilor în ciclism, în caz că vă interesa chestiunea - şi-a adjudecat într-o manieră categorică titlul, pulverizându-şi concurenţa şi-aşa zdrenţuită după retragerile lordului Froome şi conchistadorului Contador. Superioritatea şi-a demonstrat-o în etapele montane, câştigând câte una în Vosgi (La Planche des Belles Filles), Alpi (Chamrousse) şi Pirinei (Hautacam), dar şi în Anglia (Yorkshire), pe un traseu cvasialpin cu punct terminus Sheffield, în chiar a doua rundă. Declaraţia de intenţie fusese făcută de-atunci şi apoi întărită în fiecare zi printr-un comportament de lider absolut. Nu şi absolutist, attention!

Filmul la care m-am oprit azi n-are legătură cu bicicletele. Nu veţi găsi nici măcar o singură spiţă în el. Le Week-End este, aşa cum îi spune şi numele, despre un sfârşit de săptămână, dar nu oriunde, ci la Paris, acolo unde va ajunge mâine caravana pentru ritualica defilare în lycra prin siturile iconice ale capitalei Franţei. Două sunt repertoriate şi aici, imaginile stau mărturie (recenzia o găsiţi aici). Hope you'll still enjoy the ride, că filmul nu-i deloc lejer!

25 iulie 2014

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/7) [The Elephant on the Bike]



Numele regizorului nu vă spune aboslut nimic: Kwon Yong-Kook. Vine dintr-o zonă independentă a cinematografiei sud-coreene, iar The Elephant on the Bike, datat 2007, e filmul său de debut. Înainte de acesta a mai avut un singur proiect, Interview, în 2000, dar implicat ca scenarist. Dacă socotim că şapte ani e intervalul personal standard pentru a lansa ceva, atunci anul ăsta ar trebui să reauzim de el (deşi nu există indicii în acest sens).

Ca gen (melodramă), The Elephant on the Bike nu umblă cu multe subtilităţi, dar nici nu manipulează barbar trântindu-ţi în ochi toate ingredientele degrabă generatoare de empatie şi lacrimi. E un film decent despre teme care în genere emoţionează, dar care-şi tratează spectatorul cu respect. Fireşte că se umblă la coarda sensibilă, altfel de ce s-ar mai fi apucat?, dar acel zdringhi-zdringhi atât de strident prin alte producţii similar, aici ia forma unui bătut timid pe umăr ca atunci cineva te întreabă cu jumătate de voce cât e ceasul sau încotro e nu-ştiu-care stradă. O melodramă sfioasă i-aş zice, care vorbeşte simplu despre dizabilităţi, boală, vulnerabilitate, copilărie şi maturizare pe o dublă canava: evocativă (relaţia dintre protagonist şi tatăl său bolnav), repectiv romantică (relaţia dintre el şi fata de care se îndrăgosteşte). În subtext e strecurat şi niscai realism social edulcorat, însă în cantităţi rezonabile. Ad libitum.

Care e legătura dintre elefanţi şi biciclete? Hai, că nu-i atât de greu de intuit. Eu vă mai spun doar că personajul în jurul căruia se învârteşte povestea este îngrijitor la zoo şi că are o mână prostetică...

23 iulie 2014

Locke: A Hard(y)'s Day (K)Night

Ivan Locke (Tom Hardy) e şef de şantier şi e printre cei mai buni în branşă. Proiectul pe care-l girează actualmente - turnarea fundaţiei pentru o mega-clădire - este unul de anvergură iar el, persoana care trebuie să se asigure că totul decurge conform planului. Deşi job description-ul presupune coordonarea nemijlocită a activităţii, din motive ce implică urgenţa trebuie să părăsească intempestiv şantierul. Consecinţele neaşteptate ale unui one night stand îl ajung din urmă exact când avea mai puţină nevoie.


22 iulie 2014

„Uşile, uşile...” (24) [Knockin' on Haneke's doors]

Linia de demarcaţie între trademark şi manierism e foarte fină, dar un cunoscător va şti întotdeauna să facă diferenţa. Un exemplu în acest sens e Haneke şi uşile din mai toate filmele sale.

Screenshot from Code inconnu (2000)

Screenshot from Das weiße Band (2009)

Screenshot from Amour (2012)

La ora actuală, Haneke e în postproducţie cu Happy End. Va fi gata în 2017. Va fi prezent la Cannes, desigur.

21 iulie 2014

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/6) [Rushmore. Or how to destroy a bike!]



Herman Blume: She's my Rushmore.
Max Fischer: I know. She was mine too.  

Max Fischer vs. Herman Blume: combustibilul ce le animă disputa este amorul. Pentru că amândoi se îndrăgostesc de aceeaşi femeie şi pentru că amândoi sunt excentrici şi imaginativi, metodele de a se şicana, precum nişte cavaleri medievali gone astray, au un coeficient sporit de spectaculos. Poate şi faptul că toate se întâmplă într-un film de Wes Anderson este o explicaţie, dar dincolo de ea, scânteile se aprind şi sar ca nicăieri în altă parte.

20 iulie 2014

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/5) [Mój rower/My Father's Bike]



«În Mój rower-ul regizorului (polonez - s.m.) Trzaskalski, cinismul şi neputinţa de a iubi sunt topite de tandreţe şi umor. Nu ravagiile produse de preocuparea excesivă pentru propria persoană "ies în faţă", ci emoţia umanizării şi a "venirii în fire" (tonul face muzica, nu?), împăcarea şi reunirea - în aceeaşi barcă - a celor trei generaţii.» (restul aici: În numele tatălui - Mój rower/My Father's Bike)

19 iulie 2014

Juxtapuneri (XXXV) [Batman]



Anul 1925: Batman

Tomáš Bata înfiinţează prima sa şcoală. Mişcarea i se impune ca o necesitate: «Nu se întâmplă niciodată, explică el, ca cei mai buni profesori să devină milionari în ţara asta. Cel mai adesea sunt nişte sărăntoci.»

Publică aşadar un anunţ în care îşi comunică intenţia de a şcolariza şase sute de băieţi cu vârsta de paisprezece ani. Aşa ia naştere Şcoala pentru Tinerii Băieţi. Fiecare elev trebuie să-şi finanţeze singur studiile. Opt ore pe zi lucrează la fabrică pentru a-şi câştiga banii necesari pentru mâncare, internat şi haine, iar patru ore învaţă. Orice fel de ajutor material din partea părinţilor este strict interzis. Un elev câştigă săptămânal o sută douăzeci de coroane, cheltuieşte saptezeci, iar restul îi depune în contul său. Totul este gândit de aşa manieră încât atunci când tânărul bărbat în vârstă de douăzeci şi patru de ani se va întoarce la Bata după îndeplinirea serviciului militar, să aibă în cont o sută de mii de coroane. Profesorii internatului verifică regulat caietul cu cheltuieli. Îi controlează pe băieţi să vadă dacă-şi ţin mâinile deasupra plapumei. Toţi ascultă prelegeri despre igienă şi onanism.

15 iulie 2014

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/4) [127 Hours]



Să cutreieri ca turbatul cu ţoacla prin deşert, zi de vară până-n seară, asta da ocupaţie de zmeu alienat urban în căutare de senzaţii tari. Peisaje de webshots, linişte de-ţi uruie urechile de la piesele din căşti, adrenalină dând pe-afară... Ce ţi-ai putea dori mai mult? 

Ce, eş' copil? Ce întrebare-i asta? Mereu este loc de mai mult.

Marea şi deloc subtila ironie a acestui film instagramat avant la lettre este că personajul lui James Franco s-ar fi scutit probabil de oroarea ce avea să-l lovească dacă şi-ar fi văzut doar de raliurile hipstereşti cu BMX-ul. După cum se poate vedea din acest video-comprimat, activitatea e mult mai amuzantă şi mai puţin periculoasă decât căţăratul prostesc pe stânci de doi bani, iar rănile provocate de cazături, o bagatelă. Dar dacă n-ar fi fost (un caz real de la care porneşte filmul), nu s-ar fi povestit, ceea ce - in the end - e o compensaţie rezonabilă.

Montajul de clip MTV pe muzica aferentă n-ar trebui să vă mire sau deruteze. E un film de Danny Boyle, iar filmele lui Boyle fără melos alergenic sunt ca filmele lui Porumboiu fără muzică. No pun intended!

13 iulie 2014

Cvasimilitudini (XCI) [The Clonycavan Man]

Pentu un film cu zeci de layere ca Under the Skin fiecare (re)vizionare generează analogii care de care mai neaşteptate. De data asta, imaginile de mai jos, văzute în prima şi în a doua treime a filmului, mi-au adus aminte de mumia omului de Clonycavan (sau omul turbei irlandeze). Filmul lui Glazer are ca decor Scoţia (Edinburgh), dar geografia în cazul de faţă e un pretext ocurenţial.

Screenshots from Under the Skin (dir. Jonathan Glazer/2013)

sursă imagini: http://humanremainsfromthhdawnofhistory.weebly.com

„Bărbatul - sau ce mai rămăsese din el - s-a ivit din turba irlandeză într-o zi de iarnă din 2003, cu părul încă aranjat aşa cum fusese în ultimele clipe dinaintea morţii. La spate era tuns scurt; în faţă, lung de 20 de centimetri, era dat pe spate şi întărit cu răşina de pin. Iar acesta era doar începutul misterului. (...)

Au fost chemaţi arheologii, căci nu era vorba de o victimă oarecare: Omul din Clonycavan era o mumie de mlaştină, mărturia îmbălsămată pe cale naturală a unor ritualuri misterioase din epoca nord-europeană a fierului, secolele de dinainte şi de după Hristos.” (via)

12 iulie 2014

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/3) [Now and Then]



Nostalgia-i un lucru drăguţ şi călduţ, iar Cormac McCarthy crede în inorogi, cam asta vrea să spună Now and Then (dir. Lesli Linka Glatter/1995), versiunea nouăzecistă pentru gagici a clasicului Stand By Me (dir. Rob Reiner/1986). Şi ca paralela să fie cât mai lungă, să ne-ajungă, pe amândoi scenariştii îi cheamă King: I. Marlene, deci o ea, în cazul primului, Stephen, pentru al doilea. Da, el e: Stephen King, sângerosul Lovecraft al zilelor noastre, mult mai prolific, dar mai puţin poetic. Unii ar zice şi mai puţin talentat, dar aici discuţia poate deveni polemică, aşa că mai bine o lăsăm aşa.

Bun, un film lejer despre nostalgie, deci (la partea cu inorogii nu mă luaţi în serios, am şarjat oleacă). Asortat cu toate cioacele prepuberelor din America anilor 70: de la clasicul truth-or-dare, unghii pictate şi multă îngheţată la şlagărele estivale, fustiţe colorate şi plimbări (muzicale) pe biciclete. Câteodată toate trei deodată, ca în secvenţa de mai sus.

La momentul mid-90s, Now and Then s-a dorit o evadare din universul Spice Girls (sau o alternativă la acel univers) propusă adolescentelor dispuse să ia de bune toate zaharicalele din film, dar şi faptul că personajele Christinei Ricci sau Thorei Birch pot ajunge peste ani dame de tip Rosie O'Donnell ori Melanie Griffith. Nu-i nevoie să citiţi de două ori: Thora Birch chiar joacă în filmul ăsta, fiind şi lider de gaşcă. Ghost World, glorioasa ei contribuţie la galeria misfiţilor cotropiţi de lipsa de sens a existenţei, avea să se consemneze şase ani mai târziu.

10 iulie 2014

Juxtapuneri (XXXIV) [Rats]

 

Acesta e epigraful cu care porneşte la drum şi sub semnul căruia stă Cosmopolis-ul lui David Cronenberg. Apropo: Maps to the Stars e la orizont! Mi-am adus aminte de acest citat uitându-mă la Wrong Cops, film în care şobolanul chiar devine un fel de valută. Ironia e cât casa, deşi ţinteşte în altă parte.






În ultragratuitul, deci cu atât mai amuzantul exerciţiu de stil meşterit de Quentin Dupieux, unul dintre poliţiştii corupţi (vorba vine, ei sunt doar nişte ţâcniţi care abuzează de poziţia pe care o au fără să întindă excesiv coarda), ascunde marijuana pe care o trafichează în şobolani împăiaţi. Chipurile, ca să nu bată la ochi. Adevărul e că metoda asta e de o discreţie maximă... Dar astea sunt personajele lui Dupieux: pendulează lejer între prostie şi ţăcăneală simpatică. Alegerea aparţine spectatorului. Enfin...

Clienţii vechi ştiu cum stă treaba. Cei mai noi, precum puştiul asiatic din imagine, sunt descumpăniţi. Pun întrebări. Explicaţiile nu întârzie să apară. De pe aceleaşi poziţii dominatoare. Numai că, de regulă, poziţia e utilizată strict pentru a face miştouri golăneşti, misogine, rasiste etc. E.g.:


08 iulie 2014

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/2) [Frances Ha]




Riding through her old fashioned hometown, her teen angst memories and her future past.

Vă reţin încă o dată atenţia cu acest film care ţinteşte spre acele „lucruri transparente” evocate magistral de Nabokov. Nu cere nimic în afară de puţin timp din timpul vostru pierdut oricum cu o grămadă de prostii...

06 iulie 2014

"Four is what...?" (50) [Tracks]

colaj: cinesseur
„Am mai văzut deşertul australian (The Outback) în diverse ipostaze cinematografice, mă gândesc la Walkabout (Roeg) sau Rabbit Proof Fence (Noyce), dar aşa hipnotic cum ni-l arată Mandy Walker (DoP) în Tracks, nicăieri.” E o afirmaţie cu dus-întors făcută de [algernon] într-o corespondenţă de anul trecut, de la Veneţia, şi cred că i-ar plăcea nespus de mult să-l contraziceţi. Dacă e cazul, fireşte! Imaginile selectate de mine, nu ştiu cât de relevante, au totuşi rostul de a vă întărâta...

05 iulie 2014

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/1) [Hide Your Smiling Faces]

Un nou Tur al Franţei (ediţia 101), un nou sezon din „I want to ride my bicycle...”. Nu mai pierd timpul cu explicaţii: cei ce ştiu despre ce e vorba, ştiu şi gata, ceilalţi află pe parcurs. Sau pe traseu.


Pentru un film despre viaţa anodină a unor copii lăsaţi în plata domnului de toată lumea, inclusiv de părinţii lor, a pedala, pe lângă aceea de a explora la pas clădiri în paragină şi păduri sălbatice, e o altă formă de alungare a plictiselii. Chestiunea cu Hide Your Smiling Faces, despre care am scris aici, e că dă greş în încercarea de a prezenta viaţa unor puşti în toată splendoarea nesemnificativului de care aceasta este marcată. Viaţă statică = film static. În atari condiţii, secvenţele de mişcare efectivă precum acestea cu mersul pe bicicletă vin ca o izbăvire şi, întâmplător sau nu, sunt şi cele mai bine realizate din perspectiva a ceea ce vor să transmită.

03 iulie 2014

Mixtum compositum: „Uşile, uşile...” (23) + „Vă rog, nu staţi între scaune!” (4)











Aprili. Film-drajeu de 30 de minute, din 1961, al georgianului Otar Iosseliani. Film de început, de unde şi o oarecare afectare, calibrată şi nederanjantă, totuşi, în economia unei poveşti plasate - convenţional - în „paradisul” socialist sovietic, adică într-un mediu ce-şi condamna vieţuitoarele la fericire.

Nici protagoniştii de-aici nu fac excepţie. Sunt (sau par) mulţumiţi, proximitatea are sens, nimic nu le perturbă viaţa rectilinie, vertebrată în jurul micilor ritualuri zilnice.

Apoi, pe nesimţite, toate acestea încep să se deterioreze ca în Kafka, alienarea se insinuează perfid, ca o lipitoare, îndoiala ia în arendă mintea (în care secvenţă temporală este/a fost, de fapt, coşmarul?) pentru ca totul să culmineze cu o secvenţă ce mi-a adus aminte de Moromeţii (carte şi film): un copac bătrân, element nodal al universului lor personal, martor tăcut al iubirii lor, este excizat din peisaj de securea pragmatismului: un cetăţean are nevoie de mobilier!


 Film fără dialoguri. Film (aproape) mut, un fel de protest reverenţios împotriva dogmelor, elegant, grav şi intimist. In dulce jubilo.

01 iulie 2014

Cvasimilitudini (XC) [A Certain Degree of Togetherness]

Le-am grupat în acest vechi serial, care a ajuns, cum-necum, la episodul 90 (la 100 voi restarta seria), deşi fiind vorba de un singur regizor - Alain Resnais - mult mai potrivit ar fi să le numesc trademarks. Nu e nimic întâmplător căci în curând vine şi review-ul ultimului său film - Aimer, boire et chanter/Life of Riley.

Screenshot from L'année dernière à Marienbad (1961)

Screenshot from Les herbes folles (2009)

Screenshot from Vous n'avez encore rien vu (2012)